Peste câteva zile ne apare un roman-trăznet: se cheama Hitler sunt eu şi este scris de Nicolae Cristache, autorul romanului despre Ceauşescu (Un erou blestemat) şi al romanului despre Marx (A doua venire).
Iată cuprinsul acestui roman:
HITLER SUNT EU/ ÎN ALAI POPULAR SPRE AUSCHWITZ
CUPRINS
9 Hitler sunt eu
10 Omul etern
14 Între bine şi rău
18 Umilit
21 Vagabond
25 D-ale vârstei
29 Clasa păcătoasă
34 Pictor de gang
38 Prima mare aversiune
41 Vina capitalistă
45 Evreii
50 Parlamentul – un cuib de ploşniţe
55 Opinia publică
58 Dragoste
62 Război
66 Un singur ţel, un singur duşman
70 Întrebări
72 Şi totuşi…
75 Explozia din suflete
78 Hitler descoperă propaganda
81 Devenire
85 Lumea şi Conducătorul
89 Masele
92 Aristocraţia
96 Puciul
100 Justiţia
103 „Mein Kampf”
107 Trei uriaşi
111 Dreptatea forţei
115 O cauză de iubit, un duşman de urât
119 Omul zilei
123 Moare iubirea
127 Parte a ceva măreţ…
130 Bolidul fără frâne: voinţa naţiunii
134 Mai curat decât un copil
138 Sentimentele sănătoase ale poporului
142 Ceva nu e în ordine
145 Jocul liber al forţelor
149 Remilitarizarea Renaniei
154 Din paria, lider european absolut
158 Parsifal
161 Eva Braun
164 Anschluss
168 Everestul
171 În faţa ruşinii
174 Al doilea Hanfstaengl
178 Hristoşi în vorbe…
182 În alai popular spre Auschwitz
187 Schimbarea
191 Liniştea dinaintea dezastrului
195 Amiază continuă
199 Auschwitz, tot mai aproape
202 Cerc vicios
206 Omul-om era german
210 Clasa muncitoare, recunoscătoare
216 Ceartă în familia Hanfstaengl
218 Spiritul veacului XX
220 Ecoul
225 Şi din nou în ton cu Papini
Atenţie!!! Cartea va fi tipărită în număr limitat de exemplare. Ca urmare, cei interesaţi să o achiziţioneze pot face deja comenzi la editura eLiteratura, strada Vasile Lascăr nr 5-7, etaj 6, sector 2, la numerele de telefon 021 312 8212, 0722156408 sau pe e-mail: office@epublishers.info
Mai jos, „Sentinţa” vă oferă încă un fragment din impresionantul roman al lui Nicolae Cristache.
Moare iubirea
Hitler şi confidentul său, fotograful Heinrich Hoffman, alergau spre Bayreuth cu o viteză ameţitoare, lucru care nu se mai întâmplase până atunci. Nu ştiu de ce, îi spusese Hitler însoţitorului său, dar astăzi am o presimţire sumbră. În urmă, o maşină alerga nebuneşte după ei; semnaliza cu farurile. Era maşina hotelului din care tocmai plecaseră. Opriră, în sfârşit. Aşa a aflat Hitler că marea lui iubire, nepoata Geli Raubal, s-a sinucis. Avea 22 de ani. După plecarea Unchiului Alf, se împuşcase cu pistolul luat din rastelul acestuia. Nu cu multă vreme în urmă, întrebat de Hauffmann ce are de gând cu nepoata sa, Hitler i-a răspuns: „Aş putea să mă însor cu ea. N-aş fi primul unchi care se însoară cu o nepoată. Tata, se ştie, i-a fost mamei şi unchi. Dar am jurat că rămân celibatar şi nu văd niciun impediment pentru asta. Căsătoria noastră n-ar schimba mare lucru.” Când îl văzuse pe Maurice, şoferul credincios, vorbind singur cu Geli, acesta a crezut că Hitler îl va împuşca, atât de furios se comportase. Iubirea pentru Geli era posesivă şi exclusivistă. Geli întrunea, în superficialitatea ei candidă, imaginea integrată a amorului platonic pentru domnişoara Stefanie din Linz, măreţia prinţesei de Brabant şi pornirile erotice legate de voluptuoasa doamnă Helene Hanfstaengl. Geli era totul pentru el şi el trebuia să fie totul pentru ea.
A ieşit din singurătatea în care se ferecase abia după două zile. Era trecut de miezul nopţii. Cu o voce ciudată, stinsă, blândă, plină de apatie, scrie Hoffman, Hitler îl ruga să vină până la el. Un sfert de oră mai târziu, era în Prinzregentenstrasse. I-a deschis chiar Hitler. Părea distrus. După ce i-a strâns mâna, i-a spus:
„Domnule Hoffmann, am o mare rugăminte la dumneavoastră. Aţi vrea să mă însoţiţi? Nu mai pot rămâne în această casă în care a murit Geli. Muller mi-a pus la dispoziţie casa lui din St. Quirin, pe malul lacului Tegernsee. Aş vrea să rămân acolo până când va fi înmormântată Geli. Pe urmă am să mă duc la mormântul ei, la Viena. Muller mi-a promis că va trimite în concediu întreg personalul de acolo. Aş dori ca numai dumneavoastră să rămâneţi cu mine. Vreţi să-mi faceţi acest serviciu?”
„În dimineaţa următoare am plecat. La St. Quirin, administratorul mi-a dat cheile şi şi-a luat rămas bun de la noi, privindu-l cu milă pe Hitler, care părea a fi complet distrus. Şi şoferului care ne-a adus la St. Quiring i s-a cerut să plece. A reuşit să-mi spună în şoaptă că luase pistolul lui Hitler. Omul se temea că, din disperare, acesta ar fi putut încerca să se sinucidă. Hitler s-a instalat într-o cameră de la etajul întâi, iar eu am ocupat parterul. Eram singuri în toată casa. Când s-a lăsat seara şi a coborât la parter, a continuat să se plimbe încolo şi încoace cu mâinile la spate. L-am întrebat ce să-i aduc de mâncare, dar nu mi-a răspuns. S-a mulţumit să dea din cap. Cu toate acestea, i-am adus lapte şi biscuiţi. S-a făcut noapte şi Hitler continua să se plimbe încoace şi încolo. Stăteam la fereastra camerei mele şi-i auzeam paşii. Zgomotul acelor paşi a rămas viu în subconştientul meu. Deodată s-a făcut linişte. Am urcat tiptil scara care ducea la etajul întâi. M-am oprit în faţa uşii care dădea înspre camera lui Hitler şi am tras cu urechea. Paşii au început să se audă din nou şi i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru asta. Uşurat, am coborât scările şi m-am întors în camera mea. Timpul trecea foarte încet. Se apropiau zorile. Îmi doream mult să se facă ziuă. M-am dus la uşa camerei lui Hitler şi am bătut. Nu am primit nici un răspuns. Am deschis uşa şi am intrat încet. Mergea încoace şi-ncolo cu mâinile la spate şi cu capul în piept. Pur şi simplu ignora faptul că mă aflam acolo. Faţa îi era neagră şi se vedea că nu dormise. Ochii îi erau înfundaţi în orbite, iar gura încadrată de cute adânci. Nu se atinsese de lapte şi de biscuiţi. L-am întrebat din nou dacă voia ceva de mâncare şi nu mi-a dat nici un răspuns.
Eram convins că, dacă nu mânca ceva, avea să nu se mai ţină pe picioare. Am telefonat acasă, la München, ca să mi se spună cum se prepară spaghetele. Acesta era preparatul preferat al lui Hitler. Îndată după ce am obţinut reţeta, am încercat să pătrund în secretele artei culinare. Mi s-a părut că acele spaghete pe care i le preparasem erau nemaipomenite. Nici cu ele n-am avut succes. Hitler nici nu s-a atins de ele. Ziua s-a scurs cu paşi de melc, iar naoptea care a urmat a fost cumplită. Abia dacă mai puteam sta treaz. Hitler continua să se plimbe încoace şi încolo. Şi s-a făcut din nou ziuă. Simţeam că îmi plesneşte capul. Făceam totul în mod mecanic, fără să gândesc. Orele treceau foarte încet.
Abia către seară am primit vestea că Geli fusese înmormântată la Viena. Am pornit imediat la drum. Hitler stătea lângă şofer şi nu scotea nici un cuvânt. Îndată ce am ajuns la cimitir, Hitler s-a dus singur la mormântul lui Geli. S-a întors după o jumătate de oră şi a cerut să mergem la Obersalzberg. Imediat ce a urcat în maşină, a început să vorbească. „Acum începe lupta”, a spus. „Începe o luptă care trebuie să ne ducă la ţelul pe care ni l-am propus”. Două zile mai târziu, Hitler ţinea o cuvântare la Hamburg. După aceea am mers din oraş în oraş… Mi se părea că în acel vârtej al întrunirilor căuta să-şi aline suferinţa.
Hitler încuiase el însuşi uşa care dădea înspre camera în care murise Geli. Cu excepţia doamnei Winter, nimeni nu avea voie să intre în acea încăpere. Ani de-a rândul, buna doamnă a trebuit să ducă zi de zi un buchet de flori în camera în care tânăra îşi găsise sfârşitul”.