„Dacă e să luăm în serios vorbele mai multor politicieni şi jurnalişti, s-ar zice că, după căderea comunismului, o nouă stafie bîntuie lumea românească: dictatura lui Traian Băsescu. Simt nevoia să reacţionez”, zice Andrei Pleşu în articolul său din Dilema despre proprietatea termenilor, „nu din amor pentru Cotroceni şi nu pentru a analiza, argumentat, această ipoteză. Cînd ai de-a face cu o prostie, e ridicol să mobilizezi muniţie de război. Ceea ce mă preocupă – ca să nu zic că mă deprimă – este iresponsabila manevrare a cuvintelor, delirul semantic şi istoric, lipsa de respect pentru proprietatea termenilor.
A numi „dictatură” situaţia din România de azi e a ignora sensul propriu al cuvîntului „dictatură“, sau a adăuga „democraţiei originale“ trufandaua unei „dictaturi originale“. O dictatură în care „dictatorul“ nu dispune de unanimitate nici în propriul partid, în care şi el, şi cei din jurul lui sînt înjuraţi public, seară de seară, în lungi emisiuni de televiziune şi în ample articole de ziar, în care poliţia naţională îi strigă, romantic, sub balcon „javră ordinară“, în care populaţia îl huiduie, de Ziua Naţională, pe acordurile imnului de stat, o asemenea „dictatură“ e, categoric, unică în lume. Dacă ce trăim azi, în ţară, se poate numi dictatură, atunci a face cu ochiul unei domnişoare se numeşte viol, a călca un pieton pe bombeu se numeşte crimă, iar a evacua de pe forum-ul unei gazete obscenităţile şi agramatismele se numeşte cenzură. Mi-e greu să-mi închipui o dictatură în care sindicaliştii, după ce înjură, în mitinguri vînjoase, Guvernul şi Preşedinţia, se duc frumuşel acasă şi dorm liniştiţi…
Trebuie să fii ori otrăvit de furie, ori insuficient intelectualmente, ca să faci analogii de tipul Băsescu-Mubarak, Băsescu-Lukaşenko, Băsescu-Ceauşescu (cu specificarea că Ceauşescu era mai bun…), sau, delir suprem – la limita kitsch-ului – Băsescu-Hitler. Cînd asemenea comparaţii ies din gura cîte unui puber întîrziat, ajuns, prin accident, în avanscena politică, înţeleg. E o probă de ignoranţă cu privire la Mubarak, Lukaşenko şi Hitler, de inexperienţă cu privire la Ceauşescu şi de obrăznicie juvenilă. Dar cînd asociaţii de acest gen vin de la oameni în toată firea, te cruceşti. Te întrebi, inevitabil, dacă sînt simple forme de prostie, sau îndîrjiri paranoice, salturi sinucigaşe în afara realităţii…”
Andrei Pleşu rămâne, iată, boier în Apelul către lichelele lui Gabriel Liiceanu şi nu-l perie nemijlocit pe Preşedinte; se războieşte cu adversarii acestuia, în felul în care o făcea Vadim Tudor. Culege un mănunchi de dictatori tradiţionali şi zice, abandonându-se deprimării cauzate de lipsa de respect pentru proprietatea termenilor: „Priviţi la aceşti monştri! Seamănă ei cu bunul nostru Traian Băsescu? Unde-i proprietatea termenilor?
Dictatura, boierule, a fost botezată de cei care au făcut o legătură între dictat şi comportamentul monarhului. Dictatul se practică cu mijloacele epocii. Acestea diferă de la Cezar – între altele, şi Cezar a fost dictator, şi răbda huiduielile, de ce nu-l amintiţi? -, la Lukaşenko şi Ceauşescu.
Traian Băsescu foloseşte materialul epocii sale pentru a nu-i păsa de huiduieli şi mitinguri de protest. Pentru a dicta, minţi, manipula şi împila samavolnic. Confiscă majorităţile instituţiilor fundamentale: Curtea Constituţională, Parlament, CSM, CSAT, stăpâneşte discreţionar Poliţia, Securitatea, Procuratura, Justiţia, institutele cu atribuţii ale societăţii civile, televiziunea publică, radioul. Emite edicte, ordonă campanii, împroaşcă adversarii politici, încalcă legea fundamentală, instaurează în funcţionarea statului liberul arbitru, instituie legea elitei de partid ca forţă motrice. Iar cei care au huiduit plătesc cu vârf şi îndesat, ei şi familiile lor, nu dorm liniştiţi; demonstranţii pensionari sunt aduşi în pragul morţii; intelectualii neatîrnaţi de partid se sufocă în neputinţă şi marginalizare, îşi iau lumea în cap; somităţile universitare sunt mătrăşite prin lege, pentru a lăsa posturile lor derbedeilor, veleitarilor, activiştilor fără coloană vertebrală. Ţara se prăbuşeşte; pe ruinele ei se ridică averile parveniţilor fără Dumnezeu, bănuit a fi de stânga şi anacronic, mângâiaţi jos de filozofi rafinaţi.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.