Capitolul 4
Bodnăraş* către Nicu: eu te-am făcut, eu te omor!
În 1950, pe 22 martie, prin Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale , Nicolae Ceauşescu este încadrat în activul armatei cu gradul de general-maior şi numit în funcţiile de adjunct al ministrului departamentului militar şi şef al Direcţiei Superioare Politice a Armatei (comisar politic).
Nicu nu avea la activ nicio zi de militărie; pentru a i se justifica ascensiunea rapidă, a fost pregătit prin cursuri intensive la Academia Militară. După unele surse, „naş” i-a fost Dej. După obiecţiile ridicate de Ana Pauker care vizau inaptitudinile lui Nicu în domeniul agriculturii, Dej a ţinut să-i asigure protejatului său, încă de pe vremea lagărului de la Caransebeş, un rost apropiat de capacităţile sale native. Dar nu este exclusă nici varianta potrivit căreia Emil Bodnăraş, ministrul Armatei, să-l fi cerut în parohia lui, ca urmare a obiceiului de a strânge în juru-i tineri pe care îi numea copiii săi de trupă.
Şi iată-l invitat la o întâlnire informală de noul său şef. Era o după-masă de duminică însorită; oraşul dormita, străzile pustii. Bodnăraş îi spusese să intre pe poarta de serviciu, singura intrare folosită duminica. În geamul barat cu diagonala de nichel arăta ca un general rus în miniatură. Bodnăraş îl aştepta în picioare, în faţa vitrinei cu trofee. O fâşie de lumină se strecura prin uşa întredeschisă a sălii de consiliu până în dreptul cizmelor; dacă te aplecai, îţi puteai vedea chipul în luciul lor; penumbra -i sublinia sprâncele masive şi lobul urechilor mari. Şi-a zis, ia aminte la trofeele din vitrină; eu nu trec niciodată fără a le privi câteva clipe, e ca şi cum m-aş încărca la o priză înainte de mă porni la muncă. Şi i-a făcut loc să intre primul în sala mare. Aici e mai multă lumină, şi-a explicat el intenţia de a nu discuta în biroul său. După ce l-a poftit să ia loc, a scos din seif o sticlă îmbrăcată în rafie şi două pahare. Ştiu că nu eşti băutor, i-a spus, eu sunt – sunt beţiv, lipsit de tact şi frecventez persoane lipsite de patriotism; am citat din caracterizarea făcută mie de colonelul Ion Rizescu, comandantul Regimentului 12 de artilerie, la absolvirea ca şef de promoţie al şcolii speciale de ofiţeri de artilerie. I-a pus în faţă un pahar cu picior şi desene florale în relief: torn? Nicu i-a făcut semn că da şi au ciocnit. -Noroc! – Noroc! L-a întrebat de copii şi-n timp ce vorbea, ministrul îşi umplea paharul fără s-aştepte să facă şi invitatul acelaşi lucru. I-a zis să-l ierte că se grăbeşte, dar astăzi n-a pus alcool în gură, vine de la un exerciţiu de tragere.
Desigur, minţea. Ţinuta fără o cută, lustrul cizmelor dovedeau contrariul. Avea tot dreptul să nu ţină seama de nepotriviri la vedere. Îi permitea trecutul său pe cât de aventuros, pe atât de glorios. Prin ’32, fugise la ruşi; lucrase ca simplu contabil, a urmat apoi doi ani şcoala de spioni, a cerut cetăţenia sovietică; returnat în România a fost recunoscut de un fost coleg de şcoală, turnat de acesta, închis la Caransebeş cu Dej, primit în partid; eliberat la începutul războiului, deschide o firmă de comerţ la Brăila, toată istoria ulterioară a partidului trece prin ograda sa, îl arestează pe Ştefan Foriş, secretarul general al partidului comunist, îl însoţeşte pe Lucreţiu Pătrăşcanu* în arestarea şi răpirea mareşalului Antonescu, asigură supravegherea acestuia într-o casă conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă, pregăteşte insurecţia armată fără aprobarea partidului şi împotriva intereselor ruseşti, conduce trupele patriotice pentru eliberarea Bucureştilor… Şi ministrul Armatei, şi Manole, frate-su’, îl anunţă că l-a adus şi este în anticameră colegul de liceu care-l recunoscuse, îl turnase şi-l trimisese-n puşcărie şi el zis, lasă-l în voia soartei, a făcut ce-aş fi făcut şi eu îl locul lui, şi chiar a făcut pârându-l pe Dej legăturii sale la Moscova, cum că Dej este învăţăcelul lui Maurer*, adeptul apropierii de Occident, azi, pesemne, se cutremură de ce-a făcut, exclus să nu fi aflat că a cedat invidiei şi că plămada din care e croit omul e scurtă şi mai puternică decât mintea cu prea multele ei determinări, cum zicea profesorul Constantinescu-Iaşi. Şi-acum face pe camaradul…
S-au auzit paşi alergând dedesubt şi o voce care striga: închideţi ferestrele, începe ploaia! Şi-a-nceput să plouă din senin, nu tu vânt, nu tu nori grei, ploua de-adevăratelea de undeva de dincolo de înaltul ferestrelor. S-au uitat amândoi la ciudăţenia de-afară şi Bodnăraş a zis: Bună ploaie! Bea, nu te sfii. Coniacul e făcut de mine, din via de la ţară, reţeta e una simplă: se culeg strugurii, se aleg bob cu bob, se pun în butoaie închise ermetic, se lasă la soare vreme de trei-patru săptămâni, până termină să fiarbă. Ce urmează e şi mai simplu: un alambic şi asta e. Bea-l încet, nu ca mine!, a zis. Cu buzele umede de băutură, Nicu confirmă, îhî!, e bun! Sticla îmbrăcată în rafie se întoarce în seif; sunt puţin obosit, s-a scuzat, dar trebuie să vorbim, şi-a spus că e un obicei vechi al său, că este o persoană dură, greu de lucrat cu el, de aceea pune bobii pe masă, pentru ca lucrurile să fie clare, fiindc-o dată, când n-a procedat aşa, a dat liber speculaţiilor şi speculaţiile ca toate specualţiile, cuprind jumătaţi de adevăr, e adevărat că eşti născut în 1918? Şi fiindcă Nicu a confirmat din cap a continuat: e bine, eu sunt născut în 1904 şi indiferent cum vom evolua fiecare în viitor, diferenţa asta dintre noi rămâne constantă. Să nu uiţi asta! Aşa le vorbesc copiilor de trupă şi nu puţini au ajuns în funcţii mai mari decât mine, ceea ce îţi doresc şi ţie din totu sufletul. Nicu îl privea neîncrezător .
– Ce e? Nu mă crezi?
– Tovarăşe Bodnăraş, a zis Nicu după ce şi-a îndreptat spatele, obligat de ţinută marţială a ministrului, daţi-mi voie să nu vă cred; de ce-aţi dori s-ajung eu în funcţii mai mari decât dvs.?
– De ce?… Fiindcă aşa vreau eu… Ascultându-l de aproape, lui Nicu i se părea c-aude vorbind un actor la teatrul radiofonic; ministrul dispunea de o dicţie perfectă şi conştient de ea îi făcea plăcere să se audă: şi fiindcă eşti mai al dracului decât mine, a mai zis,… scuză-mă un minut. Revine din biroul său cu un pachet înfăşat în hârtie albastră, decolorată de soare, şi legat rudimentar cu sfoară groasă. Sfoara prinsă cu fundă se deşiră uşor, dând la iveală o carte în coperţi din pânză; deschide-o!, a zis Bodnăraş.
– Sărmanul Dionis?!?, exclamă Nicu; priveşte obiectul din faţa sa de parcă i s-ar fi întins o capcană. Ministrul culege picătură cu picătură uluiala de pe chipul tânărului comisar; citeşte dedicaţia, îl îndeamnă, satisfăcut de ce vede, e pentru tine!
Se apleacă deasupra cărţii, mâinile mereu stinghere, citeşte: Domnului Nu-ştiu. Promisiune îndeplinită. Suntem chit. Dadu
– A fost Dadu aici?… Dezmeticit, ia cartea în mâini, îi răsfiră paginile – niciun alt semn. Pot să-l văd? Vreau să-i mu-mulţumesc…
– Aşadar, conchide Bodnăraş, tu eşti domnul Nu-ştiu! În sfârşit, te-am găsit.
– Nu-nţeleg, a zis Nicu. Dadu v-a dat cartea cu dedicaţie şi nu v-a spus cine-i domnul Nu-ştiu?
– N-a apucat. Printre lucrurile lăsate, am găsit această carte. Nu ştiu, he-he, nici când, nici cum a apărut bănuiala că ai fi tu. Am mers pe încercatelea… Îmi pare bine că eşti tu.
Şi Nicu a zis, dacă l-aţi cunoscut, nu v-a vorbit niciodată de mine? Coborâse vocea, tatona cu teamă spre un răspuns care să nu-i contrazică bucuria pe care o resimţise citind dedicaţia; privea spre aducătorul cărţii, parcă îndemnându-l să zică, ba da cum să nu, mi-a vorbit, chiar foarte mult. Dar acesta a zis: cum aş fi putut face legătura între un băieţandru Nicu, unul cu care copilul meu de trupă a vagabondat într-o noapte, pe ploaie, şi tovarăşul Nicu – taciturnul, botosul – iartă-mă! Mai bei un coniac? Eu mai beau unul. A luat paharul şi l-a reumplut în faţa seifului, să nu i se vadă mâna tremurând. Turna şi vorbea: oricum, îmi pare bine că eşti tu, zicea, cred că eraţi de-o vârstă, nu c-ar avea importanţă… Şi Nicu a zis, era cu trei ani mai mare ca mine…şi nu mi-a spus c-a fost copil de trupă, dimpotrivă… şi Bodnăraş a zis, nici n-a fost copil de trupă, aşa le spun eu prietenilor mai tineri, copilul meu de trupă, şi că obiceiul ăsta îl au toţi militarii de carieră, adică, îmbătrânind, îşi aleg urmaşii dintre cei care le seamănă, nu dintre cei hărăziţi de întâmplarea asta nenorocită care-i dragostea şi că, la drept vorbind, adopţia asta a durat doar în zilele cât s-au descoperit în spital şi încă vreo două zile, o dată, în concediul lui, fiindcă Dadu îi ceruse să-i găsească un loc unde să moară liniştit, şi el l-a trimis în satul lui şi acolo a murit aşa cum şi-a dorit – adică neştiut.
– A fost cel mai liber om pe care l-am cunoscut, a vrut să încheie ministrul; dar Nicu nu l-a lăsat.
– Cum adică cel mai liber?…
Şi Bodnăraş a zis, eşti invidios pe un coleg mort? Dadu a fost mai liber decât toţi oamenii pe care i-am cunoscut, fiindcă nu doar că a ales cum să trăiască, dar şi cum să moară. Sigur, şi ăştia care ne considerăm liberi alegem cum să trăim, dar ne ferim de moarte ca dracu’ de tămâie. Dadu, alegând cum să trăiască, a ales implicit şi cum să moară, ceea ce eu, de pildă, nu pot, fiindcă alegând să fiu soldat, n-am ales şi să mor pe front. A lăsat să picure un strop de coniac pe podea şi-a spus: Dumnezeu să-l aibă-n pază!
– Era bolnav, a zis Nicu pornit pe contraziceri, el a ales să fie bolnav?
– Nimeni nu ştie ce boală a avut, n-a vrut să o destăinuie nimănui, ceva în legătură cu moartea iubitei şi-un legământ… un ciudat. În spital era ca să cedeze un rinichi unui ţigan de-al lui. Ei, s-a dezmeticit Bodnăraş, acum ţi-am răspuns la întrebare, dar Nicu nu mai ştia care a fost întrebarea, şi ministrul a zis, dar nu mă mir, domnul Nu-ştiu; întrebarea a fost de ce aş vrea eu s-ajungi tu mai sus decât mine, la mine, invers decât la fostul meu copil de trupă, pentru că în mare ştiu genul de moarte care m-ar aştepta, refuz să trăiesc viaţa care m-ar duce acolo, aleg una comodă şi pun pe umerii preferaţilor mei riscul de a merge până la capăt, până-n vârf.
Ştia că n-a fost clar, nu era nevoie s-o recunoască; şi-a zis, o s-auzi multe despre mine, multe de tot şi toate contradictorii, şi toate sunt adevărate, căci nu de puţine ori am fost în situaţia de a judeca singur cu căpăţâna mea ce-nseamnă, de pildă, ce-nseamnă credinţă în slujba ţării şi o dată a fost aşa şi altădată altminteri. Şi dreptate aveam şi când gândeam aşa şi când gândeam altminteri…
Dadu mai avea ceva ce el nu are: credinţa neghioabă, aşa gândea pe-atunci, că ce trebuie să ni se întâmple, ni se întâmplă oricum… Ei, bine… am trăit ca să constat că toate tâmpeniile care ni se întâmplă, ni se întâmplă din pricina credinţei noastre că ne putem opune, că depinde de noi, de ştiinţa, de voinţa noastră… Dacă Ştefan Foriş, fostul secretar general al partidului, ar fi rămas în funcţie, n-am mai fi existat nici Dej, nici eu, nici tu. Dumnezeu a vrut altfel… Dar să-ţi spun şi cum e cu Dumnezeu. Frate-miu’, Manole, încă de mic avea părul rar, eu – ceva ca astăzi, şi-l invidiam, îi vedeam scalpul printre firele rare de păr şi muream de invidie, şi-l pândeam şi-am văzut că dimineaţa îşi dă cu scuipat pe păr. Şi-am zis: iată secretul! Şedeam câte o oră în faţa oglinzii şi mă scuipam în cap ca să-mi crească chelia. Ce se întâmplase? Manole îl invidia pe un văr de-al nostru care avea părul creţ şi blond, în vreme ce lui i se vedea scalpul; îl rodea pizma şi văzându-l că-şi dă cu scuipat pe păr, probabil ca să şi-l întindă, a crezut c-a descoperit secretul părului blond şi creţ; şi dă-i şi scuipă-te-n cap; el se muia cu scuipat că să-i crească părul blond şi creţ, iar eu, dimpotrivă, mă ungeam cu scuipat până mi se usca gura, ca să scap de hălăciuga deasă şi să mi se vadă pielea trandafirie a capului. Pentru că nu mi s-a întâmplat ce-am crezut, crescând un pic şi aflând că părul des e o podoabă de preţ, mi-am spus, iată, Dumnezeul meu m-a apărat şi m-a ferit de belea – aşa a apărut în mine ideea că am un Dumnezeu al meu care-mi stă pavăză la belele – salvându-mă de ceva ce n-avea cum să mi se întâmple cu scuipat. Şi să revin la Foriş al nostru. Marius, ăsta era numele lui conspirativ, avea de partea sa totul; Cominternul, pe Stalin, armata sovietică, tehnicienii partidului, totul. Cum să-l dai jos şi să-l şi arestezi, eu fiind la rândul meu, sub supravegherea Siguranţei, iar Dej, închis în lagărul de la Tîrgu Jiu? Şi chiar mai mult: aflând de relaţiile mele strânse cu Foriş, conducerea din lagăr a hotărât să rupă legătura cu mine şi mi-a spus-o printr-o scrisoare. Foriş era ca şi salvat. Şi i-am cerut lui Dej o întâlnire şi iată-mă, în chip de negustor brăilean, în arşiţa amiezii, la ora 14, venit în târg pentru afaceri. Eu, urmărit de agenţii Siguranţei, Dej, sub supravegherea jandarmilor; ne-am întâlnit la spital. Mi-am inventat o criză de apendicită; Dej, la fel. Asistenta de serviciu, una Maria, mă internează imediat şi mă conduce în camera unde, singurul pat liber era cel de lângă bolnavul păzit de jandarmi. Dej protestează, că nu vrea să bolească alături de un negustor suspect; vine contravizita şi tocmai în ziua aceea medicii ocolesc camera cu jandarmi. După cină, jandarmii părăsesc încăperea şi pat lângă pat, negustorul suspect şi puşcăriaşul revoltat de apropierea cu negustorul, ne punem la taifas. Că ce facem? Convenim: partidul este al comuniştilor din lagăr, nu al celor numiţi şi veniţi din afară, ca Foriş; şi am căzut de acord că Foriş este un vechi agent secret al Siguranţei – aşa să spunem tovarăşilor noştri – şi trebuie eliminat. Elimină-l, dar cum? Observă, te rog, că în deplină ilegalitate, planurile noastre merg ca unse. N-am spus-o din gură, dar o gândeam amândoi – soluţia era suprimarea fizică. Singura în măsură să deschidă lui Dej calea spre şefia partidului. Trupele sovietice pătrunseseră în România când Foriş, mirosind ceva în legătură cu mine, convoacă o şedinţă fulger la el acasă, la care, în afară de noi doi, au mai participat nevastă-sa, Victoria Sârbu, Petrea, Pârvulescu şi Rangheţ, tehnicii partidului. Foriş atacă problema frontal, că tovarăşul Spătaru, adică eu, m-am îndepărtat de la linia partidului şi propune să fiu înlăturat. Cuvântul lui, în calitate de secretar general al partidului, era ultimativ. Facem totuşi o pauză. Rangheţ, Pârvulescu şi cu mine ne retragem la o şuetă, ce facem? Să-l arestăm, dar cum? Ne-am adus aminte că eu, tacit, sunt văzut ca spion sovietic şi la reluarea şedinţei i-am spus lui Foriş că sunt de acord cu propunerea lui de a fi schimbat, dar nu înainte de a informa legătura mea cu GPU – viitorul KGB. I-am cerut aprobarea pentru a lua legătura cu agentul Moscovei, urmând să-l informez despre cum a decurs discuţia imediat ce ea va avea loc. Propunerea lui ca eu să fiu schimbat a fost dată uitării. Nouă ne trecuse glonţul pe la ureche, iar el se supunea destinului cu francheţe şi plin de încredere. Se apropia de pierzanie cu inima deschisă. Scenariul nostru prevedea ca o echipă înarmată, condusă de Rangheţ, să descindă la 20 de minute după ce eu ajung în casa stabilită de Foriş ca să-l informez în legătură cu ce-am vorbit cu agentul Moscovei. Uşor de zis, greu de făcut. Nu cunoşteam locul pe care Foriş îl va alege pentru întrevederea noastră. Uzanţa era aşa: Mira sau Romeo, tehnicii partidului, stabileau întâlnirea pe o stradă unde ei veneau cu taxiul; acolo, ne urcam în maşina partidului, garată la mică distanţă şi ne conduceau la casa conspirativă, fără a o numi. Am hotărât ca maşina mea cu Matei, şoferul, să mă urmărească şi după ce află adresa unde am coborât să o transmită lui Rangheţ şi grupului de luptători; aceştia vor năvăli în casa conspirativă la 20 de minute după ce îi voi spune lui Foriş că este arestat. Întâmplarea a făcut ca în ziua stabilită, 4 aprilie, Bucureştiul să fie bombardat de americani; în zăpăceala aia, taxiuri – ioc. Scapă din nou Foriş? Am luat-o pe jos, Matei pe urmele noastre, anevoie, riscând mereu să fie oprit de poliţie. În sfârşit, am ajuns la o casă pricăjită din Parcul Domeniilor – gazda, mamă a cinci copii, al cărei soţ lucra la Poştă. Eram acolo, Foriş cu Mira, Romeo şi Koffler*, ascuns într-o cameră învecinată, de a cărui prezenţă Foriş nu m-a informat. Când am auzit motorul unei maşini care opreşte în faţa casei, i-am spus lui Foriş motivul prezenţei mele acolo şi ce urmează. N-am ştiut că gazda, auzind motorul maşinii, şi-a închipuit c-a venit poliţia şi a stins lumina. Rangheţ s-a trezit în faţa unei porţi închise şi a unei case cu luminile stinse. A aşteptat câteva clipe şi a plecat. Eu am auzit cum porneşte maşina şi-am rămas blocat. Am scos pistolul şi l-am pus pe masă. Foriş nu înţelegea nimic; avea şi el pistol. Din acest punct de vedere, eram egali. Dar atât. Ei erau patru şi eu singur. Dacă Foriş le-ar fi ordonat să mă anihileze, în ochii lor rămânea secretarul general al partidului, ar fi făcut-o fără nicio dificultate. Deşi răvăşit, am avut prezenţa de spirit să cad în picioare, i-am spus lui Romeo să ia conducerea operaţiunii, să-i păzească pe toţi cei din casă, până mă-ntorc eu. Afară, în aerul rece de aprilie, m-am oprit să respir şi să-mi liniştesc sufletul. Nu-mi venea să cred: se arestaseră singuri; se păzeau unii pe alţii. Nu eu eram autorul, cine atunci, mă-ntrebam. Destinul?, Dumnezeu?, Cine descurcase lucrurile în locul meu? Eu puteam nici să nu fiu acolo, nimic din ce pusesem la cale nu ne ieşise. Era a doua oară când cineva din afara mea îndeplinea voia destinului. Îl mai ţii minte pe Volodea, (Vladimir Tarnovschi*) prietenul tău din procesul de la Braşov? Fusese din nou arestat şi condamnat la 25 de ani închisoare. Am zis să-l ajut, era cel de-al doilea copil de trupă, după Dadu. N-ar fi rezistat în puşcărie, sunt sigur că s-ar fi sinucis; i-am organizat evadarea şi trecerea clandestină în Uniunea Sovietică. Nu la mult timp după asta, am aflat că a fost împuşcat din ordinul lui Stalin, ca agent troţkist şi spion în slujba României… Ai să mă-ntreb de ce-ţi povestesc toate astea.
Nicu sorbea cu închiţituri mici coniacul de pe fundul paharului.
– Dacă am înţeles bine, Fo-foriş a murit nevinovat?
– Sigur e că a murit… Am avut de partea noastră Cerul, Cerului îi datorezi puterea ta de astăzi.
Nicu nu se dumirea, rumega în gând, n-ar fi vrut să întrebe, adică de ce puterea lui de astăzi? Care putere? Bunul simţ îi spunea că nu e frumos să se arate interesat de ceva aşa de urât, cum e puterea personală pe care tocmai a căpătat-o. Curiozitatea a fost însă mai puternică decât bunul-simţ şi a spus doar: nu prea mi-e clar ce vreţi să spuneţi. Şi iar s-au auzit tropăiturile jos şi vocea care striga: e curent, Sile, unde dracu eşti, n-ai închis geamurile ca lumea!
– Domnul Nu-ştiu, a zis Bodnăraş, cineva a încărcat drezina istoriei cu oameni ca noi şi i-a dat drumul pe şine la vale – drum fără întoarcere. Părea că lui Bodnăraş îi arde de joacă, îl trata ca pe un copil; şi-a zis: de ce puterea mea de astăzi? De ce puterea ta de astăzi?, a repetat ministrul, fiindcă în înghesuiala din drezină, nu e loc de-ntors, de-aia. Comisarul politic e supremul din umbră. Deocamdată, în armată. Nu peste multă vreme, va fi şi în partid. Asta-i legea nescrisă a drezinei.
Cine-i dădea dreptul ministrului armatei să privească lumea de sus, ca şi cum n-ar face parte din ea?
– Nu eşti convins, a zis Bodnăraş, te văd neîncrezător.
– Cine sunteţi dumneavoastră să vă cred?, a bolborosit Nicu.
– Dracu ştie cine-oi fi şi eu? Fiindcă, spre deosebire de ceilalţi, eu nici nu vreau să ştiu cine dracu oi mai fi şi eu. Căci, dacă aş şti cine sunt, aş şti implicit şi sfârşitul; şi nu vreau. Salvarea mea e să-mi păstrez intact simţul curiozităţii.
– Adică?
– Adică?… De pildă, acum, ard de curiozitate să aflu ce-a văzut Stalin când a ajuns sus, sus de tot, în vârf… Ştii ce cred eu c-a văzut?…
– Nu ştiu, a zis Nicu. Puteţi să spuneţi orice…
– De acord, dar să zicem că a văzut că nu e nimic de văzut… Nimic!… Brrr!… Te ia cu frig. Eşti pe creşteştul lumii, priveşti în zare, respectiv în viitor, şi viitorul… nu-i, nu există! Nimic! Hău!… Zero!… Ăsta este secretul regilor. Secretul ăsta le permite să facă orice, să decidă asupra vieţii şi a morţii, să decreteze foametea sau dimpotrivă fericirea generală… Sunt stăpânii Nimicului. Aşa, şi-acum să zicem că tu vei ajunge odată şi-odată acolo sus, îmi vei spune ce vezi?
– Tovarăşe Bodnăraş – a zis Nicu – până voi ajunge acolo sus, văd ce vede toată lumea, că stăpânii Ni-nimicului au cedat un sfert din România, Ca-cadrilaterul, Bucovina de Nord, Ba-basarabia, ţinutul Herţa, jumate din Transilvania, fără să tragă un singur ca-cartuş, nu fiindcă a văzut Ni-nimicu’, ci pentru că nu era ţa-ţara lor, acolo sus, dacă ajung, vreau să văd o ţa-ţară eroică…
– Bravo! Dar, despre asta o să tot vorbim, l-a asigurat Bodnăraş. Deocamdată, prin tine, când vei fi acolo sus, vreau să aflu ce se vede de pe terasa istoriei. Avem de ales? Pătrăşcanu, de exemplu, n-a avut de ales. Ca şi Foriş, n-a avut de ales… Sunt curios, ăsta-i defectul meu. Şi beţiv. Şi lipsit de tact. Şi întreţin relaţii cu nepatrioţi… Şi sunt curios. Curiozitatea mea pluteşte în viaţa mea cum pluteşte uleiul pe suprafaţa apei, n-o tulbură, n-o strică… Zi şi noapte plutesc între malurile ei şi aud şi văd cum oamenii execută lucruri pe care cred le stăpânesc. Şi-i iubesc pentru inocenţa lor…
Îi place să se audă vorbind. Nicu nu mai are nicio îndoială în această privinţă. Are o vocea baritonală, cuvintele îi ies din gură rotunde, se risipesc în aer ca nişte baloane de săpun, se sting pentru a face loc următoarelor.
– Daţi-mi voie să nu vă cred, a zis Nicu uşor iritat, dumneavoastră singur aţi spus că sunteţi un dur, că se lucrează greu cu dumneavoastră – mi s-a atras atenţia asupra acestei ca-caracteristice a ca-caracterului dumneavoaastră… De ce spuneţi că Pătrăşcanu n-a avut de ales?
– Ce-ar fi să amânăm discuţia asta? E bine că te interesează precursorii, dar ce e prea mult, cu excepţia coniacului bun, strică. Apropo, dacă vrei să-ţi dau reţeta… Am uitat că tu nu bei… Ţi-am spus să ne vedem duminică, să putem vorbi în afara ritualului de serviciu şi pentru a pecetlui raporturile dintre noi, prin diferenţa de ani şi nimic altceva. Şi pentru că nu-mi place să beau singur… De ce spuneam că Pătrăşcanu n-a avut de ales? N-a avut; Pătrăşcanu, orice s-ar spune…
Zbârnâitul soneriei din hol îl aduce în încăpere pe Mihai, ordonanţa. Ia poziţie de drepţi şi zice „Ordonaţi!” Întrerupt la jumătatea vorbei, superiorul se irită şi zice:
– Ce vrei?
– M-aţi sunat!
– Aşa!, pregăteşte masa de ping-pong, bere şi nişte sendvişuri… Pas alergător! Şi către Nicu: Mergem jos, îţi arăt sala de sport şi… mai vedem.
Treptele ce duc la subsol sunt teşite la mijloc şi de atâta lustuit sunt alunecoase; Bodnăraş coboară precaut, marţialitatea ţinutei se frânge la mijloc, pentru a se putea sprijini de balustrada joasă. Strigă către Mihai:
– Ţi-am spus să ridici balustrada asta, parcă vorbesc la pereţi!
– Da, să trăiţi, n-am ridicat-o!
Nicu îl urmează, băţos, între epoleţii de general. Sala de sport cuprinde tot subsolul; pereţii sunt încărcaţi de spaliere; pe margini, saltele, cal pentru sărituri, mingi medicinale, haltere. Două mese de ping-pong ocupă treimea din fund a sălii; lămpile de neon lăsate până în apropierea meselor învăluie o oază luminoasă caldă, primitoare; ministrul se îndreaptă într-acolo, urmat îndeaproape de un general rus în miniatură, cu ochii pe pereţi, pe tavanul din care coboară frânghii puternice de diferite mărimi.
– Dezbracă-te, îl invită şeful, în dulapul din perete ai tot ce-ţi trebuie.
În şort şi tricou cu mâneci scurte, Bodnăraş probează câteva mingi. Sunetul nu-l mulţumeşte. Mihai!
– Ordonaţi!
– Schimbă mingile astea! Unde ţi-a fost capul? Nu le-ai probat?
– Să trăiţi, când le-am probat, erau bune!
– Băi, fii atent cum răspunzi!, îl ia rost ministrul, şugubăţ, familiar. Ţi-am mai spus!
– Să trăiţi! Mi-aţi mai spus!
Nicu încearcă mai multe palete, niciuna nu pare să-l mulţumească.
– Ce faci, îl mustră ministrul, nu te dezbraci?
Semnul din cap, înainte şi-napoi înseamnă da, nu mă dezbrac; pentru a fi mai convingător foloseşte şi cealaltă mişcare a capului, de la stânga la dreapta şi invers, adică nu, nu mă dezbrac.
– Două din trei sau trei din cinci?, vrea să ştie Bodnăraş. Mâinile larg deschise ale lui Nicu semnifică: mi-e indiferent. Atunci trei din cinci, hotărăşte şeful.
Nicu foloseşte un sistem de joc economicos; lipit de masă, răspunde cu lovituri tăiate; mingea trece de fileu şi se opreşte imediat după.
– Copilu, tu nu ştii să joci ca oamenii?, îl ia la rost Bodnăraş, văzând că nu poate răspunde jocului meschin al adversarului.
– Tovarăşe ministru, răspunde Nicu, eu nu vreau să vă bat, dar ajutaţi-mă şi du-dumneavoastră cât de cât.
– Ei, poftim!, se amuză ministrul, ai şi umor. Unde-l ţii?
– Set!, anunţă Nicu.
Băncile joase de pe margine s-au îmbogăţit cu platouri cu sendvişuri, prosoape şi o ladă frigorifică; cu două sticle de bere în mâini, Bodnăraş se îndreaptă spre Nicu, acesta refuză oferta, preferă coniacul ăla.
– Ei, da, se bucură Bodnăraş, sportul te umanizează într-un fel şi te strică în altu’; unde Dumnezeu ai învăţat stilul ăsta enervant?
– Nu-i un stil, îl informează subalternul, nu ştiu altul.
– Noroc!
– Noroc!
– Eu zic să te dezbraci, îl sfătuieşte Maurer. Pe o sută de lei că te bat până la urmă?
Coniacul dat duşcă, semn al dispoziţiei pentru luptă, îi colorează obrajii şi îi luminează privirea; doar în şort şi tricou, mărimi cam mari pentru el, umerii lui Nicu s-au îngustat, burticica s-a umflat, picioruşele s-au subţiat.
– Copilu, arăţi grozav!, nu-şi ascunde ministrul buna dispoziţie. Tu serveşti primul, ai cîştigat.
Bodnăraş renunţă la bere şi trece pe coniac; Nicu a câştigat şi-al doilea set.
– Tot te bat, ameninţă Bodnăraş. Ia şi mănâncă.
– Noroc!
– Noroc!
Bodnăraş e mai mult pe jos, după mingile tăiate, dar a dibuit cum să cotraatace şi câştigă şi el un set.
– Ce ţi-am spus? îl avertizează ministrul.
– V-am lăsat tovarăşe ministru, am văzut cum vă chinuiţi şi me-meritaţi să vă las!
– Ce obraznic!… Facem o pauză înaintea marii confruntări?
Şed la depărtare unul de celălalt, bancheta se cam hâţână şi ei o echilibrează prin poziţiile adoptate. Ministrul, militar de carieră, nu-şi deranjează ţinuta de general, lord în orice, chiar şi în zeghe. Are umeri rotunzi în capul braţelor muşchiuloase, umeri largi, piept umbros; Nicu – copil de trupă, dar cu aura învingătorului deasupra capului, pare parte din peisajul sportiv, transpirat pe spate, sub ochi, buzele muiate în coniac, privire cutezătoare.
– N-am mai mâncat aşa ceva, zice Nicu. Ce sunt?
– Icre de Manciuria…
– Manciuria? Asta este…
– Plină de icre comuniste, adică roşii.
– Bune! Merită să câştig, anunţă Nicu.
– Fii atent, că nu te iert, ameninţă Bodnăraş, dacă pierzi, plăteşti!
Se ridică şi unul şi celălalt şi se îndreaptă spre masa de joc. Nicu revine, înghite şi îmbucătura uitată, se şterge de şort şi îţi reia poziţia favorită, apropiat de masă.
– Nu te mai las, îl face atent ministrul, vezi că n-ai voie lipit de masă. Punct!… Vezi?
– Dar nu stau lipit de masă, protestează Nicu.
– Ba da, ba da… Cum te-ai depărtat, ai pierdut!…
– Poate ar fi mai bine să nu mai jucăm, propune Nicu.
Târziu! Perspectiva victoriei îl excită pe Bodnăraş într-atât, încât e-n stare de orice, numai să continue.
– Bine, zice, setul ăsta îl poţi juca lipit de masă.
– Tovarăşe ministru, dar n-am jucat nici până acuma lipit de masă…
– Ba da, ba da, serveşte!
– Mă forţaţi să vă bat şi nu vreau.
– Nu mă las provocat… Uite, uite, vezi că eşti lipit de masă?
– Dumneavoastră mi-aţi dat voie… Şi nu eram lipit de masă.
– Te recunoşti bătut, dai suta şi primeşti în schimb o sticlă de coniac bun. Apoi, facem şi-un meci amical. Ce zici?
– Două sticle de coniac!
– Bine, fie! Două sticle de coniac… Banii!
Bodnăraş a zis că valoarea se vede în meciurile oficiale şi că e şi puţin obosit după exerciţiile de tragere de azi şi că după duş o să fie refăcut bine şi ar mai putea încerca un oficial, dacă mai are el bani, şi sub duş chiuia, ia uite, zicea, cum fuge oboseala. Şi Nicu a spus că într-adevăr duşul îţi ia oboseala cu mâna, dar că n-ar mai încerca un meci oficial până nu se dezvaţă de stilul ăsta lipit de masă care îl face in-invincibil, îi pare rău. Că s-a tot gândit la Pătrăşcanu, nici el nu crede că va scăpa de pedeapsa ca-capitală, măcar pentru fa-faptul că a conspirat cu dictatorul, cum să di-discuţi în numele partidului comunist cu fascistul Antonescu?
Dar nici să-l împuşti pentru asta nu poţi, l-a contrazis ministrul, mai ales că nu se ştie chiar sigur că n-a informat partidul şi nici dacă întâlnirea cu mareşalul Antonecu a avut sau nu loc, lucrurile sunt neclare, cert este că orice-ar fi făcut şi n-ar fi făcut, Pătrăşcanu tot la funie ar fi ajuns. Chiar aşa, el cunoaşte bine cazul. Prin ’38, dacă nu se-nşală, Pătrăşcanu a părăsit partidul şi, retras la Poiana Ţapului, şi-a scris cărţile, vreo trei sau patru parcă, cea mai importantă fiind asta „Sub trei dictaturi”; era cunoscut de multă lume, inclusiv de Siguranţa care, când şi când, îl băga la răcoare, aşa prospectiv, cum se spune. Mă-sa, soţia lui D.D. Pătrăşcanu, omul de cultură, avea mulţi cunoscuţi la Siguranţă, dintre foştii elevi, şi-l scotea de fiecare dată, ultima oară în ’44. Fii atent câţi se laudă c-au contribuit la isprava de a-l scoate din recluziune pentru a-l trimite în boxa acuzării pentru trădare de patrie: nevastă-sa, că pentru asta i-a dat 50.000 de lei colonelului Gelep, şeful de cabinet al ministrului Piki Vasiliu*; Mihai Antonescu a făcut să circule prin omul de cultură Mihai Ralea – care după alungarea regelui Mihai I, a fost numit ministru plenipotenţiar la Legaţia Română din Washington. Ulterior, a fost reprezentant al României la UNESCO. varianta că el l-ar fi eliberat pe Lucreţiu Pătrăşcanu, aşa să se ştie cine e salvatorul adevărat; mă-sa, că ea, prin pilele ei; eu ştiu altceva: „scăpat” din domiciliul forţat de la Poiana Ţapului, Pătrăşcanu a încercat să găsească o locuinţă conspirativă în Bucureşti şi i s-a adresat lui Ştefan Foriş pentru asta; ăsta l-a refuzat şi aşa a ajuns la vărul său, Octav Ulea, colonel şi maestru de ceremonii la Curtea Regală – ca să vezi cât de încurcate sunt căile Domnului. Asta cu Foriş fiind cea mai tare. Foriş, condamnatul de istorie, îl putea salva de la tot ce a urmat, istoria n-a vrut. Pe timpul ăla ruşii intraseră în ţară şi guvernanţii erau în căutarea unui comunist care să le facă legătura cu partidul şi, implicit, cu trupele sovietice. Eu simplific acum… ţi-e frig? Închide uşa, nu mai e aşa mult abur acum. Mai stăm puţin, să ne uscăm bine, şi mergem. Aşa… Piki Vasiliu l-a căutat pe Pătrăşcanu să-i înlesnească o întrevedere cu mareşalul Antonescu, şi, fireşte, l-a-ntrebat dacă ar fi de acord, fiindcă mareşalul intenţionează să înceapă tratativele de armistiţiu cu ruşii şi el a zis că n-ar fi rău, dar că el nu mai are nicio legătură oficială cu partidul comunist şi, dacă mai e cazul, se poate întâlni cu mareşalul în nume personal şi au stabilit o oră şi-un loc de unde Pătrăşcanu urma să fie luat şi condus la mareşal, doar că între timp conducătorul statului s-a interesat şi a aflat că Pătrăşcanu nu minţea şi că într-adevăr nu mai era ce-au crezut ei şi nu s-au mai dus la întâlnire. Mie, Pătrăşcanu mi-a spus de oferta făcută de mareşal şi eu i-am spus că de, mă rog, între a fi în cărţi la o eventuală tentativă de armistiţiu şi a nu fi în cărţi, varianta aleasă nu poate fi decât prima – ar fi fost prima oară când partidul comunist ar fi fost luat în seamă ca partener egal de discuţii. Doar că nici eu nu vorbeam în numele partidului, ci doar ca prieten, cu o părere… Curtea regală căuta şi ea un fir de legătură cu comuniştii, unde să-l găsească mai departe decât în ograda proprie, la colonelul Ulea, şeful de ceremonii. Pătrăşcanu venise plocon acolo, respins de Foriş. Numai că regele era infinit mai puţin experimentat în treburile politicii decît mareşalul şi istoria i-a zis să nu ţină cont că Pătrăşcanu infirmase lipsa de reprezentativitate; uşuratic, regelui i-a plăcut ţinută intelectuală a interlocutorului, l-a găsit tânăr, simpatic, cult, nu i-a păsat lui de reprezentativitate. Reţii, da? – Pătrăşcanu nu a rugat pe nimeni, nu a căutat pe nimeni, a fost căutat atât de cei care urmau să fie arestaţi – mareşalul cu suita, cât şi de cei care urmau să aresteze, regele cu ai săi, şi niciodată nu a pretins că reprezintă partidul, dimpotrivă, şi-a declinat calitatea de reprezentant. Scurt, dragă Nicu, chiar şi aşa, Pătrăşcanu ar fi ieşit basma curată dacă, după război, trimisa Moscovei ar fi avut interesul să afle adevărul; mai mult, nu doar că n-a avut interesul să-l scoată alb pe Pătrăşcanu, a avut interesul să-l facă negru şi pricina o vezi şi tu, sovieticii vor să fie socotiţi eliberatori, or, ceea ce am făcut eu şi Pătrăşcanu, am scos România, sau suntem pe cale s-o facem, printre ţările care s-au eliberat singure sau, în orie caz, care au contribuit decisiv la eliberarea lor. Pătrăşcanu a condus delegaţia română pentru încheierea armistiţiului, a făcut parte din delegaţia română la tratativele de pace de la Paris… Ca şi în cazul lui Foriş, Pătrăşcanu putea să se dea peste cap de zece ori înainte şi de o mie de ori înapoi, e vinovat.
Nicu îşi acoperă partea cât de cât masculină a fiinţei lui şi, decent, încearcă să-l contrazică pe Bodnăraş, fără a lăsa impresia că-l pune la punct.
– Tvoarăşe Bodnăraş, apreciez mult talentul dumneavoastră în ceea ce priveşte măiestria sportivă, dar nu pot să nu vă spun că, în problemele eticii comuniste, judecăţile dumneavoastră lasă de dorit. Tovarăşul Pătrăşcanu are merite deosebite în organizarea şi conducerea acţiunilor legate de insurecţia armată, ca şi dumneavoastră. Dar tovarăşul Pătrăşcanu, un foarte bun activist când e să fie actor, în celelalte domenii în care a activat a dat dovadă de spirit de vedetism, nu-şi mai vedea de treburile ministerului, întreaga sa activitate era dedicată recepţiilor, saloanelor, ceaiurilor dansante… Noi, comuniştii, nu respingem aceste activităţi, omeneşti în felul lor, dar nu le primim în partid, vrem să construim omul nou, şi, ca orice operă mare, cere sacrificii, şi aici poate ar trebui să ne gândim la meşterul Manole. Pătrăşcanu să fie premiat pentru ce a făcut pentru insurecţie şi judecat aspru pentru devierile de la etica de partid.
– Am un comisar politic pe cinste, sare entuziasmat Bodnăraş, fără grijă la aspectul nud al virilităţii sale, copilu, hai să-ţi zic cum a fost cu arestarea lui Antonescu: totul era unu şi cu unu fac doi, simplu, sigur, eficient şi totuşi n-a fost să fie; arestarea mareşalului trebuia făcută în prezenţa reprezentanţilor tuturor patidelor democratice , mareşalul a venit la palat pe neaşteptate , ia reprezentanţii de unde nu-s. Singurul care a fost găsit în Schitu Măgureanu a fost Pătrăşcanu. Ce-a urmat n-ar mai fi posibil nici în condiţii de pace; Pătrăşanu, în câteva ore, a făcut totul: a scris declaraţia regelui către ţară, a adus oameni de radio pentru înregistrare, a trimis maşini în tot Bucureştiul după ţărănişti şi liberali, ţine cont în codiţii de război, cu nemţii pe străzi; toţi guralivii de azi n-au făcut nici pe sfert cât a fost în stare să facă singur Pătrăşcanu. Ce citesc acum pe filele anchetei: că Pătrăşcanu a tărăganat intenţionat derularea arestării, ca sa ascundă meritele partidului… Nu înţelegi sau nu vrei să înţelegi: orice ar fi făcut în acele zile Pătrăşcanu se-ntoarce împotriva sa, cel mai rău era când făcea bine.
– Veţi vota pentru excluderea lui din partid.
– Da!… Cine sunt eu să mă opun „Cerului”?
– Şi eu… Pentru că tovarăşul Pătrăşcanu n-a făcut pentru partid ce-a fost în stare să facă în nume pe-pe-personal, pentru gloria sa. Istoria partidelor comuniste abundă în martiri care şi-au dat vi-viaţa strigând Trăiască partidul co-comunist, nu arătându-se pe sine cu degetul, ce mare sunt eu!
– Copilu, sunt mândru că te-am bătut la ping-pong; voi păstra suta de la tine şi o voi vinde posterităţii cu un milion. Posteritate, vin!
– Adevărul, a zis Nicu, e că ne-am îmbătat.
– Ei, copilu, copilu!… La 32 de ani, Trăiască partidul comunist… Cu pulele goale , cogniac bun şi icre de Manciuria, îţi dau lacrimile… Trăiască partidul comunist… Hai să-ţi dau un citat din rechizitorul întocmit deja de Drăghici: Pătrăşcanu este un fost agent al Siguranţei burghezo-moşiereşti, al Siguranţei fasciste, agent la Intelligence Service-ului, al serviciului de spionaj american, sprijinitor direct al călăului Antonescu, sabotor al economiei naţionale, al politicii partidului şi guvernului, naţionalist burghez, complotist şi terorist de cea mai joasă speţă… Ca să concepi un astfel de text, nu ai nevoie doar de romantism revoluţionar, Trăiască partidul comunist… Uuu-uuu! Toavăşu’ Stalin!… ce-ai văzut dumneata acolo pe piscul lumii, ca să inspiri ururmaşilor un text ca ăsta? De ce nu ţi-e frică aşa cum îmi este mie şi nu-i este copilului meu de trupă, Dadu? Eu am zis de ce, fiindcă la capătul infinitului, unde ajungi cu ochiul, este „Nimic!” Ce-aud?… Puterea?… Puterea ai spus!… Şi care-i deosebirea între Putere şi NIMIC?…Timpul? Care timp, bre? Timpul agoniei?… Copilu’, dragă tovarăşe Nu-ştiu îţi dau înainte o sută de ani, peste o sută de ani, îmi dai un semn şi-mi spui, sunt sus, tovarăşe Bodnăraş, nu văd NIMIC, sau, stai, vei zice, văd Puterea, şi-atunci ,dacă-mi spui că pentru atâta lucu scriem rechizitorii ca ăsta pe care l-am citat, atunci mă-ntorc şi te omor cu mâna mea, ca învingător… Ţine minte, te omor cu mâna mea, eu te-am făcut, eu te omor!… Eu am timp s-aştept, tu – nu! Grăbeşte-te!
Aici: capitolul I, capitolul II, capitolul III.
Note:
*Emil Bodnăraş (n. 10 februarie 1904, satul IaslovăÈ›, Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria – d. 24 ianuarie 1976, Bucureşti) a fost un lider comunist român, general şi ministru al Armatei Române, dar şi spion al Uniunii Sovietice. Este singurul om politic român care a fost prezent la toate evenimentele istorice ale României, în calitate de lider din umbră. A rezistat tuturor „intemperiilor”. A lăsat testamentar rugămintea de a nu fi inmormântat în panteonul eroilor neamului, ci în satul său natal.
*Ion Gheorghe Maurer (n. 23 septembrie 1902, Bucureşti – d. 8 februarie 2000) a fost prim-ministru al României în perioada 1961-1974 şi preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române în perioada 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961.
*Remus Koffler – şeful Comisiei Financiare Centrale a PCR între 1937 şi 1944.
*Vladimir Tarnovschi – comunist român, judecat la Braşov împreună cu Nicolae Ceauşescu. Considerat agent troţkist şi spion în interesul României, a fost ucis în Uniunea Sovietică, la comanda lui Stalin.
*Constantin Z. („Piki”) Vasiliu (n. 16 mai 1882 Focşani – d. 1 iunie 1946, a fost un general român, comandant al Jandarmeriei Române (1940 – 23 august 1944) şi subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944). Condamnat la moarte pentru crime de război şi alte capete de acuzare de către Tribunalul Poporului, a fost executat în penitenciarul Jilava la 1 iunie 1946.
