Este primul condamnat pe viaţă de după 1990. Presa a scris mult despre revenirea în lume a acestui bărbat care fusese pedepsit cu închisoarea pe viaţă pentru că acum 22 de ani şi jumătate şi-a ucis o colegă de serviciu. Numele lui este Remus Tudor.
Am vrut să-l cunosc, după ce i-am văzut picturile, venite parcă din adâncul fiinţei lui zbuciumate şi încărcate de un păcat greu de dus. În cei 22 de ani şi ceva, petrecuţi în închisorile din România, brăileanul Remus Tudor, acum în vârstă de 46 de ani, se poate mândri cu o colecţie de picturi suprarealiste, şi mai multe sculpturi.
Remus scrie şi poezii, are un volum de versuri publicat la editura Naţiunea, şi, în prezent, lucrează la o carte în care va dezvălui lumii întregi viaţa din penitenciarele prin care a trecut, vom afla totul despre sufletul unui „vieţaş”, zbuciumul şi lupta lui cu trecutul atât de amar şi de întunecat. Calea spre Mântuire…Căci Remus a trăit şi multe clipe de umilinţă, disperare şi negare a propriei fiinţe.
Nu vreau să le iau apărarea puşcăriaşilor, a celor care au greşit, încerc doar să fiu imparţial şi să dezleg anumite „enigme” ce se petrec în închisorile româneşti: de ce sunt ţinuţi deţinuţii în frig, de ce nu au pături, cearceafuri, de ce nu sunt lăsaţi să se spele, de ce unii au voie să deţină telefoane celulare (cu care fireşte, comunică în exterior), cum ajung unii deţinuţi să bea sau să se drogheze, când acest lucru e interzis?
Puşcăria nu este un parc de distracţii, ci un loc foarte periculos. Într-o închisoare se comit toate infracţiunile cuprinse în Codul Penal. „Puşcăria este locul în care fiinţa umană este degradată prin orice mijloace chiar de către funcţionarii plătiţi de contribuabili pentru a se implica în procesul de reabilitare şi reintegrare în societate”, crede Remus Tudor.
Cum e viaţa adevărată în puşcăriile în care unii deţinuţi consumă „bile”(doză) „albe” (etnobotanice de culoare albă), „negre”(heroină) sau „malaciucă” (droguri, heroină)?
Ne povesteşte Remus Tudor. Am stat de vorbă cu el ore în şir după ce s-a liberat: „Câţi ştiu că, pentru un deţinut se alocă de la bugetul statului 2480 de lei pe lună? Probabil că nu multă lume, dar toţi cei din sectorul privat plătesc. Din aceşti bani, deţinuţilor trebuie să li se asigure condiţii de cazare, hrană, apă, curent, cazarmament. În Penitenciarul Jilava deţinuţii primeau saltele rupte, pline de ploşniţe şi fără pături sau cearceafuri. Fiecare dormea pe ce avea sau cumpăra de la alţii. Mâncam în paturi, nu aveam mese. Păstram alimentele în cutii de carton. Făceam baie foarte rar, la săptămâni. Deci, administraţia penitenciarelor nu chelutia mai mult de jumătate din suma alocată fiecărui deţinut. Ce se întâmpla cu banii aceştia, de fapt, având în vedere că nu se returnau la bugetul de stat? Pe anul 2010 30% din deţinuţii din Jilava aveau hepatită B şi C. Dar cui îi pasă? Cine ştie toate astea? Acum scriu o carte în care povestesc despre mine, despre prima încercare eşuată de a mă elibera condiţionat, despre tot ce se întâmplă în puşcăriile prin care am trecut.”
Mă număr printre puţinii care au citit manuscrisul lui Remus Tudor, primul fiind George Stanca. Stau cu foile de hârtie în faţă şi urmăresc uimit literele perfecte, făcute cu pixul de fostul deţinut. Par ghiocei. Capitolul I începe aşa: „Toţi deţinuţii visează, indiferent de faptele lor…” Visa şi Remus în penitenciar. Se făcea că e „afară” şi participă la propria expoziţie, că vine multă lume care îi laudă lucrările, îl felicită…Dar se trezea adesea lac de sudoare. Tot după gratii, încercând să convingă comisia de eliberări condiţionate că şi-a ispăşit pedeapsa.
Faptul că a stat în celulă, la Jilava, cu un cunoscut interlop l-a marcat destul de puternic pe Remus Tudor, mai ales că acesta din urmă ar fi intenţionat, chiar să îl ucidă. „Era favorizat de toată lumea. Tipul avea un butoi de 200 de litri cu apă caldă în permanenţă, în condiţiile în care pentru restul deţinuţilor a fost întreruptă mai mult de trei luni. Omul avea reşouri, oale, telefoane, tot ce-şi dorea, chiar şi alcool. Mai mult, un coleg de celulă, un locotenent de-al lui, trebuia să-i facă masaj cu regularitate”, povesteşte Remus Tudor.
Pe data de 5 septembrie 2011, Remus a fost mutat în cadrul Secţiei a III-a, în cameră cu respectivul personaj şi clica lui. Se ştia că individul e „sifonar” şi că se are bine cu cei din conducere. „Mutarea mea fusese dispusă de conducere, în cadrul unei acţiuni de intimidare a persoanei mele, pentru simplul motiv că intentasem multe procese penitenciarului şi, mai rău pentru sistem, câştigasem cam 13-14 procese. Ştiam care este scopul mutării mele, eram de mulţi ani în penitenciar şi cunoşteam că funcţionarii închisorii folosesc anumiţi deţinuţi când vor să-i intimideze pe alţii, cărora le-au pus gând rău. Atunci, eu am formulat o plângere şi am cerut să fiu protejat de toţi funcţionarii şi toţi deţinuţii din penitenciar. Dar, de pe 05.09.2011, până pe 09.11.2011, am fost torturat fizic şi psihic de interlop şi locotenenţii lui, în unicul scop de a mă determina să renunţ la procesele intentate de mine puşcăriei. Îmi zicea: <<Fă-te băiat cuminte, Remuse! Nu mai scrie!>> Ca să mă convingă, el ordona oamenilor lui să-mi fure documente, haine, chiar şi pâinea. Drept recompensa pentru serviciile lui, omul primea facilităţi de neînchipuit pentru orice deţinut. Şi pentru că a colaborat bine a fost şi liberat condiţionat la prima analiză! Dar pe mine m-a chinuit. Într-o zi s-a îmbătat şi m-a curentat. Era gata să mă omoare. Râdea şi spunea că e „cadoul” pentru ziua mea! M-a curentat când am venit să fac baie cu apa din butoiul lui. Conducerea i-a permis să deţină un butoi de 200 litri, în grupul sanitar. Era mereu plin cu apă încălzită cu un fierbător improvizat, alimentat la o priză. Un deţinut-valet avea grijă să fie mereu apă caldă. Mi-a permis să fac baie de ziua mea. Butoiul, suspendat la 2 m, avea un robinet sub care se putea face baie ca sub un duş. Colegul meu a introdus în priza fierbătorul din butoi, fără să ştiu şi eu. Când am pus mâna pe robinet, am fost curentat. M-a ţinut ceva timp la curent, că m-au durut toţi muşchii timp de trei săptămâni…”
Viaţa din închisorile „de maximă siguranţă” din România seamănă puţin cu cea din filmul „Oz – Închisoarea Federală”, când e vorba de droguri şi „sifoneală”. La capitolul servicii oferite deţinuţilor stăm însă ceva mai prost. „Un grup de trei ieşea în evidenţă prin bună-dispoziţie excesivă şi indiferenţă pentru comisia în faţa căreia urmau a se prezenta. Erau luaţi bine, trăseseră înainte de a veni la comisie, pentru a fi în formă.” (argou: „luaţi”- sub efectul unei doze proaspăt administrate, proaspăt drogaţi) (…) „Alţi doi deţinuţi se treziseră. Unul dintre ei, Ilie, se apropie de noi şi ceru o ţigară. Rică îi oferi una şi el reuşi cu greu să o aprindă din cauză că îi tremurau mâinile. Ilie ăsta se droga şi când nu avea trei doze pe zi intra în sevraj. Nu-şi plătise datoriile şi nu-i mai dădea nimeni droguri. Acum suferea cumplit. (…) Două ore mai târziu, Ilie îşi injecta heroină în zona pubiană.”
Cei care se drogau făceau mare tărăboi, atunci când nu puteau să-şi procure „malaciuca”. „Ilie plătise pentru o bilă de neagră şi primise doar ceai granulat, pisat. După ce şi-a injectat ceaiul în zona pubiană (avea venele ţăndări!) şi a înţeles că a lua ţeapă, a ameninţat cu prăduieli (sifoneli, pâră) a început să plângă şi a încercat să se spânzure în baie. Cu greu l-au oprit cei din cameră. L-am păzit toată noaptea. A doua zi a fost mutat în altă parte.”
Cum puneau gheara pe droguri, dependenţii din penitenciar se strângeu într-un colţ de cameră, îşi împărţeau „bilele” şi se puneau gospodăreşte pe tras. „Aveau o singură seringă şi o treceau de la unul la altul. Unul în picior, altul în mână sau în gât, care pe unde avea vene. Aşa au ţinut-o trei ore. Au tras mai întâi neagra, apoi s-au apucat de albă. Băgau în ei doze din ce în ce mai mari…”
Originar din Brăila, Remus Tudor n-a mai vrut să se întoarcă în oraşul natal şi s-a mutat în Capitală, hotărât să ia viaţa de la capăt şi să nu mai greşească nici un pas. După ce a făcut 22 de ani de detenţie, a reuşit să obţină liberarea condiţionată la care are dreptul conform legii.
Acum, e avid de viaţă, de comunicare, vrea să „înghită” tot ce a pierdut în tot acest timp, să înveţe, să viseze, să uite şi să-şi facă relaţii. Nu doarme nopţile, de parcă îi e teamă că pierde ceva. Dar lumea din jur îl priveşte urât, nu are nimeni încredere în el. „A ucis!”- spun toţi. Şi atunci, Remus se retrage în cochilia lui suprarealistă şi plină cu vorbe înalte, de mătase… Puţini sunt aceia care îl ajută şi-i stau alături. Dar e bine şi aşa. Decât nimic?!
El nu este un fost deţinut obişnuit. Versurile lui sunt ca desenele pe care le face, au un trup, au culoare şi muzicalitate. Uneori sunt reci, alteori frig. Remus Tudor pictează cu degetele în aer stelele din cer. Are „ochii sinceri şi mâinile umede”, el ştie că „stelele nu-s adevărate”. Sufletul lui „şi-a zdrobit pântecul rotund de munţii gândurilor albastre”. Vuiesc amintirile bufnind la o poartă, izvor al fricii deşarte şi oarbe. Azi, când priveşte pe fereastra dintre el şi ceilalţi, liber, încercând să înţeleagă mersul lucrurilor, „caii pasc pe lună ce-a mai rămas din cioburile nopţii de ananas”.
Articol preluat de pe edituramateescu.ro