Era un joc urât, dar un joc. De-a viaţa şi de-a moartea, dar un joc. Îmi plăcea, nu-mi plăcea – un joc! Cu reguli. Participam. Eram un jucător.
Nu mai sunt. Nu mai pot fi. Marin Preda are o nuvelă în care un nevolnic, mai spătos decât ceilalţi, se folosea de fizicul mătăhălos şi câştiga. Venea pe maidan, îşi lega o mână la spate, şi se întrecea cu ageamiii, spre amuzamentul şi hazul general.
Doar că, iată, se întâmplă ca barosanul să dea semene că nu poate învinge. Ce făcu? Începu a trage pârţuri. Copiii de pa margine exultau; asta, da! era pe gustul lor, pe gustul maidanului. Râdeau, se amuzau, era haios.
Ca să nu i se vadă slăbiciunea, caraghiosul trăgea la vânturi de nu se mai putea opri; plăcea, era mai mult decât trântă, era circ.
La fel şi Băsescu. Refuză trânta dreaptă şi trage pârţuri după pârţuri – delirium tremens, zice Ion Iliescu.
Corect: individul nu mai primeşte aplauze, dimpotrivă, şi încearcă tot soiul de schimonoseli. E în sevraj.
Un medic ar fi de ajuns. Dar când văd o societate întreagă dezbătând pârţurile unei haimanale, mă blochez. Unde să mă ascund?
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.