Marele actor e trist. E trist fără să abandoneze. Zice că dacă nu încoronăm iniţiativa privată se va alege praful. Şi că în această privinţă stăm cum nu se poate mai rău.
Şi că dacă ar fi s-o luăm de la început, există o singură salvare: recunoaşterea şi răsplătirea cum se cuvine a valorii muncii. Fiindcă, iată, zice, vine Stânga şi-l impozitează pe cel destoinic mai mult şi pe cel nevolnic mai puţin.
Adică, unul cu un venit de o sută de lei va fi impozitat cu zece la sută şi un altul cu un profit de o mie de lei cu nouăzeci la sută. În final primul va rămâne cu nouăzeci de lei şi al doilea cu o sută şi atunci, se întreabă domnia sa, la ce bun să se mai strofoace pentru zece lei?Ar dispărea miza jocului.
Iar dacă şi bogatul ar fi impozitat tot cu zece la sută, şi nu cu nouăzeci, pofta lui de profit ar creşte şi crescând va crea noi locuri de muncă etc. Toată lumea ar avea de câştigat. După muncă.
Aşadar, motorul evoluţiei şi, în acelaşi timp, ţinta ei este bunăstarea individuală. Cu corolarul ei de fericire, libertate, demnitate.
Toate bune şi cum nu se poate mai adevărate. Dar vin şi întreb. Eu, necredinciosu’, vin, întreb şi mă întreb: aş putea fi fericit în deşert? La ce mi-ar mai folosi acolo libertatea în zeci de palate? Nu cumva condiţia sine qua non a bunăstării, fericirii şi a toate celalalte este existenţa cu orice preţ a societăţilor umane?
Adică a unui sistem organizat de convieţuire, ceea ce presupune instituţii, biserici, spitale, şcoli, poliţie, pompieri…
Fără toate astea nimic n-ar mai exista, nici profit, nici valoarea muncii, nici fericire, nici iniţiativă privată. Şi, ca-ntr-o gospodărie bine rânduită, obligatoriu, când procedăm la cheltuieli, musai e să începem cu cele indispensabile. Mai întâi acoperim ceea ce întreţine buna funcţionare a convieţuirii în comun.
Şi abia în al doilea rând socotim cu cât trebuie să contribuie fiecare. Echitabil ar fi ca toată lumea să participe cu un procent egal din bogaţia pe care a dobândit-o. M-a dus capul să câştig doar o sută de lei, zece la sută, să zicem, înseamnă zece lei. Am avut îndemânarea să dobândesc o mie de lei, zece la sută, partea mea egală cu a celorlalţi, va fi de o sută de lei.
Lucrurile se schimbă când, după adunare, observăm că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Nu ajung banii pentru a avea şcoli şi spitale şi instituţii performante.
Aici mă despart de Forin Zamfirescu şi nu vreau. Şi nu vreau întrucât ar trebui să admit că trăiesc într-un coşmar şi oricât m-aş zvârcoli nu pot lua legătura cu lumea reală.
Nu vreau, căci aş muri, aş recunoaşe că socialmente sunt un om mort. Doar mort aş fi de acord ca la ananghie povara să fie suportată de cel fără putere. Şi tata a fost fără putere, şi mama, şi oamenii pe care îi iubesc azi, tanti Ana, coana Anica, nea Vasile… dacă este echitabil ca-n vremuri normale toţi să plătim cu procente egale, în vremuri de restrişte poverile să le poarte fiecare după cât poate duce şi abia pe urmă…