Basm filosofic
Capitolul 2
Mamulici se însoară cu sora lui Picioruş-coadă de drac. Pablo cade în dizgraţia noii regine. Praznicul supuşilor. Intrigile Mamulicăi. Fără să vrea, Pablo îşi băgă stăpânul la apă. Neamul Zestrenilor plănuieşte să-i ucidă pe Ion şi pe Pablo.
Şi, iată, s-a stârnit zvonul că regele Mamulici umblă deghizat în toate locurile regatului să aleagă singur pe aceea care va dobândi titlul de Mamulica. Căci niciuna dintre fecioarele ce-i fuseseră alese de dregători n-a fost pe placul său.
Şi a ieşit vrăjitoarea Filomena la poartă să pândească trecerea stăpânului deghizat. Vrăjitoarea avea doi copii; un băiat şi o fată. Băiatului i se spunea Picioruş-coadă de drac; avea un singur picior, cocoaşă şi o singură ureche; nu ieşea din casă, de urât ce era; îşi petrecea zilele şi nopţile într-o magazie de unde răzbăteau mirosuri groaznice; fiica se numea Despina şi râvnea să ajungă Mamulica.
Şi ridicându-şi ochii săi, Filomena văzu un trecător pe uliţa clanului; cu el era o slugă, o pereche de cai şi-un câine; şi a zis Filomena:
„Încotro mergeţi şi de unde veniţi?”
A zis acela:
„Noi mergem de la miazăzi la miazănopate, de unde suntem; am fost şi la Grota călugărilor surghiuniţi să aflăm ce nu poate fi aflat, cum ar fi acul în carul cu fân, şi o să tot mergem ghid fiindu-ne doar nădejdea; dar nimeni nu ne cheamă în casă.”
„Fiţi liniştiţi, i-a asigurat vrăjitoarea, toate lipsurile voastre trec asupra mea, numai să nu rămâneţi pe uliţă.”
Apoi i-a dus pe bărbaţi în casă şi cailor le-a dat nutreţ din cel bun; oaspeţii şi-au spălat picioarele, au mâncat, au băut şi au mers la culcare.
„Pot să spun ceva?” o întrebă Pablo pe Filomena în bucătărie.
„Dacă ai gură de vorbit, vorbeşte!”
„Tu de ce cheleşti? Femeile nu chelesc”.
„Aşa, ca să-ntrebi tu!”
„Eu de ce nu chelesc?
„Tu nu cheleşti, fiindcă eşti câine”, răspunse Filomena.
„Nu chelesc, fiindcă sunt frumos”, zise Pablo.
„Vai, mâncate-ar mama, exclamă vrăjitoarea, grijindu-se să fie auzită, da’ şugubăţ mai eşti. Ptiu, să nu-ţi fie de deochi!” Şi-l lovi cu piciorul pe sub masă.
Şi a doua zi s-a sculat Mamulici devreme şi s-a gătit să plece. Iar bătrâna i-a zis:
„Întăreşte-ţi inima cu o bucăţică de pâine şi pe urmă vei pleca! Despina, fiica mea, e plecată până-n sat, trebuie să pice dintr-o clipă într-alta.”
Şi au mâncat şi au băut împreună. Apoi Filomena a zis:
„Rămâi încă şi noaptea asta, ca să se veselească inima ta.”
Pablo iscodea prin casă şi peste tot; în magazie dădu cu ochii de Picioruş-coadă de drac, cocoşat, cu-un singur picior şi o singură ureche; meşterea în oalele de deasupra unei plite încinse.
„Oah, ce pute!” spuse, strîmbând din nas. „Ce fierbi acolo?”
„Ai venit să mă iscodeşti?” îl repezi Picioruş-coadă de drac. „Pleacă până nu torn fiertura asta pe tine!”
Pablo s-a dat în dreptul uşii şi a continuat:
„Când erai mic şi făceai o şotie, ţi se spunea: să nu te mai prind pe-aici, că-ţi rup picioarele? sau: să nu te mai prind pe-aici că-ţi rup picioruşul?”
„Asta o să fac eu cu tine!” zise Picioruş. Şi zicând aşa, luă o bucată de smoală şi o aruncă după câine.
Pablo se ascunse în dosul uşii. Picioruş făcu pasul spre uşă, cu un retevei în mână.
„N-ai voie să mă baţi!”, îl averiză Pablo. „Tu nu vezi că sunt mic?”
Filomena striga după el; Picioruş aruncă reteveiul şi se grăbi spre locul de unde se auzea vocea mamă-si.
„Nici acum nu ai găsit sfârşit leacurilor tale?”, îl luă aceasta la întrebări. „Iată, omul acesta nu mai are răbdare şi mâine nu-l voi mai putea îmbuna să rămână.”
„Omul tău şi-a trimis câinele să mă spioneze, eu îi fac de hac, dacă nu se potoleşte, ameninţă Picioruş, iară soră-mea să i se arate în visul ce-l cuprinde, după ce se sulemeneşte cu alifiile ce i-am trimis!”
În faţa oglinzii, Despina se făcea frumoasă cu mir şi unsori femeieşti. Despina avea corneea galbenă, cum au orientalii; avea pieliţa obrazului aproape măslinie, iar trăsăturile feţei erau cele ale unei egiptene.
Aşezat în spatele ei, Pablo o urmărea cu atenţie.
„Pot să spun ceva?”
Despina nu-l luă în seamă şi el continuă:
„ Cunoşti o fată cu numele Mama Ana?”
Fiica Filomenei continua să nu-l bage în seamă.
„Ar trebui s-o cunoşti”, a zis Pablo. ” E mândră ca un Doberman, da’ are părul lung şi lăţos, de pudel,cum îmi place mie; tocmai l-a respins pe Mamulici; când te vei arăta în visul regelui, spune-i că eşti Mama Ana; fac pariu pe orice că-l faci”.
„Măgarule!”… se decise ea să răspundă. „De unde ştii tu cui m-arăt eu în vis?”
„Da’te-arăţi?”
Pablo vorbise cu inimă bună; ştia că în ciuda sulemenelilor, fiica Filomenei nu va arăta nicicând ca Mama Ana. O sfătuia de bine. Dar fiindcă Despina avea ochi răi, a văzut ce se vede îndeobşte cu ochii răi. L-a alungat pe Pablo blestemându-l; apoi s-a pus să bocească şi a bocit amar ore-n şir. Şi l-a urât pe câine cum niciun alt câine n-a mai fost urât de o femeie.
Şi-n revărsatul zorilor, s-a înfăţişat ea în visul musafirului. Acesta tocmai visa că zbura în Înalt; era cât un mormoloc de subţire şi parcă murise; se minuna cît de ciudat de simplă era moartea şi, iată, numai ce i se arată lui o făptură în strălucirea înşelătoare a unei Fata Morgana; purta în mâini o stelă de bazalt negru acoperită cu semne misterioase; una dintre feţe, lustruită, purta trei inscripţii, pe trei coloane, în parte roase, în parte şterse prin frecarea de nisipul în care stătuse îngropată mii de ani; prima dintre cele trei inscripţii se compunea din patrusprezece rânduri de hieroglife, cea de a doua din douăzeci şi două de rânduri în scriere demotică, şi cea de-a treia din cincizeci şi patru de rânduri în limba greacă.
Mamulici receptă mesajul ascuns în acestea, deşi nu cunoştea limba, şi se îndrăgosti subit de purtătoarea lui; o cuprinse cu braţele, buzele lor s-au împreunat şi era ca-ntr-un vis din adolescenţa sa; simţea cum creşte şi se face bărbat şi era bine şi n-ar fi vrut să se mai sfârşească.
Trezindu-se din volbura desfătării, a deschis ochii şi văzu fata din vis; era aievea la căpătâiul său şi inima începu să se zbată nebună în fiorii iubirii.
Şi-a iubit-o Mamulici ca şi cum ar fi fost alegerea sa. Uneori îşi aducea aminte de vorbele regelui Pastor către fiul său Ion: „Nu uita, ora are 60 de minute, victoriile din minutul 59 se răzbună! Jocul se încheie în minutul 60 şi doar la fluierul Celui de Sus!” Şi se veselea; căci amintirea vorbelor de demult îi sporea credinţa că regele acela era nebun şi îşi meritase soarta.
Şi a fost nuntă mare; Mamulici a dat ospăţ pentru dregătorii dregătoriilor mari, pentru căpeteniile mai înalte ale oştirii şi pentru rubedeniile miresei, în curtea domnească.
Şi era curtea domnească împodobită cu covoare de mătase albă şi purpură violetă, atârnate pe frânghii de in şi de mătase, trecute prin verigi de argint, întărite în stâlpi de marmură.
Divanuri de aur şi de argint erau aşezate pe pardoseală de porfiră, de marmură albă, de sidef şi de marmură neagră.
Băuturile se turnau în vase de aur şi în cupe felurite, iar vin din care bea însuşi Mamulici era după cheful fiecăruia.
Şi a urcat mlădiţa de rădăcină vrăjitorească în scaunul de soaţă de rege şi s-a numit Mamulica; l-a alungat pe Pablo de lângă rege, iar pe fratele ei l-a închis în Grota călugărilor surghiuniţi să nu se afle de farmecele lui.
Şi-a suit Mamulici din şesurile Palatului pe vârful dealului care era faţă în faţă cu Valea Rea. I-a arătat soaţei sale împrejurimile toate de la Miazăzi la Miazănoapte şi de la Răsărit la Apus.
„Iată ţara pe care ai visat-o-ntinsă cât ţine zarea şi dincolo de ea, spuse Mamulica. Au nu se cuvine s-o arăţi spre mărirea ta supuşilor cei mai de seamă? Vor afla cine eşti şi din cunoaşterea ochiului, nu doar a minţii”.
Şi a făcut Mamulici aşa. A chemat supuşii cei mai de seamă prin epistole iscălite de Mamulica şi trimise prin curierii ei; şi au venit aceştia cu alai mare. Şi l-a numit Mamulica „Praznicul supuşilor de seamă”.
Ion lipsea. Şi dacă a întrebat de el, nimeni nu ştia. Mamulica înadins sărise peste numele lui când a trimis epistolele de înştiinţare, ca să-l scoată din dragul pe care regele îl avea pentru cărturar şi, mai ales faţă de câinele Pablo.
Şi-a zis Mamulici:
„Să-i fie duse leacuri doftoriceşti, sigur e bolnav; căci ochii mei nu-l văd nici pe câinele Pablo”.
Şi-a zis Mamulica:
„Mă ocup eu; doar eu ştiu unde adastă în orele după-amezii şi nu cred că e bolnav”.
Alungat de Mamulica, Pablo se-ntorsese la Ion.
Fiul regelui Păstor purta, indiferent de anotimp, o mantie largă şi lungă peste tunică, înfăşurată pe corp, pornind de la umărul stâng şi lăsând descoperit braţul şi umărul drept. Înfăţişarea sa trăda prea puţin din statura atletului crescut princiar. Numele lui era în slavă printre învăţaţii vremii şi cântările lui erau cunoscute popoarelor din jur. Ferindu-se de tentaţiile oferite de gloria sa, se închidea în bibliotecă, se achita de multiplele misiuni pe care i le transmiteau prin scris colegii de tagmă, studia sanscrita, araba, persana şi căuta mijlocul de a-şi procura o gramatică chineză, ca să se distreze; vorbea oamenilor despre copaci, de la stejarul fără vârstă până la salcâmul de pe câmp; povestea despre animale, despe păsări, despre târâtoare şi despre peşti; veneau la el din toate stările ţinutului, aşa de întinsă îi era faima.
Zicea că fiinţa făcută de Dumnezeu este cum îi harpa: dacă strunele îi sunt mângâiate cu bunătate, muzica ce-o cântă îl întăreşte; faptele sale dau rod şi viaţa lui se petrece în bucurie; dacă însă strunele îi sunt atinse cu strâmbătate, sunetele ce le scoate ajung poticnire, iar el se salvează prin minciună şi violenţă; şi că Omul este şi Iisus, şi cei care l-au răstignit pe acesta.
„Pot să spun ceva?” zise Pablo.
„Ascult!”.
„Mie, chestia asta cu omu’, mi se pare o invenţie deşteaptă”.
„Vezi cum vorbeşti”, îl ameninţa Ion. „Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa!”
„Şi eu ce-am zis?” se miră Pablo. „Am zis că omu’ a fost făcut cu invenţie deşteaptă: adică şi-aşa, şi-aşa.”
Încheindu-se sărbătoarea fără Ion şi câinele său, regele a plecat abătut şi nu se potrivea niciunuia dintre cei ce încercau să-l veselească. Şi Mamulica a zis:
„Nu pune la inimă întâmplările de azi, iubitul meu alb şi rumen, cel falnic ca bradul, prinţul Ion nu se consideră supus, ci egalul tău prin încredinţarea ce i-ai dat în faţa tatălui său”.
Şi-a doua zi, Mamulici a pregătit masă bogată şi l-a chemat pe Ion să prânzească împreună. A pus în faţa lui bucate multe, alese cu iscusinţă de bucătarii domeniului, vin mult, din cel mai bun, şi a poruncit slugilor sale şi au adus acestea harpe şi-au cântat. Şi-au mâncat ei şi-au băut, şi-a zis Mamulici:
„Iată harpele acestea sunt mângâiate de slugile mele de tihnă; au acestea într-însele multă curăţenie; să ne bucurăm deci de rodul harului lor şi să vorbim cu chibzuială şi pace”.
Câinele Pablo dormea sub masă cu botul pe încălţările cărturarului. Urechea stângă tresărea când şi când; raza de soare strecurată printr-o ogivă a tavanului îl ciupea în joacă, fără să-l necăjească. Atunci abia, deschidea chiorâş un ochi, cât să se asigure că lucrurile merg fără a fi nevoie de el. Auzi vorbele regelui şi deveni atent.
„Ochii mi s-au tulburat nevăzându-te ieri la sărbătoarea Palatului, a continuat Mamulici; am poruncit să-ţi fie trimise leacuri tămăduitoare şi acestea s-au întors fără a-ţi fi fost de oarece folos; am înţeles că nu socoteşti Praznicul supuşilor ca fiind şi sărbătoarea ta; şi nu ştiu de ce; eu însumi sunt un supus al Domnului.”
Ion a răspuns şi-a zis:
„ Credinţa în Dumnezeu este un lucru bun; şi este de două ori bun dacă urmează voia inimii; voia inimii mele este să rămân om liber.”
„Pot să spun ceva?” s-a vârât Pablo în vorbă, adresându-i-se cărturarului. „Ai răspuns ca mine: ca s-ascund o poznă mică, fac una mare. Voia inimii tale a fost să citeşti; habar n-ai avut de praznic”.
„Aşa-i?” a întrebat Mamulici.
„Am citit, e adevărat; dar dacă ai adus vorba de supuşi, am răspuns şi la ea.”
„Pot să mai spun ceva?”, nu s-a lăsat Pablo.
Discuţia celor doi aluneca într-un registru grav şi ameninţa să se încheie în ceartă.
„Spune-o pe-aia care-mi place mie, cu omu’ care e şi Iisus şi e şi cei care i-au făcut ce i-au făcut.”
„Nu pot fi supărat pe tine, Pablo, nu ne mai zădărî, a zis Mamulici. Lumea e rânduită de legi aspre”. Iar către Ion a zis:
„Voia inimii nu este una dintre legi. Ce-ţi lipseşte, învăţatule, pentru a face inimii tale voia sa?”
Coada lui Pablo a bătut uşor covorul şi a rostit doar pentru urechea cărturarului: „Pot să spun ceva?” Ion şi-a retras piciorul de sub botul câinelui, ceea ce însemna „Fii cuminte!”
„Păi de!” a zis Pablo. S-a tras către vârful botinei stăpânului şi s-a culcat bosumflat.
A vorbit cărturarul şi a zis:
„M-am născut să aud oameni şi ei să mă audă pe mine; surde sunt azi urechile care mă ascultă.”
„Urechile mele sunt surde?” s-a mirat Mamulici.
Şi Ion a zis:
„Tu ai spus-o!”
S-a înegrit Mamulici la chip; şi din ziua aceea i-a ocolit pe cei doi în toate plimbările sale.
Iar tot ce propăvăduia Ion ajungea la urechile Filomenei; aceasta îi chema pe-ai săi şi repetându-le vorbele auzite, aceştia fremătau de furie şi scrâşneau din dinţi împotriva cărturarului.
Şi s-au strâns toţi în casa Filomenei şi aceasta le-a zis:
„Harpă se naşte vita pe care noroiul o răcoreşte şi soarele o face să dea din coadă; cine se naşte slugă este leneş, beţiv şi cârcotaş orice i-ai da. Văd cerurile deschizându-se şi pe omul acesta uzurpând cu minciunile lui locul ce ni se cuvine la masa Domnului.”
Se întorceau cei ce-o auzeau şi ziceau:
„Nu este oare acesta cel care a lipsit de la Praznicul supuşilor şi spune că nu este ceea ce este? Se crede însuşi Dumnezeu. Să smulgem, dar, din vreme rădăcina, să n-apuce să strice mintea mulţimii”.
În noaptea aceea s-au hotărât ei să-l ucidă pe Ion şi, odată cu el, pe câinele Pablo.
Sfârşit capitolul II.
Capitolul I – aici.
