Am cunoscut comunităţi în Maramureş unde sătenii nu-şi ferecă porţile şi uşile; intri, bei o cană cu apă şi-ţi continui drumul. Ştiu case de intelectuali unde intri doar descălţat. Întrebi „de ce” şi răspund: „Aşa am apucat!” Întrebi „de când” şi răspund ridicând din umeri: „Din totdeauna!”
Există instituţii unde lucrurile se petrec într-un fel şi nu în altul, fiindcă aşa s-a apucat. În spitalele româneşti şeful este un fel de patriarh; culitvă realţiile cu lumea bună, ia parte la solemnităţile din breaslă şi societate, citeşte şi publică eseuri ştiinţifice; spitalul e un hobby. Şi de la el în jos, şefi de secţie, medici specialişti, asistenţi, infirmieri, portari, fiecare la locul său predilect este un baron şi locul o feudă.
Coridoarele arată ca nişte abatoare, pacienţii care nu sunt relaţie, trataţi ca vitele, toaletele- impracticabile, lenjeria se schimbă cu o mâna pe bancnota din buzunar; nivelul şpăgii se transmite cu cifre şi ritualuri de îndeplinit ca-n Biblie; sistemul rămâne închis în el, imuabil. De decenii. Clădirea, curăţenia, dotările şi celelalte sunt treaba statului, nu a lor.
De ce Florentina Cârstea? Fiindcă aşa a apucat. De când Florentina Cârstea? Din totdeauna.
Domnilor, Florentina Cârstea este proba, nu cauza! Chemaţi la bară duhul spitalelor! Aveţi victimele, aveţi proba, găsiţi vinovaţii!
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.