Există un curent naţionalist: „Treceţi batalioane române Carpaţii…”, „Noi suntem români, noi suntem români…” Există şi un curent internaţionalist: „Ai noştri tineri la Paris învaţă, la gât cravata cum se face, nodul…”.
Unul dintre aceştia din urmă, pe numele său aproape întreg, Călin Popescu Tăriceanu, s-a gătit, după evenimentele din decembrie ’89, în hainele unui partid care avea ca deviză tocmai contrariul tinerilor cu cravate elegant înnodate: „Prin noi înşine!”
Anii au trecut într-un trai de „dolce farniente”, cu bani aruncaţi noaptea spre vedetele din ringul barului Melody.
Şi iată-l pe el însuşi, deodată, în rol de vedetă: acela de prim-ministru. Şi făcându-se de râs. Şi urmând când textul dat de Traian Băsescu, când pe cel dat de amicii din străinătate.
Şi când s-a trezit, ca puştiul din poveste, nu i-a venit să creadă: răspundea de destinele unui popor. Poporul său. Şi ca-n poveste, una pe care a învăţat-o doar el, şi mai de curând Liviu Dragnea, s-a pus pe treabă; şi în treabă fiind, a înţeles ce înseamnă să fii cu adevărat fiu al poporului tău, şi a zis:
„Vreau ca România să nu mai fie călcată în picioare de nimeni!”
Dând cu barda-n naţionaliştii de dizgraţiosul tip Vadim Tudor, cât şi în platitudinile internaţionaliste gen Cioloş, Gorghiu, Iohannis. Pentru că are un singur scop: Interesul Naţional. Adevărat şi sincer.