Coloana manifestanţilor a ajuns la Borvizul de Sus. Înaltul Comitet Comunal Întărit dezbate, în sesiune cu uşile închise, privatizarea vilelor de vacanţă, a joagărului şi a fabricii de îmbuteliat apă minerală. Organizatorul şef, Georgeta, Dorin, Ghiuţă Leapşă- reprezentantul Guvernului, aşteaptă ora la care este anunţată sosirea martirului, după încăierarea cu poliţia de la Bucureşti. Posesorii Mercedesurilor s-au împrăştiat prin comună, nerăbdători să vadă cu o clipă mai devreme proprietăţile scoase la licitaţie. Atmosfera de sărbătoare răzbate de peste tot. Steaguri tricolore, bannerul de deasupra uliţei principale cu „Bine a-ţi venit!”, mausoleul ridicat ad-hoc din scânduri de brad, pentru primirea martirului neamului, chiar lângă monumentul eroilor din primul Război Mondial, faţada căminului cultural este acoperită cu lozinca „Începe marea privatizare, Dumnezeu e cu noi!”. Sosirea martirului întârzie.
Ghiuţă Leapşă dă semne descurajare:
– Ăsta o fi murit şi noi stăm aici ca proştii.
– Dorin, am putea telegrafia să ni-l trimită prin poştă?
Dorin dă evaziv din cap:
– Ultimul cadavru expediat astfel de la Bucureşti spre Debreţin a ajuns la Dorohoi. Şi nu cel aşteptat, ci un cadavru exhumat fiindcă purta acelaşi nume. Dumneavoastră nu ştiţi cum funcţionează Poşta Română. E vorba de un om. Viu sau mort, nu-l putem lăsa pe mâna Poştei. Nu se ştie când ajunge şi, dacă ajunge, este cel comandat.
– Şi-atunci, explodează Ghiuţă Leapşă, ce facem? Îi rugăm să ni-l trimită pe fax? Nici nu ştim dacă la Borviz există fax. Asta-i ţara!
– Avem două posibilităţi, intervine împăciuitor Georgeta. Facem rost la repezeală de-un alt martir sau îl recuperăm pe ăsta prin Serviciul de Urgenţă.
– A rămas şi cu lozinca de 500 de parai pe el, răbufneşte scârbit Ghiuţă Leapşă. Dacă aşa sunt toţi martirii!…
– Sunt şi mai răi, spune Dorin cu tristeţe în glas.
Georgeta simte mâhnirea din vocea acestuia.
– Dorin, să nu plângi, dragul de tine, facem noi rost de alt martir.
– Nu se poate, dovlecel, e ştire de presă. Iar eu sunt ziarist. Un ziarist nu minte niciodată în necunoştinţă de cauză, întâmplător sau din greşeală.
– Lasă, Dorin, trece, o să vezi.
– Mă tem că e prea târziu, dovlecel. Xenofon din Efes a murit la 35 de ani. Lucreţiu la 25. Alexandru Macedon la 33… Dacă Alexandru cel Mare a murit la 33 de ani, ce pretenţii să am eu?
Uşile înalte de la intrarea în Primărie se deschid larg pe acordurile melodiei „C-aşa-i românul”. Primarul, cu eşarfă tricoloră peste inimă, ridică mâinile în semn de salut. Este urmat de suita dregătorilor. Din părţile laterale apar simultan orchestra, alcătuită din acordeonist, ţambalagiu, taragotist şi fete îmbrăcate cu fote, ii şi năframe peste părul prins în codiţe; duc în mâini platouri cu pâini, sare, butelci de rachiu. De după căminul cultural vin grupuri de oameni împodobiţi cu clopuri colorate, cămăşi cu mâneci largi, chimire, iţari şi cizme – corul comunal. Primarul scoate o foaie de hârtie din buzunar şi, înainte de a-şi începe discursul, caută din priviri ceva ce nu găseşte.
– Nu-l văd pe martirul neamului! Noi am pregătit un mausoleu, ce-i drept numai din scânduri deocamdată, şi un paragraf întreg în discursul meu. Dorin se simte vinovat şi explică:
– Vine şi dumnealui. A rămas să-şi facă formele de înhumare. În câteva ceasuri va fi aici. Prin fax, poştă sau pe catafalc.
Primarul oftează cu reproş şi începe să citească:
– Domnule reprezentant al Guvernului, dragi cetăţeni liberi ai tripourilor ţării, preaiubite greviste, stimaţi concetăţeni… Am promulgat astăzi un act istoric. Prin el dăruim o parte din PIB-ul străbun, avuţie pământească trecătoare, vile, joagăr… şi primim în schimb lumină. Lumina civilizaţiei. Lumina mondializării. Lumina viitorului. Avem în faţă trupul unui martir – priveşte cu înţeles la organizatorul şef … Mă rog… N-avem în faţă trupul unui martir…
Îngână: aşa, aşa… Caută rândul de început al altei idei. O găseşte şi continuă:
– Suntem în pas cu ţara. Ca să împlinim această năzuinţă milenară a colegilor ţărani, zilieri, intelectuali, n-am stat cu mâinile-n sân…
Câteva chicoteli aluzive cu trimitere la sâni în rândul asistenţei cu platouri şi sticle de rachiu rup firul discursului. Primarul reia cu subînţeles:
– N-am stat cu mâinile în sân, nu mai chicotiţi acolo că ştiu ce spun. Nu e vorba de sâni de muiere, am urmat îndemnul Guvernului, am făcut reformă la sânge, şomajul a atins într-un singur an, într-o singură zi, procentul de 80%. Am trecut la restructurări exemplare. Sută la sută. Deşi… nu era nevoie. Liber consimţit. Până la sfârşitul acestui an…
Se emoţionează. A pierdut rândul.
– Şi nu vă mai hliziţi!
Găseşte rândul.
– Nivelul de trai va suferi o scădere de 60%. Numa’ cu 5% sub cel prevăzut în programul de guvernare. Va fi rău, deci va fi bine. Suntem fruntea pe judeţ la macrostabilizare şi, dacă am avea şi foamete, m-aş încumeta chiar la o întrecere pe ţară.
Din pricina vântului ochii i se înceţoşează instantaneu cu lacrimi şi nu mai distinge literele. Dă nemulţumit din cap, îşi freacă nasul acolo unde ar fi trebuit să fie ochelarii.
– N-am avut ochelari? Să-mi aducă cineva ochelarii! Aşa… Ca s-aducem şomajul unde este astăzi la nivelul pe ţară credeţi c-a fost uşor? Dumnezeu să-l ocrotească pe dascălul nostru, e şi gropar, nu doar dascăl şi când e beat e mai mult gropar, invers, când e gropar e mai mult beat. Îl ţinem beat şi-l trecm în şomaj ca gropar. Aşa am procedat şi cu cămătarul. Cu ăsta cum a fost? I-am zis răspicat în Consiliu: ori afaceri, ori administraţie publică. Că şi el era şi cămătar şi magaziner. L-am restructurat ca magaziner…
– Mie chiar mi-s dragi oamenii ăştia, şopteşte Georgeta, sensibilizată de lacrimile din ochii primarului. Şi eu sunt emoţionată. Cum văd lacrimi, cum mă podideşte plânsul.
– Rachiul e natural. Butoiul e neînceput, constată Dorin.
– O să fie bine, nu crezi, Dorin? Dacă butoiul e neînceput o să fie şi mai bine. S-o ţină tot aşa şi nivelul de trai va scădea nu cu 60 %, cu mult mai mult. Cu 70 %. Vor fi în fruntea strategiei naţionale. Îi ajutăm şi noi şi domnul Ghiuţă cu Guvernul, nu sunt chiar singuri.
Dorin încuviinţează:
– Iese şi Maher din închisoare, nu vor mai avea nici tractorul după care se ascunde Chelbasa. Separaţia puterilor în stat are la bază solidaritatea şi coeziunea socială.
– Ce-ar fi, Dorin, să rămânem cu ei?, se alintă ea. Martirul nostru va fi dat bir cu fugiţii, îi şterpelim frumos maousoleul şi ne mutăm în el.
– Îhî, ne vom înhuma seară de seară, dovlecel şi apoi, bătrâni amândoi, tot ne vom mai picheta din când în când, până la ultima evaziune fiscală.
– … Şi totuşi, se aude glasul primarului, n-am spus chiar totul: primul ministru a promis reformă pe pâine; ei bine, ca să organizăm petrecerea de astăzi noi, colegii mei şi cu mine, adică grupul de lucru, am introdus lozinca reformei pe mămăliguţă.
– Şi copiii?, îndrăzneşte Georgeta.
– Copiii?, se miră Dorin. Ce copii? A, copiii noştri. Copilul nostru va fi reforma, dovlecel.
– Dorin, simţi cum mă excit?
– Te iubesc.
– Dorin, hai s-o ştergem în mausoleu. În mausoleul nostru de scânduri. Şi luăm şi vaca să ne-ncălzească cu răsuflarea ei.
– … M-aşteptam să fiu întâmpinat de domnul Dorin Faimă, se aude, din nou, vocea primarului. Lipsesc atât el cât şi căruţa. Urma ca domnul Faimă să vină cu o căruţă de bani. Noi ne-am făcut treaba şi-am iscălit.
Organizatorul se apropie de urechea primarului, care întoarce capul în direcţia unde se află Dorin. Urechea prinde a se zbate imperceptibil, cu pudicitate de gazdă. Imaginea căruţei de bani se leagă de chipul lui John Wayne. Chipul reporterului îl face să bată în retragere. Îşi astâmpără urechea cu o lovitură scurtă a degetului arătător schimonosindu-şi totodată gura într-un tomnatic zâmbet flăcăiesc. Se dezlipeşte de grup şi se-ndreaptă spre Dorin. Îl îmbrăţişează ca după o îndelungată absenţă.
– M-a rugat domnul Maher să vă înmânez telegrama asta. Am primit-o acum vreo oră. O ţine desfăcută în mână. Nu vă alarmaţi, n-am citit-o decât eu şi poliţistul, pe care tocmai l-am privatizat. E de-al nostru. Chiar voiam să mă sfătuiesc cu dumneavoastră. În legătură cu privatizarea poliţistului aş vrea să vă-ntreb: firma de la uşă a rămas tot aia veche, nu ştim ce să facem: să-i zicem Poliţia SRL Mânzu, după numele omului sau, simplu, Poliţia Privată.
– Poate simplu Polis ar fi mai nimerit, propune Dorin. Polis se spune în limba turcă. Dar sună istoric, bizantin. În greacă înseamnă oraş.
– Da, dar… încearcă să protesteze primarul.
– Nu vă lăsaţi pradă prejudecăţilor, îl încurajează fata pe primar. Ce dacă-i pe truceşte? Sictir nu-i tot din turcă? Şi există bine – mersi. Şi sună super chiar.
– Polis sună frumos, chiar fain de tot, îşi permite primarul o apreciere estetică. E vorba de muierile noastre. Or să-ncurce morfologic O-ul din Polis cu U. Sunt date dracului când e s-o ia morfologic. Ştiu să se bucure de viaţă. Îi face semn paznicului să se apropie. Moşule, trimite pe cineva să vadă ce-i cu toaca aia. Cum ne-a fost vorba? Să toace repede, c-a-nceput sindrofia. Şi spune-i să toace cu dicţie. Cu dicţie şi fără neologisme. Sunt lucruri cu care nu se glumeşte.
– Un moment, intervine un manifestant, ţeapăn în costumul de gală, întors în grabă de la inspecţia vilelor. Domnu’ Faimă, ce-ai zice de două vorbe… Dacă eşti, într-adevăr, domnu’ Faimă.
Organizatorul şef apare protector:
– Domnul Faimă are altă agendă de lucru momentan. A primit o scrisoare de la Maher în procedură de urgenţă.
– Măi, măi! Faci pe şeful cu mine? Te-ai făcut singur şef. Care-i durerea ta? Ştii că ai tupeu?
– Tupeu?, se simte înţepat Ghiuţă Leapşă. Ştii ce însemna pe vremuri să ai tupeu? Să scuipi în supa cuiva şi să strigi în acelaşi timp:”Heil Hitler!”
– Eşti tâmpit! Ce treabă am eu cu Hitler? Vreau să vorbesc cu barosanul. Ne laşi?
– Vă las eu, propune Dorin.
– Stai, bre! Uite, îmi prezint scuze. O clipă. N-am alergat degeaba până aici. Primarul înţelege şi se retrage discret urmat de Ghiuţă Leapşă, care bombăne nemulţumit: asta-i societatea civilă de astăzi.
– Mai întâi spune-mi o chestie, barosane. Eşti reporter pă bune?
– Pă rele.
– Bine, pă rele, da’ pă bune?
– Io sunt pă bune, intervine Georgeta. Nu e luată în seamă.
– Spune-mi, barosane, ştii cui îi revine terenul de vânătoare cu cabana Împuşcatului? Ai înţeles despre ce vorbesc?
– Am înţeles, dar nu ştiu despre ce e vorba, recunoaşte Dorin. Domnul Maher s-a ocupat de repartiţia vilelor.
– Nu te supăra, îmi trebuie cabana cu TOT terenul de vânătoare.
– Nu mă supăr, de ce să mă supăr?
– Cât?
– Cât nu mă supăr?
– Jucăm transparent, adică deschis, sau futem pisici? Fii atent aici. Lasă metaforele cu mine. Cu şmecherul de Ghiuţă scoteam treaba cu 200.000 de parai. Numa’ că tipul, după cum ai văzut, nu-mi place. Altă treabă. Îţi dau 250.000. Nici un cent mai mult.
– E un deziderat, constată Georgeta. Fundamentaţi-l.
– Am zis nici un cent în plus.
– Aţi înţeles greşit, spune Dorin. Nu e nevoie de ceva în plus. Rugămintea era să precizaţi ce înseamnă: comision, mită, şpagă, bonus, bacşiş, sponsorizare? E important. Sunt bani buni.
– Eşti poet?
– Exersez când am ocazia.
– 500. Mă coşti 300.000 de parai în plus.
– Nu uit, promite reporterul. Vă rog, totuşi, să reţineţi. Nu sunt încă poet. O să mă consult cu domnul Ghiuţă. Aparţine nobilimii mijlocii şi se pricepe la comisioane.
– Sunt primii noştri bani câştigaţi din poezie!, exclamă Georgeta după plecarea individului. 300.000 de dolari sunt bani.
– Cinci.
– Cinci, dar numai trei ca poet.
Dorin a deschis telegrama. Textul redă întocmai dictarea scrisă de un scrib din stafful lui Maher. „Poeţică am vorbit cu ţepe mamulici care e un bandit dăştept stop mia plăcut a zis că eşti un diversionist de milioane şi că tea făcut redactor sef stop până la urmă tot tea concediat stop da numai după ce lam despăgubit regeşte cu un procent de patruzeci la sută din contractul cu care te voi vinde dacă te vând stop esti al meu poeţică stop vezi să nu ieşi din cuvântul meu stop nai mamă nai tată cum scrie la biblie stop isus na recunoscuto nici pă măsa când aia a venit după el stop dumnezeu ştie ceo să faci cu fata ta că nam terminat de citit toata evanghelia stop sigur e că ce era important am citit da daco fi altfel te anunt stop nam inţeles exact ce e cu maria magdalena stop dacă e ce cred eu e bine stop fără femei viaţa nu e viaţă stop îl înţeleg pe isus deşi scribălăii sau ferit să redea şi scenele tari stop vezi co să dea năvală peste tine tot felul de indivizi de ispravă care sunt escroci stop iale banii la toţi că de restul mă ocup eu stop ţine minte poţi să vinzi aceiaşi vilă de câte ori ţi se propune la fel şi joagărul şi fabrica de buteliat apa stop nu refuzi nimic stop aşai că ţiau plăcut oamenii mei de la borvizu mai frumoşi nici nu există stop sunt prea frumoşi ca să nu le luăm tot stop mai mult de două mii să nu le dai o căruţă de bani stop ie adevărat că vor să repare monumentu şi atâta face mam interesat eu stop din comisioane îţi cumperi ziaru tău stop am trimis bonusuri în pixuri şi brichete pentru toţi ştabii deacolo stop
ps ai un prieten genial adica io ţiam zis că o să fie năbuşită răscoala şiaşa a fost şiacum toţi cred că sunt profet punct
ps la ps poate nai reţinut esenţialu nai mamă nai tată ca isus punct”
– Uau!, chiuie Georgeta, care a citit scrisoarea o dată cu Dorin, pe după umărul acestuia. Telegrama cântăreşte pe puţin zece grame, Dorin. Inclusiv sigiliul de ceară rupt de primar. Nu ştiam că Maher e atât de bogat.
– Scrisoarea lui Maher e clară de mă cutremur .
– Ne cutremurăm amândoi, Dorin. Începe tu.
– Dacă mai mulţi dau comision pentru aceeaşi vilă, le luăm banii. Eşti atentă?
– Sunt cum vrei tu, Dorin.
– Dacă vor cere toţi cabana şi parcul de vânătoare ale Împuşcatului, ce facem cu restul vilelor?
– Genial! Bravo, Dorin!
– Ce vor face în acest caz oamenii ăştia care-şi pun atâtea speranţe că de azi înainte vor mânca reformă pe mămăliguţă? Probabil există o soluţie, dar eu nu o văd.
– Dorin, tu crezi în comision?
– Sunt ateu practicant.
– Nu contează, tot un drac. Pardon. Ai observat că maimuţele – păianjen au în gât mărul lui Adam? Poţi să-mi explici ce caută mărul lui Adam în gâtul unei maimuţe – păianjen care a trăit înaintea lui Adam?
– Pot.
– Dorin, nu poţi. L-a văzut cineva pe Adam ăsta?
– Eva.
– Şi ea n-a văzut că avea măr de maimuţă în gât?
– N-avea de ales, dovlecel. Pune-te în locul ei. A văzut, dar ce era să facă? Să sacrifice împuirea pe pământ?
– N-a văzut, Dorin. Uite, Eva stă aşa, vezi? Închipuie-ţi că sunt cu faţa-n sus şi tu, tu cum stai? Aşa. Stai, nu mişca! Văd ceva? Nu văd.
– Văd eu, în schimb, îşi anunţă din nou prezenţa candidatul la cabana de vânătoare şi la terenul Împuşcatului. Văd că-i îmbulzeală mare pe vila mortului. Barosane, eşti om de cuvânt? Nu mă faci.
– Dacă nu mă face pe mine, îl asigură Georgeta, cu atât mai puţin vă face pe dumneavoastră.
– Zău?! Unde te-ai născut?
– Eu?, se miră Dorin. Eu am fost copil sărac. N-au mai fost locuri la oraş şi m-am născut la ţară.
– La ţară? La cine?
– Am stat în gazdă la mama.
– Vedeţi şeful ce gafă era să faceţi?, îi reproşează Georgeta. Sunteţi de aceeaşi parte a baricadei , nobili de ţară, dragii de voi. Dacă vreţi să-mi faceţi curte vă dau voie. Dragul domn Ghiuţă, tot nobil de ţară, îmi face. Cunoaşte o grămadă de formule din matricea construcţiei europene. Miroase frumos şi râgâie cu mâna la gură. Dar dacă nu vindea Societatea Telefoanelor nu ar fi avut nici bani de acatiste.
– 550, avansează „ţeapănul” oferta definitivă. Batem palma? Ai grijă de el, o povăţuieşte pe Georgeta. A călcat în căcat. E băftos.
– Sunt şi alte semne la fel de norocoase, conversează Dorin, bine informat.
– Ăla cu purceluşul, cu puţă dublă, şi de băiat şi de fată, aşa-i Dorin?
– Nu ştiu, se miră boss-ul, ce-i asta?
– Nu mă faceţi să-mi pierd încrederea şi în economia subterană, îl previne Georgeta. Cum nu ştiţi?
– Ştiu ceva, dar n-am reţinut că era vorba de un purceluş.
– E o poveste mai lungă, intervine Dorin. Iniţial, aşa a fost. Dar până la urmă… În sfârşit, e complicat.
– Acum aţi început, nu mă lăsaţi neterminat. Spuneţi-mi ce-i cu porcul.
– Cum să fie? Un moş de vreo 80 de ani, din Subcarpaţii Meridionali, a cumpărat trei purceluşi de la cumnatul său. Toţi erau născuţi în aceeaşi zi. Aceeaşi mamă şi, mai mult ca probabil, acelaşi tată – porc. Cu toate astea, primii doi erau grăsuţi şi, omeneşte vorbind, arătau ca nişte porci. Cel de-al treilea, nu. Era porc, dar n-arăta a porc.
– Ei cum…?
– N-arăta nici a om. Nici a viţel, miel sau căţel. Ca orice animal care se depărtează de la standard a costat mai puţin. Pe jumătate cât ceilalţi doi. Ca să se constate că la mijloc era vorba chiar de o minune. Purceluşul sau purceluşa, luaţi-o cum vreţi, era şi băiat şi fată. Şi lucrurile nu se opresc aici. Medicul a constatat că vietatea, de unde părea să aibă două sexe, n-avea nici unul.
– Măi, măi, zice barosanul, voi vreţi să-mi furaţi vila!
Apare vicele, dar pe faţa lui nu poate fi citit nici unul dintre sentimentele participantului la o mare sărbătoare.
– A fost bătut domnul Ghiţă Leapşă, anunţă el abătut. Doi revoluţionari dintre domnii patroni şi-au adus aminte nitam – nisam că reforma a eşuat anul trecut din vina guvernului şi l-au luat la bătaie pe domnul reprezentant. În semn de protest au ocupat vila, unde au intrat în greva foamei. Şi nu dau voie la nimeni să se apropie; doar şoferilor care îi aprovizionează pentru grevă.
– Ghiuţă Leapşă, îl corectează Georgeta, nu Ghiţă. Dacă tot a fost bătut, să beneficieze măcar de numele său adevărat.
– Vila mea!, scrâşneşte şeful, privind cu reproş către Georgeta şi Dorin. Şi ăştia vor să-mi ia vila. Ştii cumva cum îi cheamă, îl întreabă pe vice.
Vicele nu le cunoaşte numele. Tot ce ştie e că ameninţă că nu vor ieşi de-acolo până nu vine şeful Guvernului.
– Dragii de ei!, exclamă Georgeta.
– Încă doi martiri, numără Dorin. Şi cu cel pe care-l aşteptăm de la Bucureşti, trei. Providenţiala treime.
– Mda, bombăne şeful. Nici eu nu mai ştiu, martirii ăştia rămân vii sau trebuie omorâţi?
– De la caz la caz, încearcă Dorin un răspuns. În general se ard de vii, sunt traşi pe roată… contează mult stadiul de dezvoltare a tehnicii torturii.
Îşi face apariţia paznicul. Poartă în tolbă o veste bună, căci priveşte hâtru, provocându-i pe cei din încăpere:
– Ce-i, mă?, îl ia la rost vicele. Vorbeşte!
– Ma-her!, anunţă paznicul, cu voce de clip promoţional.
Georgeta îl priveşte pieziş. Vede că paznicul e ameţit şi totuşi, dicţia scârţâie.
– Sunteţi sigur că nu-i Ma-ria Tereza?, îl imită ea.
– Astâmpără-te, puştiule, râde Maher, ivit în dreptul uşii. Tu trebuie să fii Maria Magdalena. Nu te-am citit până la sfârşit, dar mă pricep câtuşi de puţin. Poartă un costum de tweed peste cămaşa de mătase cu imprimeuri care imită zeghea. Aerul proaspăt din curtea puşcăriei i-a înviorat obrajii.
– Bon jur, popor!, se adresează celorlalţi. Faceţi puţin loc, adică valea! Am o vorbă cu copiii ăştia. Ei, fraţilor, zice o dată rămaşi singuri. Iată-ne împreună. N-o să rămân mult. Viaţa de-afară mă sleieşte de tot cheful de viaţă. Mai mult de două zile nu rezist şi pe una am şi consumat-o. Idiotul de avocat care a obţinut eliberarea mea a lucrat beton şi acum, ca să mă întorc la bulău, betonul ăsta trebuie spart în capul unor procurori care nu înţeleg că am rău de libertate.
– Cât mai costă azi un zdupuit, domnule Maher?, se interesează Georgeta.
– Nu mă ameţi, puştiule, refuză Maher orice deviere de la gândul care-i gâdilă orgoliul. Nu de bani e vorba acum. Ai bani, ai carte, nimic nu-i scump. Am să vă spun eu una nemaipomenită, îi anunţă el înfoindu-se. Nişte savanţi de-ăştia, ruşi, au făcut o descoperire de miliarde. Toate geniile omenirii s-au născut din mame sub 29 de ani şi din taţi cu vârste cuprinse între 30 şi 35 de ani. Einstein, de pildă, mă-sa când l-a fătat avea 21 de ani şi tat-su 32.
– 63 % dintre oamenii planetei se nasc aşa, îi atrage Dorin atenţia. Şi numai 37 % altfel.
– Nu ţine, respinge Maher diversiunea. Ştiu şi eu, multe aschimodii s-au născut din mame de 28 şi taţi de 32 sau 33. Primele două condiţii nu sunt valabile decât dacă între părinţi diferenţa de vârstă este cuprinsă între zece şi 11 ani. Exact ca la Einstein şi ca la mine.
– Maher, izbucneşte Georgeta, uitând regulile politeţii. Îţi dai seama, dacă te-ai fi născut tu înaintea lui Einstein!?
– Ce?
– Ce-ai fi inventat! Aşa, n-am rămas decât cu Legea relativităţii.
– Să trecem peste, puştiule.
– Dar eşti sigur, Maher? Vreau să zic, informaţia…
– Sută la sută. Poate chiar mai mult. Ştiu de la un baştan din guvern. Fiin’că-i arde buza după genii, guvernul a pus toată populaţia pe calculator. Aşa m-au dibuit. La Gherla, peste 70 % suntem genii. Ceea ce nu înseamnă că e inflaţie de genii. Ştiţi care-i şpilu’? La noi, mai toate geniile sunt în puşcării, sunt alcoolici sau au murit. Două genii le scapă: un impiegat de mişcare de la Ciulniţa şi un ortac din Băiuţ.
– E şi bine e şi rău, meditează Dorin. E rău fiindcă, deşi s-ar cuveni, nu poţi muta puşcăriile la guvern. Dacă s-ar face schimbul, am creşte nivelul de inteligenţă la guvern, dar am lovi nedrept, poate chiar mortal, în instituţia numită Puşcărie.
– Stop!, îl întrerupe Maher. Sunt aproape în guvern. Ca membru al guvernului nu pot închide ochii la ce se petrece aici. La jaful ăsta… Au plătit?
– Puteam obţine mai mult, face Dorin pe cunoscătorul. Abia ne încălzisem.
– Aţi strâns măcar două milioane?
– Aproape.
– Îţi ajung să faci ziarul tău?
– Pentru început ajung. Mai ales că sunt bani negri. Negru – cernoziom.
– Iată cum faceţi, îi grăbeşte Maher. Banii ăştia sunt jegoşi al dracu’. Trebuie spălaţi. Cum? Aici e cuiul. Cum. Metodele astea de le zice mioritice nu-s bune nici pentru opinci. Vom folosi metoda olandeză, fraţilor. O ştiţi, nu?
– O, da! Metoda olandeză, aprobă Georgeta. Dar care dintre ele, Maher? Olandezii au 4387 de metode.
– -Cum 4000, se zăpăceşte Maher?
– Îm, poate cu una sau două mai mult, se corecteză Georgeta.
– -Asta, ultima.
– Pe ultima s-ar putea să n-o cunoaştem, intervine conciliant Dorin.
– Puştiule, nu mă mai întrerupe! V-am pregătit o valiză diplomat. După ce v-aţi ginit bine în ea, v-aţi convins că nu lipseşte nici un parai, o-nchideţi cu cifru şi notaţi numărul pe fundul valizei. Cu ea în braţe vă-nfăţişaţi cuviincios la Poliţie.
– Nu-i un ocol inutil?, face Dorin o încercare de eficientizare. Eu ştiu oricum drumul la Gherla, am putea merge direct.
– Am io moacă de unul care merge pe ocolişuri?, îl sancţionează Maher. Taci şi-ascultă. Cu valijoara în braţe daţi buzna la Poliţie. Sunteţi reporteraşi, veţi fi crezuţi. Le luaţi faţa-ntâi. Cum că aţi găsit o valijoară, c-o fi, c-o păţi… Şi-aşa, într-o doară, că e posibil ca cifrul cu care se deschide să fie tocmai numărul văzut de voi pe spate. Tare, nu? Voi n-aţi avut curajul s-o deschideţi de frica unui buuum! Faceţi gură, doar sunteţi reporteri. Ca valiza să fie deschisă în prezenţa voastră. Număraţi banii, faceţi un inventar şi semnaţi. După 21 de zile reveniţi. Dacă între timp nu s-a prezentat „păgubaşul”, conform legii, banii vă revin de drept. Bani legali, curaţi ca mama.
– Bravo, Maher, dragul de tine! Rămâne să găsim nişte poliţişti bătuţi în cap. Două milioane de verzişori cu lugu – lugu? Dar dacă sunt bătuţi în cap, oameni suntem.
– Cred c-ar fi nimerit să ducem valiza la Poliţia din Olanda, e de părere Dorin. Ştiind despre ce e vorba, că au mai păţit-o, poliţiştii olandezi e posibil să nici nu ne mai lase să aşteptăm 21 de zile, mai ales dacă le arătăm şi biletele de întoarcere.
– Bă copile, bă poeţaş, drept cine mă luaţi? Ce v-am spus io e sculă Zeiss. Faceţi cum am zis! Şi-acum la treabă! Mergem să-i şutuim pă ăia din vila ocupată, pă urmă îi luăm la goană pă toţi, îl umflăm pe Chelbasa în drum şi valea! Ne-aşteaptă revoluţia. Reforma. Istoria. Scrie-mi un text ca lumea, copile, pentru ocazii d-ăstea. Străbuni, istorie, neam, patrie… Chesti – trestii.
– Chelbasa!, se mustră Georgeta, lovindu-se cu palma peste frunte. Am uitat de Chelbasa. I-o fi foame, n-are vila lui, doar cu dolarii lui Dorin în buzunar… Doamne, nasol e să fii sărac!
Fruntaşul în cursa pentru cabana Împuşcatului intră în odaie exuberant şi fericit.
– Ţi-am pregătit o surpriză, dragă colega.
– Mie? Tu? Surpriză? Dragă colega? Eu cu tine, dragă colega?! Ce surpriză?
– Ascultă…
– Să nu-mi spui că l-ai convins pe primar să treacă tractorul pe numele meu.
– Nu. N-aş zice, la un moment dat, da, a avut o tresărire…
– L-ai bătut?
– Mulţimea… d-aicea până-n deal sus, e tot o muzică şi o zbânţuială. De la încheierea colectivizării forţate, pă onoarea mea, aia de acu’ 50 de ani, zice lumea, n-a mai fost aşa o horă. Colectivizare – privatizare. Nu degeaba românu-i născut poet. Şi-atunci, ca şi-acum, l-au snopit pe primar, da’ pentru o căruţă. Nu voia s-o dea în binele cauzei…
– Acum l-au caftit pentru tractor, i-o ia înainte Dorin. Iată, privatizarea face un pas înainte. Cel puţin din punct de vedere tehnic.
– Asta e, Maher. Fără un ideal, o cauză mare, nu poţi face nici colectivizare, nici privatizare.
Va urma:
Aici – partea I, a II-a, a III-a, a IV-a şi a V-a.
