Mama, care nu era antrenor, nici moderator de televiziune, nici aranjor de emoţii tari, era doar mamă, ştia că, dacă ar fi ratat, în aceeaşi seară, copilul readus în lumea unde totul este circ s-ar fi sinucis.
…Iată momentul, zicea Mihai Gîdea, care, pe mine, m-a impresionat până la lacrimi. Se întâmpla de mult, dar eu mai plâng încă şi astăzi. Un băiat cu dizabilităţi iubea baschetul. Este ştiut că în America baschetul este un sport iubit mai presus de sex, vârstă, origine socială sau dizabilităţi. Aşa, şi fiindcă iubea baschetul, a fost primit într-o echipă de baschet. Dar, fireşte, nu juca. Până-ntr-o zi. Deşi cred că era seară. Era un meci important şi antrenorul… ei bine, antrenorul a făcut un gest de care doar americanii sunt în stare, indiferent de culoare. Spre sfârşitul meciului, antrenorul l-a introdus în teren pe acest handicapat… scuze, pe acest băiat cu dizabilităţi. Şi toate gurile căscate erau americane… căscate de mirare, şi băiatul ori greşea pasa, ori arunca greşit. Ce să fie, ce să fie?… Mai erau doar câteva secunde şi hand… pardon, băiatul cu dizabilităţi primeşte mingea, se opreşte, aruncă la coş şi – surpriză! – marchează. Delir?… Puţin spus, deliruri! Vă rog să luaţi cuvântul şi vă rog să fiţi emoţionaţi.
Şi-au luat cuvântul, pe rând, toţi cei prezenţi în platou, toţi colegii de platou, cum se spune. Şi audienţa creştea. Şi-odată cu audienţa, fervoarea vibrând de patos a vorbitorilor. Şi-n casele din România, un singur om nu plâgea – o mamă cu fiu handicapat. Care şi el iubea baschetul. Şi el fusese primit de milă într-o echipă. Dar nu juca în meciuri. Şi era bine că nu juca. Ea, mama, singurul om din România care nu plângea la emisiunea lui Gîdea, se ruga de antrenor să nu-şi râdă de el, să-l lase cu iluzia că poate. Mama, care nu era antrenor, nici moderator de televiziune, nici aranjor de emoţii tari, era doar mamă, ştia că, dacă ar fi ratat, în aceeaşi seară, copilul readus în lumea unde totul este circ s-ar fi sinucis.
(Antrenorul american a riscat un joc de ruletă rusească).