În lanţ de-l ţin, devin neliniştit şi nimic nu-mi mai intră-n voie. De-l las liber şi-l scap din supraveghere, sare gardul, sapă pe dedesubt, rupe şi fuge. Umblu noaptea pe străzi, m-au luat vecinii la ochi; când, în sfârşit, îi dau de urmă, se comportă de parcă el m-ar fi pierdut. Tabără pe mine, îmi linge mâinile, se-nvârte în jurul meu de nebun. Îl bat pedagogic, mă priveşte candid.
Şi găsesc în Montaigne că nu există durere, ci doar părerea noastră despre durere. Pilda care m-a convins să-i dau dreptate compară durerea provocată de mâna doctorului cu aceea suferită în luptă; prima ne înspăimântă, pe cealaltă nici n-o luăm în seamă.
Durerea pe care câinele meu o simte când îl bat eu nu e durere, e ceva care nevoieşte să fie. Vine de la cineva care-i aduce mereu binele, uneori într-un fel, alteori altminteri.
Şi-n candoarea pe care o încălzeşte privirea sa când îl bat, văd monstrul care sunt: îi fac rău, iar el crede că-i binele.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.