Motto
Cum poate fi strunit un golan care, ziua-n amaiza mare, foloseşte ciocoieşte şi duce în batjocură simboluri naţionale?
Până la ivirea pe lume a copiilor mei, am iubit doi tei. Coroane rotunde, nu mai înalţi de patru picioare; mi-au străjuit copilăria şi amintirea lor mi-a ţinut cald şi umbră de-a lungul unei jumătăţi de veac. Erau uliţa, prietenii, oraşul şi, în timpul petrecut în străinătate – patria şi familia.
Ocupau partea de trotuar din faţa casei doctorului Ţenoff; o căsuţă modestă cu storuri care nu se ridicau niciodată. Doctorul a murit, familia s-a mutat la Bucureşti. Noul proprietar a tăiat teii şi pe locul astfel eliberat a parcat o limuzină grasă, metalizată.
Şi nu ştiu ce-a fost: laşitate? comoditate? frică? Fiindcă nu m-am răzvrătit. Şi nu ştiu dacă viaţa îmi va mai oferi vreodată prilejul de a rupe conformismul cu o clipă de nebunie justificată. Să accept preţul cerut de lege şi să pot ţine capul sus în amintirile mele.
Un semianalfabet smintit, iubindu-se pe sine megalomanic, îşi bate joc, foloseşte ciocoieşte şi duce în batjocură iubirea a sute de mii de tineri pentru amorul său propriu şi alte sute de mii îi cântă în strune. A cui ticăloşie atârnă mai greu în conştiinţa publică; a tinerilor care l-au pedepsit pe mârlan sau a celor care-l ţin simbol pe afişul ţării?
Un act de huliganism motivat cu durere, făptuit în văzul lumii, este un act asumat şi mai presus de preţ merită pizma celor care l-am face dar ne împiedică educaţia, frica, laşitatea.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.