Povăţuiţi de Maher cum să spele cele două milioane de dolari câştigate la Borvizul de Sus, Georgeta şi Dorin iau drumul unei cunoştinţe din copilărie; poliţistul Moş Călimară. Este ora închiderii magazinelor. Prevăzători, intră în prima măcelărie întâlnită în cale. O prăvălie curată, bine întreţinută. Vânzătoarea, una singură, nu poartă halat, e rimelată, rujată, fardată şi, fireşte, pe picior de plecare. Clientul cu care discută comandă:
– Cotlete răvăşite.
Cumpărătorul pare descins din altă epocă. Nu-i lipsesc decât monoclul şi, desigur, giulgiul; trup uscat, redingotă neagră trei sferturi, pantofi cu vârf ascuţit negru-antracit, cămaşă cu guler alb, înalt.
– Cu plăcere, domnule. Doar să-mi spuneţi ce sunt cotletele răvăşite. Eu n-am apucat sortimentul acesta.
Bătrânul nu aude şi femeia se apleacă în faţă peste tejghea şi repetă:
– Nu ştiu ce sunt cotletele răvăşite, îmi pare rău.
Bătrânul confirmă imperturbabil:
– Da, cotlete răvăşite.
Ascunsă în spatele lui Dorin, Georgeta scânceşte:
– Vreau şi eu cotlete răvăşite.
– Oh!, exclamă vânzăztoarea către primul client, aşteptaţi să-i sevesc pe copiii ăştia, să-i termin pe ei şi pe urmă ne lămurim noi. Cu ce vă servesc?, se adresează ea deopotrivă Georgetei şi lui Dorin.
– Am vrea şi noi tot nişte cotlete răvăşite, cam vreo trei kile, precizează Dorin. Avem musafiri.
– Dacă m-aţi lămuri… Lămuriţi-mă şi pe mine ce sunt cotletele răvăşite. N-am auzit de când sunt.
Omul de epocă râde cu o dantură perfectă sub paloarea cadaverică a feţei. Explică:
– N-aţi auzit de cotlete răvăşite, dacă am înţeles eu bine, fiindcă sunteţi femeie. Din câte miracole ne dezvăluie universul, suprem rămâne miracolul numit femeie. Suprem şi fără satâr. Da, fără satâr. O femeie n-are ce lucra cu satârul, fie ea şi vânzătoare. Da, duduiţă. Şi nelucrând cu satârul nu ştiţi cum se răvăşeşte carnea: cotlet cu cotlet, bucată cu bucată.
– Vreţi să spuneţi că atunci când o tranşez.
– Tranşezi, confirmă bătrânul. Cotlete tranşate.
– Am înţeles. Mi-aţi explicat foarte frumos, nu mai doresc cotlete răvăşite.
– Noi luăm răvăşite, Dorin, şopteşte Georgeta. Fii atent, nu vreau tranşate cu satârul.
– Deci aveţi şi cotlete răvăşite, se bucură Dorin. Daţi-mi trei kile.
– Aţi auzit ce-a spus domnul?, îl face atent vânzătoarea. Tranşate.
– Domnul ia pentru dânsul. Noi, v-am spus, cumpărăm fiindcă avem musafiri. Rămânem la răvăşite.
– Deci tot tranşate. Dorin, vreau răvăşite, nu se lasă Georgeta.
– Tot tranşate, dar răvăşite, zice Dorin.
– Tranşate sau răvăşite?, se enervează vânzătoarea.
– Dacă tot ne-ntrebaţi, numai răvăşite.
– Dar aşa ceva nu există!
– Există, nepreţuită doamnă, insistă Dorin cu tonul bătrânului. Rezultă chiar din întrebarea dumneavoastră: răvăşite sau tranşate?
– Discuţia mea cu domnul… a fost purtată, aţi auzit şi voi, în termenii unei civilizaţii desăvârşite. V-am întrebat ce doriţi tocmai fiindcă nu există cotlete răvăşite.
– Adică ne-aţi întrebat dacă dorim răvăşite sau tranşate fiindcă nu există răvăşite? În sfârşit, serviţi-l pe domnul, ca să nu aştepte. De altfel a fost primul la rând.
– Cu plăcere, zice întrocându-se către omul de epocă. Vreţi să repetaţi?
– Cotlete răvăşite, o jumătate de kilogram.
– Acum vreţi răvăşite. Răvăşite sau tranşate?
– Spuneaţi că nu aveţi răvăşite. Vedeţi?, se bucură Georgeta.
– Pardon, domnilor copii, intervine omul de epocă, eu am cerut primul. Duduiţă, vreţi să mă ascultaţi?
– Cu plăcere.
– O jumătate de kilogram de cotlete răvăşite.
– Tranşate.
– Şi eu cum am spus?
– Răvăşite.
– Fie şi răvăşite.
– Faceţi un lucru înţelept, domnişoară, explică Dorin. Noi renunţăm la cotletele răvăşite. Serviţi-l pe domnul. Noi o să luăm tranşate.
– N-avem.
– V-aţi supărat?
– Deloc.
– Atunci, daţi-ne, vă rog, trei kile de cotlete tranşate.
– Cu plăcere, dar nu mai avem.
– Ne-aţi întrebat dacă vrem tranşate.
– Ca să ne înţelegem asupra sortimentului pe care îl cereţi. După aceea v-aş fi spus că nu avem, dar n-am ajuns acolo.
– Eu am ajuns primul, îi previne bătrânul. Duduiţă, întâi îmi spuneţi mie că nu mai aveţi cotlete tranşate şi abia pe urmă îi informaţi şi pe copiii aceştia. Haideţi, o luăm de la început. O jumătate de kilogram de cotlete răvăşite.
Georgeta îşi umflă obrajii:
– Dragul de dumneavoastra. Nici acum n-aţi înţeles. Cotlete răvăşite nu există şi dacă nu există nici nu mai e important dacă vânzătoarea are sau nu are. Există, în schimb, cotlete tranşate. Dar nu mai sunt. S-au terminat. Cereţi cotlete tranşate şi stăm de vorbă. Dumneavoastră aţi venit primul, poftim.
– Dacă nu aveţi cum cântări numai o jumătate de kilogram, admit şi un kilogram întreg. Numai să fie bine răvăşite, ţine bătrânul să limpezească lucrurile.
Dorin şi Georgeta ajung în biroul poliţistului Moş Călimară. Porecla Călimară i se trage de la obiceiul de a bea ţuică galbenă – galbenă prin învechire dialectică dintr-o călimară pe care o purta cronicăreşte la brâu, într-o husă din piele de viţel. Fata poartă în braţe valiza – diplomat cu cele două milioane de dolari.
– Şi călimara?, se interesează Dorin, instalat împreună cu Georgeta în fotoliile din cămăruţa în care poliţistul îşi primeşte musafirii de vază.
– N-ai uitat, Muceo!
Cu apelativul Mucea moş Călimară face deosebirea între cetăţenii pe care i-a crescut de mici şi cetăţenii care i-au intrat în dotare prin voinţa întâmplărilor. Dă capul pe spate indicând locul de pe policioara cu cărţi unde poate fi zărit obiectul cărturăresc semeţindu-şi dopul de ebonită dintre două volume legate în piele.
– Lenin? Acelaşi?, se bucură Dorin.
– Ei, nu pentru Lenin. Ce crezi, mă Muceo? Le-am păstrat pentru piele. Poliţistul fără obiecte din piele e ca regele fără ibovnice.
– Ce face doamna, Moş Călimară?
– Asta, ultima? Eh, şi bine şi rău.
– Cum aşa? O ştiam…
– Nu s-a schimbat mult, Muceo. Tot frumoasă, zdravănă… Veneam seara de la muncă şi, obicei vechi, îi povesteam isprăvile de peste zi. În ultima vreme s-a-ntâmplat să-i vorbesc numa’ de Lică Spoitoru. Am incitat-o, pesemne, căci nu s-a lăsat până n-a fost şi ea violată. Da’, muiere de poliţist, a înregistrat totul şi l-a forţat pe golan s-o ia de nevastă.
– Ai zis că face şi bine şi rău. Asta de care e?
– De bine. A poftit, a văzut cum e… De rău e c-a făcut dependenţă de viol. Da’ fiindcă nu mai e lângă mine, n-are cine s-o înveţe. Nu ştie cum stăm la statistici la capitolul viol. Scade cu 10,2% pe an. În zece ani cazurile de viol vor fi atât de rare ca şi cazurile de lepră. Vor trăi în rezervaţii. Vai de mama ei!
– Eu cred că tocmai fiindcă v-a ascultat, îl contrazice Dorin cu delicateţe. Şi Olga?
– Olguţa? Olguţa nu s-a putut dezice de… indică, folosindu-se de degetul mare, locul din spate, sus, spre volumele lui Lenin… O ştii. Iute ca oţelul. S-a înscris în partidul Revoluţione… şi nu mai ştiu cum, pe scurt, Rî. A. Hî. A.Tî. Adică RAHAT. Şi a plecat în Kurdistan cu mai multe tovarăşe din organizaţie. Au deschis acolo un bordel pentru armata de eliberare naţională. Îmi trimite şi mie câte-un bănişor. Cu salariu’ de poliţist nu te poţi întreţine în servici dacă vrei să-l faci ca la carte.
Pe măsuţa dintre fotolii valiza cu cele două milioane degajă un aer istoric: încataramată cu peceţi.
– Draga de ea, vă place?, schimbă vorba Georgeta. E drăgălaşă, nu-i aşa, nea’ Moş Călimară. S-o pupi, nu alta! Şi ce rotunjimi! Domoale, line… Copiază formele obcinelor noastre din Bucovina. Nu tânjeşte după viol. E inocentă, castă…
– De plăcut îmi place. Da’ de ce să facă Poliţia ce este de datoria civilului? Două milioane şi nu iei tu un act? Mucea, Mucea!
– Sunt bani cinstiţi, Moş Călimară, îl asigură Dorin. Neviciaţi de muncă, liberi de orice exploatare, neimpozabili. Bani – bani. Bani ca toţi banii. Doar că sunt negri.
– Nu contează culoarea, Muceo. Negri, blonzi sau şateni, banii au nevoie de un act însoţitor.
– Act?, tresare Georgeta. Avem acte căcălău. Pardon. Vă dăm acte câte doriţi. Actul III din „Romeo şi Julieta”, actul II din „O scrisoare peirdută”, Shakespeare, Caragiale…
– Îs vechi…
– Avem şi mai noi: Ionesco, Baranga…
– Pe Baranga l-am cunoscut, nostalgiază Moş Călimară. I-am eliberat actul de deces.
– Actul de deces? Georgeta mijeşte ochii şi repetă: actul de deces? Valabil, nu?
– În dublu exemplar.
– Acum, fiţi atent, spune Georgeta. Sunteţi? Concentraţi-vă. Nu vă cerem să faceţi nimic mai mult decât ar face orice poliţist olandez. Un act de deces temporar. Imaginaţi-vă situaţia inversă. Tocmai am intrat în Europa şi vine la dumneavoastră un blonduţ cu lalele la butonieră şi spune: nene Moş Călimară, am găsit valiza asta. Priviţi numai ce catarame are. Cu două milioane de dolari număraţi bucată cu bucată. Fă-i matale un act de deces pentru 21 de zile. Dacă după 21 de zile, între timp, n-o reclamă nimeni, vin eu şi, cum e legea la noi, ultima lege, ţi-o iau de pe cap… Dorin, cum se spune matale în olandeză?
– Şi n-o iau!, se răzbună poliţistul pe ipoteticul blonduţ cu lalele la butonieră.
Se ridică. Se întoarce cu spatele la tinerii săi prieteni, deşurubează cu evlavie capacul de ebonită. Fără să privească în urma sa soarbe o duşcă şi se reaşează tăcut. Priveşte încă o dată la valiza de pe măsuţă şi se întristează: parcă ar fi pocit-o careva între timp, aşa se schimbase la înfăţişare. Aceleaşi nicheluri strălucitoare parcă schelălăie acum, după ce el o refuzase.
– Mi-e milă, cum să nu-mi fie!? Am prins drag de ea. Numa’ că io nu cred în valiză pierdută cu două milioane de dolari într’însa. Şi dacă io nu cred, nu există. Vrei să speli bani murdari? Du-te la tine în Olanda, mucosule! Românii mei nu pierd aşa ceva. Mă mir de mata, Muceo. Altă dată voiai să pleci în Munţii Măcinului, să te faci nevăzut. Voi, tu şi Olguţa mea. Olguţa a rezistat.
– A intrat în rahat, draga de ea, face politică. Dorin are, avem, eu cu el, alte visuri. Pot să te sărut, dragul de tine? Nea’ Moş Călimară, vino să mă ajuţi. Ţine-l matale. Nu ştiu cum se spune matale în olandeză.
– De ce să-l ţin?
– De cap, bre! Nu pot să-l sărut. Nu se lasă.
– Lasă-te, Muceo. Am o afurisită de sciatică, nu pot sta aplecat.
– Pun pariu că nu urmăriţi rubricile „pierderi” din jurnalele olandeze, schimbă vorbă Georgeta.
– De ce să le urmăresc?
– Întrebaţi-l pe Maher de ce. O să vă spună că nu e zi lăsată de la Dumnezeu fără să se anunţe o valiză cu dolari pierdută. Noi pierdem legitimaţii fiindcă asta avem. Suntem ţara cu cele mai multe legitimaţii pe cap de locuitor.
– Sunt capete de locuitor şi capete de locuitor, îi atrage atenţia Moş Călimară. Ăla de pierde o legitimaţie ce cap de locuitor poţi să spui că are? Ăsta mai e locuitor? Sau cap? Câţi locuitori pe cap de locuitor au olandezii?
– Ştiţi care-i problema?
Dorin arată spre valiza care respiră tot mai necăjită în atmosfera de condamnare din jurul ei.
– Ea e problema. Dacă n-ar fi ea… Dar e.
– Draga de ea, o căinează Georgeta. N-are nici o vină.
– N-am spus că n-o primesc, bate Moş Călimară în retragere, deşi cu numai câteva clipe înainte tocmai asta spusese.
Priveşte cu drag spre valiza care încă mai schelălăie. Valiza îi răspunde, la început oprindu-se din scâncet, apoi parcă i-ar face cu ochiul.
– Afurisenia-i frumoasă, frumoasă! Şi ce catarame! Şi piele! Muceo, îl mai ţii minte pe nen’tu Girtelică?
– Securistul?
– El. E şeful serviciilor astea secrete. Ce-ar fi să mergeţi la el?
Pe trotuarul de vizavi un grup de vorbăreţi dezbate un fapt care-l animă. Un individ în halat de casă, cu cipilică modernă, pe care scrie „Sky” şi în papuci „Pro And”, dă ocol unei maşini Dacia smirocăindu-se în faţa celor din jur. Una din roţile din faţă, aceea aburcată pe trotuar, zace pe jantă. Spintecată. Măsoară bucata de trotuar rămasă la dispoziţia pietonilor şi o arată privitorilor. A rămas loc destul. Nu înţelege de ce i s-a spintecat cauciucul. Dorin şi Georgeta se alătură grupului de curioşi. Uimit de neînţelegerea pe care o vădeşte proprietarul maşinii, spintecătorul, un bătrînel în raglan de muşama, şoşoni boiereşti şi pălărie cu boruri înguste, vâră pila ucigaşă în buzunarul de la piept şi tatonează o ultimă punte de încercare:
– Am crezut că am de-a face cu un om inteligent. Cu un gentelman. Şi totuşi, dumneata eşti un bou. Ca să nu spun porc. Nu vreau să te jignesc, sunt un om civilizat, dar eşti un bou. Ţi-am explicat frumos că nu am nimic cu cauciucul dumitale. Cu pila asta am atacat o chestiune de principiu. Nu ai voie să foloseşti domeniul public în interes privat. Îţi spun lucrurile astea ca fost grefier. În nici o ţară civilizată din lume nu se întâmplă altfel. În America, dacă cineva este pedepsit că a încălcat un principiu, cum am făcut eu cu dumneata, aşteaptă să i se citească drepturile, nu face ce faci. Asta înseamnă cultură civică.
– Aţi vorbit frumos, răspunde victima. N-am ce zice. Foooarte frumos! Şi pentru că nici eu nu vreau să vă jignesc, vă spun că sunteţi un bou ca şi mine. Eu am o soră în America, ştiu ce înseamnă să ai cultură civică. V-aţi băgat pila în proprietatea mea privată, care e sfântă în orice ţară din lume.
– Dar nu-i adevărat, nu sunt bou ca el! Ce-ar spune sora dumitale din America dacă te-ar auzi? Dă-mi, te rog, adresa, să-i scriu în ce fel gândeşti dumneata.
– Să nu i-o dea, Dorin, ne facem de râsul Americii, protestează Georgeta.
– Hala grefier! Aţi auzit de haimanalele staliniste? Nu spun mai mult.
– Adică?
– Adică, ştiţi dumneavoastră, nu trebuie să vă explic eu.
– Da’ dumneata ai auzit de „bă, securistule!”?
– Bă, oameni buni, se amestecă în gîlceavă un tânăr cu picioarele goale în papuci. Aţi mers prea departe. Gata! Daţi-i în mă-sa de unguri.
Georgeta îl trage de mânecă pe Dorin.
– Dorin, să mergem. Azi dimineaţă mi-am ascultat horoscopul la televizor şi spun că treaba e pe bune. Stau destul de bine cu planeta Mercur în casa a V-a, Saturn e în erecţie platonică şi, fiindcă Venus intră în conjuncţie cu al doilea pătrar al său, e de la sine înţeles că dacă am veioza stricată e tot ce-mi lipsea.
– Perfect, zice Dorin, şansele sunt enorme. Saturn n-a mai avut o erecţie platonică de vreo 13 miliarde de ani. E semn sigur. Dar ce fel de semn: malign sau benign?
– Ai uitat, Dorin? Semnele cu adevărat divine n-au sex.
– Malign şi benign se referă la altceva decât la sex, dovlecel.
– Atunci e foarte bine că te întreb, dragul de tine. Te iubesc.
– Ştii ce? Mă gândesc la o strategie de învăluire: omul, securistul, deşi e şef, este bărbat. Spre deosebire de Saturn, la şef, din fericire, erecţia nu e platonică şi nu e în strânsă legătură cu viteza de rotaţie în jurul axei sale. Stai liniştită, ştiu ce spun. Ca bărbat, are pofte de bărbat. Nu e nici o îndoială în această privinţă.
– Dorin, nu uita. Poftele sunt slăbiciuni. Slăbiciunile sunt tot atâtea călcâie a lui Ahile. De la Ahile încoace, am mai vorbit noi, societatea a evoluat mult. Chiar şi un securist şef.
– Am auzit că pleacă în Insulele Baleare.
– Şi?
– Aşa. Acolo nimic nu e sigur. Ba le are, ba nu le are.
– Dorin, eu am încredere în erecţia platonică a lui Saturn. Eu zic să intrăm, zice Georgeta şi apasă pe clanţa uşii de la clădirea unde are biroul Girtelică.
Va urma.
