"Procurorul nu are Dumnezeu" vs. "Procurorul nu e Dumnezeu"

Asa este: procurorul nu are Dumnezeu. Legea este Dumnezeul procurorului. Asa ar fi fost daca mortul era consemnat corect: pe Edgar Quinet.

Andrei Luca Popescu a fost până azi favoritul meu. Nu ştiu cât de tânăr este şi nici ce hram poartă. L-am descoperit  în articolul său precedent, „Vulturii pleşuvi ai lui Ponta…”  Viteaz, frumos încumetat. Deosebit de toţi colegii săi. Şi am zis, iată, în sfârşit, un reporter! Astăzi, tânărul-bătrân revine. Cu editorialul „Procurorii fără Dumnezeu din ţara lui Ponta”. Încumetat, cum ziceam, se repede să greşească încă din titlu. Şi mută mortul pe Academiei. Într-o zonă unde nu trebuie să ştii să scrii Edgar Quinet. Şi îi pune în gură premierului ceea ce n-a zis. Şi dă-i şi luptă. Politic. Atotştiutor.Vehement. În felul „J’acuse” al lui Zola. Ca să fie, pesemne, reporterul cutezător şi frumos încumetat. Ponta pe care-l acuză favoritul meu, încă, n-a vorbit despre procurori fără dumnezeu. A zis că procurorii nu sunt dumnezei. Preaîncumetatul ziarist glosează: „Cât despre Dumenzeul invocat de Victor Ponta, aş spune că un procuror adevărat într-o justiţie care funcţionează ca lumea nu are Dumnezeu. Nici la Guvern, nici pe străzile din cartier, nici în curtea şcolii. Dumnezeul unui procuror trebuie să fie legea, iar el trebuie să răspundă doar în faţa legii. Însă pentru un politician, un procuror fără Dumnezeu e un lucru de temut…”

Aşa este: procurorul nu are Dumnezeu. Legea este Dumnezeul procurorului. Aşa ar fi fost dacă mortul era consemnat corect: pe Edgar Quinet. Târât pe Academiei, a ieşit că lui Ponta îi este frică de procurorii fără Dumnezeu.  „Procurorii nu sunt dumnezei”, zicerea lui Ponta, înseamnă exact invers. Înseamnă că procurorii să nu creadă că sunt dumnezei, că ei sunt legea, ei fac legea, ei o aplică.

Aşezat confortabil pe Academiei, Andrei Luca Popescu nu mai ţine cont de scrierea corectă. Fiindcă legea face o precizare pe care preaînverşunatul n-a ştiut s-o citească: mandatul de aducere poate fi emis contra unei persoane învinute sau deja inculpate. Ceea ce nu era cazul. Bâlbielile din comunicare trebuiau a fi limpezite. Premierul a făcut o declaraţie publică,  n-a făcut altceva. A spus ceea ce trebuia să spună public un premier. Poate tonul, poate ştiu eu, elanul … nimeni nu e perfect, ultimul fiind chiar prim-ministrul.

Toată tărăşenia au făcut-o neisprăviţii care auzeau ceea ce ar fi vrut s-audă şi au încins ziarele şi canalele de televiziune. Nimeni nu mai auzea decât ceea ce îi convenea să audă. Ceea ce pe Academiei este permis oricui.