Repet: îl respect pe Caragiale, dar nu-l am la suflet. Căci nu iubeşte oamenii; este singurul dramaturg din lume care n-a creat un singur personaj de iubit.
Iubirea de Caragiale ascunde plăcerea pentru tuşa groasă, pentru execuţii; românii îndrăgostiţi de Caragiale, în pauzele şcolare din copilărie, se ascundeau după cuierul cu haine şi, mâncându-şi în secret sandvişul cu magiun, exultau de plăcere privind cum ceilalţi îşi dau la gioale. Îşi urăsc soarta şi convivii.
Citindu-l pe Creangă, sufletul se moaie în gingăşie şi bunădispoziţie rafinată; meteahna de căpetenie a marii noastre familii de români este povestită necruţător în fond şi tandru în formă. Găina babei din Punguţa cu doi bani se cocoşeşte cotcodocind încredinţată că astfel este cocoş. Meteahna a rămas; azi dacă n-ai o lady Diana, cotcodăceşti o Monica Columbeanu, dacă n-ai o gâlceavă între Marlon Brando şi Elizabeth Taylor, te mulţumeşti cu o mărgică Pepe şi-o alta Oana Zăvoranu.
Viaţa îl reproduce pe Caragiale, dar eu îl iubesc pe Creangă. Mi-e mai bine aşa; dacă ar fi să-i execut literar pe toţi Pepe şi Oana, şi Columbeanu, aş fi poate Sisif; vreau să rămân muritor, cu Creangă şi ai săi.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.