Doamna Mungiu către poporul său

Democraţia, dragii mei, este ca drumul printre străchini şi ulcele. Nu ţii drumul drept, nu-i respecţi procedurile, dai în străchini. Ca domnul Crin Antonescu, haiducul înţepat – domnul Pleşu dixit. Vocea Doamnei Mungiu susură prin fularul de la gât vijelios, limpede, convingător. Atât de vijelios, atât de limpede şi-atât de convingător cum mai vijelios, mai limpede, mai convingător nu se poate. Şi zic, ferice de copiii ei, iar dacă nu are copii, ferice de copiii care n-o au! Le-am încurcat oleacă, dar nu contează. Căci, de parcă-am avut gura aurită, aud gânguritul unui copil care zice: „Da’ el, de ce?” Înţeleg că e urmarea unei discuţii mai vechi şi ciulesc urechile. Fiule, zicea Doamna – aha, zic, are un fiu, fericitul de el! – fiule, zicea Doamna, nu-i frumos să-i zici „el” preşedintelui tuturor românilor, chiar dacă a dat primu-n etichetă de n-a mai rămas strachină pe strachină. A venit doamna Merkel, mătuşa domnului Pleşu, şi le-a dres, aşa merg lucrurile în statul de drept. Suntem o familie. Şi chiar dacă ne desparte fusul orar, familia are reguli multe şi bune; le-ncalci, eşti bătut la poponeţ. Şi vocea de copil: „Şi dacă doamna-neamţ le-ncalcă, cine-o bate la poponeţ?”Bătu-te-ar norocul!, se bucură graţios sub fular vocea Doamnei, poponeţul boieresc face regula jocului, dacă-o-ncalcă, o schimbă şi regula e regulă -ncălcată. Dragul de tine, continuă vijelios, limpede, convingător, susurul de sub fular, eu de ce nu încalc regula, domnul Pleşu de ce n-o-ncalcă? Dacă te uiţi la noi, sau doar ne-asculţi, nu ştii care-s eu şi care-i Pleşu. Fiincă-amândoi ne nutrim din spiritul poponeţului-conducător. El e Patria. El e spiritul! El e steaua polară. Te abaţi, nu eşti cuminte, te ia rusul. Vrei tu să te ia rusul? Vrei tu să pupi poponeţul rusului? Rostu-n viaţă, fiule, e să ştii ce curuleţ lingi! Iată democraţia! Aşa să ne-ajute Dumnezeu!