Gândiţi-vă de două ori înainte de a merge în faţa instanţei judecătoreşti! La ora actuală, sistemul judiciar din România este aproape blocat din cauza numărului mare de dosare (1 din 3 români sunt implicaţi într-un proces) şi, pe deasupra, mai este şi perioada vacanţei, astfel că, programul de lucru al arhivelor, registraturii şi grefierilor este mult diminuat.
Două ore de aşteptare în căldură, fără aer
Umilinţă şi ore de aşteptare într-un spaţiu îngust, la subsol, fără aer, pentru românii care trebuie să-şi legalizeze hotărârile judecătoreşti.
9 iulie 2013. Dimineaţă, ora 9 fix. La subsol, lume puhoi, în faţa uşii cu numărul 126. Arhivele. Avocaţii pe stânga (în jur de 30), oamenii obişnuiţi, poporul adică, pe dreapta (vreo 40 de persoane). Total? 80. La care se mai pun şi cei care vin la XEROX. Căldură înăbuşitoare, aer puţin, nu sunt ferestre decât în birourile închise. Una singură, cu sârmă, ca în lagăr, se cască spre un cer care e departe. Când se deschide vreo uşă, se mai strecoară o boare de afară. Dar rar. Pe unul dintre ziduri sunt dulapuri din fier, aşa că distanţa între pereţii holului este destul de mică, cam un metru. Ne călcăm în picioare, ne cerem scuze, ne lovim şi ne curentăm unul de altul. Păi suntem în beci şi n-avem ce face.
Claustrofobii n-au ce căuta aici! Oamenii au venit cu necazuri, te ia groaza dacă stai să-i asculţi. Unul face coada a treia oară, e bolnav, face tratament şi miroase tot a antibiotic, îi vine să verse („Are careva o pungă?”), nu poate respira că, v-am zis, nu e aer. O bătrânică tremură de la ora 8 pe holul strâmt ca un esofag, vrea şi ea să legalizeze ceva. Îşi face vânt cu hotârârea tribunalului, dar degeaba. Alteia nu-i găseşte nimeni dosarul şi deja vine a treia oară. „Domnule, murim, cât ne mai ţineţi?” se aude de undeva, înfundat.
Câţiva intră prin faţă şi omenirea se încinge, vibrează pereţii. Miroase a ceartă. Aerul devine lichid fierbinte, înghiţim ură, venin şi praf de dosare. „Da` mai daţi-vă la o parte din drumul meu, mereu îmi blocaţi calea!”, ţipă o grefieră blondă la cei care se bâţâie de două ore la coada legalizării eterne. Un bătrânel încearcă să-i explice că nu putem sta într-un singur loc, de câţiva centimetri de persoană: „Nu suntem la carceră, nici în beciurile Securităţii şi nu suntem nici şobolani, doamnă!” Grefiera, sau ce-o fi fost ea, îi aruncă o privire groasă, taman bună de spart piatra. E supărată! Dar privită dintr-o parte, chiar ea seamănă cu un chiţcan gras.
Programul e de la 9 la 11, aşa că mulţimea se panichează, încep scandalurile ca pe vremea lui Ceauşescu: „Alo! Domnu` în verde. Dumneavoastră n-aţi fost în faţa mea! De ce nu staţi la coadă?”.
Ăla se revoltă, atacă: „Ba am fost după fata în bluză mov. Mi-a ţinut rându` sor-mea!” Ţipete. Proteste. „Aia nu e bluză mov, e roz!”, sare o doamnă cu pălărie. Apare iute un jandarm care zâmbeşte şi ne împinge plin de respect: „Câte unul, vă rog!”
Birocraţia ucide România!
Şi aşa, după două ore de chin şi bătaie de joc, afli că dosarul…nu se găseşte, „dar mai reveniţi cu o reprogramare”, că „nu s-a redactat hotarârea nici a treia lună de la pronunţare” ori că s-a făcut ora 11 şi tre` să pleci dracului, că programul s-a încheiat, gata! Valea!
Unei femei i se face rău. Zice că are tensiune mare. Se sufocă. Bagă sub limbă o pastilă. Bea apă. Se sprijină de pereţi. E albă ca şi ei. Dar cui îi pasă dacă moare pe loc sau face un accindent vascular cerebral stând la coada umilinţei pentru că îşi caută dreptatea? Fiat justitia, pereat mundus!
În Bucureşti, spre exemplu, la sectorul 1, există o singură zi pe săptămână, marţi, când se fac legalizări, şi asta numai între orele 9 şi 11 dimineaţa! Suprasarcina care apasă pe umerii sistemului judiciar din România, ca instituţie abstractă, aproape fără nicio legătură cu interesul cetăţeanului se resfrânge asupra acestuia prin multe ore, zile, luni de aşteptare a hotărârilor şi sentinţelor, dar, mai cu seamă, printr-o serie de umilinţe pe care contribuabilul trebuie să le suporte în drumul lui spre aflarea judecăţii drepte. Sau strâmbe, că nu mai ştie nimeni ce e corect în ţara asta…
Există o birocraţie infernală, iar în subsolurile Tribunalului Bucureşti ai ocazia să te rupi de timp. Să vezi, într-adevăr, dimensiunea hidoasă în care se zbate nu să trăiască, parcă, ci să moară, o biată ţărişoară înapoiată precum România. Suprapus peste metehnele şi mentalităţile consfinţite de sistemul socialist, progresul tehnologic actual încurcă şi mai mult arhivistica de abac şi numărătoare cu bile. Calculatoarele n-au ce cauta în această lume a justitiei româneşti, pentru că oricât s-ar calcula cu ele, puhoiul de oameni din subsolul tribunalului nu poate fi descurcat, lămurit, servit omeneşte.
Mai trebuie un timbru de 0,15 lei, adică 15 bani, o taxă judiciară de achitat la poştă în contul Trezoreriei primăriei de domiciliu, o cerere tip de legalizare. La poştă, altă coadă. Aici trebuie completat un mandat cu datele primăriei de sector şi contul de la trezorerie, pentru fabuloasa sumă de… 5 lei. Se face o programare la legalizare, stai la o coadă de cel puţin două ceasuri, se merge apoi în ziua programării, se mai stă iar la o coadă de două ore chinuitoare, fără aer, într-o căldură care te strânge de beregată. Când, în sfârşit, fleaşcă de transpiraţie şi plini de nervi ajungi în faţa grefierului, acesta îţi comunică senin că la dosar nu există una dintre comunicările ce trebuie remise părţilor implicate în proces, astfel că nu se poate şti cu precizie dacă respectiva parte nu a formulat o cale de atac. Şi tot aşa.
Trebuie refăcută o comunicare şi mai ai de aşteptat încă 15 zile. Dar cine să ceară să fie făcută comunicarea? Evident, partea careia nu i-a fost transmisă. Iar dacă aceasta nu o cere, procesul se blochează, practic, în sensul că hotărârea nu poate fi legalizată. Şi stai pe loc. Există hotărâri din 2009 şi chiar mai vechi pe care cei implicaţi încearcă zadarnic să le legalizeze.
Fereastra prin care vine aerul în subsolul legalizărilor…
Unora dintre justiţiabili le expiră paşaportul, trebuie să plece din ţară sau nu îşi pot lua liber de la serviciu, ca să atârne pe la uşile tribunalelor, există în tot acest mecanism absolut sinistru minori cărora trebuie să li să decidă soarta, care trebuie să fie încredinţaţi unuia dintre părinţi. Iar hotărârile, amânarea lor, trenarea redactării, care depăşeşte cu mult termenul legal de o lună, ajungând şi la peste trei, şase şi chiar opt luni, apoi programarea la legalizare, legalizarea, statul la rând la timbre şi taxe judiciare, le fac viaţa imposibilă.
Nimănui nu-i pasă, iar funcţionarii publici dau ce-i mai rău din ei în momentul în care sunt în incidenţă cu plătitorii de taxe şi impozite. Jandarmii sunt gata să te ia la palme în orice clipă, încă de la intrare. Singura comparaţie care mi-a venit în minte pentru a descrie ce se întâmplă în subsolul Tribunalului Bucureşti este că aici se află iadul.
Sursa:edituramateescu.ro