Capitolul 5
În februarie 1956, la nici trei ani de la moartea lui Stalin, Hruşciov, noul lider de la Kremlin, lansează un raport secret privind crimele şi abuzurile comise de idolul comuniştilor; raportul a fost distribuit la Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), într-o şedinţă cu uşile închise; delegaţiile străine au fost informate ulterior despre conţinutul raportului, solicitându-se păstrarea caracterului secret al informaţiilor împărtăşite. Erau invocate, printre aletele, represiunea împotriva membrilor de partid, cultul persoanei lui Stalin, violarea principiului conducerii colective, luarea deciziilor într-o manieră tiranică, fără informarea Biroului Politic.
După întoarcerea delegaţiei române participante la Congresul al XX-lea al PCUS – delegaţie din care au făcut parte, alături de Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi*, Miron Constantinescu* şi Petre Borilă* -, în Biroul Politic de la Bucureşti se ţeseau intrigi politici de culise, îndreptate împotriva primului-secretar şi patronate de Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu; cei doi au considerat că, în climatul creat de raportul secret al lui Hruşciov, venise momentul prielnic pentru o schimbare în conducerea partidului. Ambii erau activişti cu state vechi de serviciu, foşti oameni de casă ai Anei Pauker. În darea de seamă a delegaţiei în faţa membrilor Comitetului Central, Gheoghiu-Dej a optat pentru recunoaşterea unor fapte încriminate de Hruşciov, petrecute şi în România, pe care le-a atribuit în cea mai mare parte deviaţioniştilor de dreapta, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu.
Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu nu s-au declarat mulţumiţi cu acest punct de vedere şi în şedinţele Biroului Politic din aprilie au pus în discuţie problema cultului personalităţii lui Dej.
E uşor să o iei pe Marioara la dans, dacă ea vrea
Scena unde va avea loc spectacolul este, deocamdată, goală. Personajele principale întârzie; Nicu, în rolul comisarului politic al partidului, cum i-a prezis Bodnăraş, se asigură că sala de şedinţe e pregătită pentru începerea spectacolului. Scaunul lui Dej, în capul mesei de consiliu, spătar înalt, tapisat în postav verde. Zăboveşte asupra lui cu ochiul viitorului stăpân; scaunele din stânga şi din dreapta, în ordinea vârstei, vor fi ocupate de Constantin Pârvulescu*, Chivu Stoica*, Emil Bodnăraş, Gheorghe Apostol*, Petre Borilă*, Alexandru Drăghici*, Alexandru Moghioroş*, Iosif Chişinevschi, Nicolae Ceauşescu, Miron Constantinescu – întreg Biroul Politic. Sticlele de apă minerală – 11 la număr, pahare cu fundul gros; dosarele cu ordinea de zi; raportul primului secretar; proiectul de hotărâre. Nu lipseşte nimic. Schimbă scaunul său cu cel al lui Constantin Pârvulescu, în stare mai bună. Se simte bine, ca la el acasă. Obrajii i s-au dolofănit; ca şi curuleţu’, care se bombează rotund sub pulpana hainei. Îşi face apariţia primul actor: Miron Constantinescu; privire uzată de nelinişti şi nesomn – complotist măcinat de ambiţii şi dorinţe întunecate; fosta sa stăpână, Ana Pauker, referindu-se la el, i-a spus lui Dej: ai grijă de băiatul ăsta , este un mare carierist şi linguşitor. Îl salută pe Nicu, privindu-l pe deasupra ochelarilor cu lentile groase, şi-l gratulează la foc mic: mi-a plăcut ce-ai spus despre Securitate, Securitatea chiar este un cal nărăvaş care n-a fost bine strunit; sper să mă susţii astăzi. Imediat după Miron îşi anunţă sosirea complicele său, Iosif Chişinevschi, subţire la chip, părul rar, ochi apoşi şi limbă ascuţită: emite pretenţii la scaunul din fruntea mesei cu o îndreptăţire egală cu a lui Miron; s-au înţeles însă, scaunul va fi ocupat de un om de paie, Constantin Pârvulescu; îl au în spatele lor pe noul ţar de la Kremlin, Hruşciov, şi curentul stârnit de raportul secret al acestuia la Congresul al XX-lea. Mi-e sete, anunţă Ioşca (Chişinevschi), ca şi cum ar fi spus, să-ncepem o dată că mi s-a uscat gâtlejul de-atâta nevorbit. Scoate şerveţelul din paharul său, cu sticla de apă în mână, îl întreabă pe Nicu: pot să beau, nu mi-ai otrăvit paharul? Râde şi se aşază la locul său. Bea direct din sticlă. Ţinuta marţială a lui Bodnăraş ia loc în imediata apropiere a scaunului lui Dej, destinat să fie ocupat de Chivu Stoica; respiră greu şi zice: zi grea!… a dracului de grea!… dar toate au un sfârşit! Se ridică pentru a-i strânge mâna lui Dej, apărut în capul grupului de care este însoţit. Chivu Stoica se opreşte în spatele scaunului care-i aparţine de drept, ocupat de Bodnăraş; acesta, de la înălţimea staturii sale impunătoare, îl mângâie pe chelie pe neschimbabilul coleg şi-i zice, arătând spre scaun: l-am turtit oleacă, dar îi trece. Tovarăşi, anunţă Dej, aveţi ordinea de zi în dosar, o mai citesc o dată: împuşcarea unor infractori de drept comun; arestări abuzive; urmărirea de către agenturile Securităţii a tovarăşului Miron Constantinescu; afirmaţia tovarăşului Chişinevschi că în Biroul Politic se vorbeşte cu teamă; ieşirea netovărăşească a tovarăşului Drăghici faţă de tovarăşul Emil Bodnăraş, diverse… Dacă sunteţi de acord?… Bun!… Văd că Miron e grăbit…
– Nu sunt grăbit, a-nceput Miron, atmosfera-i încărcată, aud tic-tac-ul de la bomba cu ceas; vreau să vă încredinţez de bunele mele intenţii…
Dar nu poate continua. Nicu îl înterupe: să ne spună tov Miron că de ce vrea să ne încredinţeze de asta? Şi Miron, răspunzându-i, a zis, fiindcă vreau să-l critic pe tovarăşul Dej şi fiindcă nu sunteţi obişnuiţi cu aşa ceva. Şi rog să nu mă mai întrerupeţi.
Chişinevschi bea pahar de apă după pahar, de parcă ar fi fost aprins; după ce-a golit sticla pe jumătate, se uită în stânga şi-n dreapta şi zice: mi-o fost săti!
Sala e doar pe jumătate încălzită. Miron pregăteşte lovitura principală; o ia prin învăluire. Cu faţa lui de bebe pe oliţă face valuri cu pericolele cultului personalităţii şi daunele pe care acesta le-ar putea aduce partidului. Că acesta, cultul personalităţii, poate aduce nenorociri mari în partid şi că nu e ceea greşit se înţelege îndeobşte prin asta, adică poezii, fotografii, sloganuri, laude, că e şi asta, dar mai grav decât formele exterioare ale cultului este nerespectarea democraţiei de partid.
Gheorghe Apostol îl aprobă: corect, teoretic e corect… Privirea lui Miron se-ntunecă, simte manevra acestuia şi-i aminteşte că a rugat să nu fie întrerupt, baţi câmpii, cum să nu te-ntrerup, a ridica vocea Apostol, ce spui tu, ştim şi noi, nu ne dai tu lecţii, dar ce legătură are asta cu tov Dej? Iată de ce are, tov Apostol: fiindcă niciodată în viaţa mea, nici când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat să fiu admonestat de cineva aşa cum a făcut-o tov Dej în primăvara lui 1955, la telefon; nicio slugă nu poate fi tratată în felul în care am fost tratat eu; eu n-am intrat în partid să fiu slugă la cineva.
Ca la comandă, ochii celorlalţi se-ntorc spre şeful din fruntea mesei; capul lui Dej se-nclină puţin într-o parte şi în jos, căutând în 1955 momentul din acuzaţia lui Miron şi, ca şi cum, în ciuda efortului său de rememorare, nu-l găseşte, îşi îndreaptă gâtul şi zice: nu ştiu când l-am tratat pe Miron ca pe o slugă, tovarăşul Miron are o bună memorie a momentelor când este tratat ca o slugă, şi-l rog să facă precizări. Raportul de forţe s-a-nclinat primejdios de partea ironiei, gurile de o parte şi de alta a mesei se lăbărţează în semnul victoriei lui Dej şi Miron are de ales între a renunţa să continue sau să protesteze pentru felul în care e tratat. Tov Dej, mă cunoaşte bine, a zis Miron, am într-adevăr o bună memorie a cazurilor când sunt umilit şi tov Dej se preface că nu ţine minte întâmplarea aceea, era în legătură c-un articol din ziarul Scânteia, care nu i-a plăcut, a ţipat la telefon şi m-a apostrofat cu vorbe grave, „că să-i spun când îmi voi băga minţile în cap şi cine mi-a permis să public un asemenea text”. Mi-a fost foarte ruşine de aceste expresii şi cred că n-am făcut bine că atunci am tăcut. Căci, nu o dată, tov Dej desconsideră persoana membrilor Biroului Politic şi uneori merge chiar la batjocorirea părerii lor. Este cazul cu tov Pârvulescu pe care l-a beştelit vreo jumătate de oră şi i-a dat tot felul de epitete pentru singura vină de a fi exprimat o părere.
Miron alunecă naiv, personalitatea sa îi joacă feste, pe panta autovictimizării şi Ioşca (Chişinevschi) se lasă mult pe spate, pufăie a lehamite, semn că nu suportă ceea ce se petrece. Ce e Ioşca, ce nu-ţi convine, îl ia la rost Dej şi Ioşca, revenind cu mâinile pe masă şi ridicându-le în dreptul gurii, zice pe un ton grav: o luăm razna, şedinţa tinde să se transforme în anchetă şi băşcălie, tov Dej se comportă ca instanţă suverană, ironizează, se preface inocent, când zice că nu-şi aduce aminte ceva, anchetatorul îl acuză implicit pe anchetat că minte… Se-ncalcă grav democraţia internă de partid, ce vreţi un exemplu mai elocvent? Poate doar felul cum vă comportaţi voi, râdeţi când şeful face glumiţe nelalocul lor… Miron e singurul intelectual autentic dintre noi, cu studii în străinătate, vă place să-l vedeţi ridiculizat…
Măi, tov Ioşca, revine Apostol, vezi că întreci măsura, ceea ce aţi făcut voi, tu şi Miron, aduce, de oriunde ai privi lucrurile, a mişcare fracţionistă, antipartinică – aţi încercat să-i atrageţi de partea voastră pe tovii Moghiroş şi Pârvulescu pentru a induce în partid ideea că tov Dej este un Stalin, mai mititel, dar tot Stalin; două sunt direcţiile pe care mergeţi, pe felul dictatorial cu care conduce tov Dej partidul şi pe încălecarea partidului de către Securitate… Să nu ne-ascundem după cireş…
M-aţi întrerupt, le aminteşte Miron. Pot să continui?… Mulţumesc!… În Biroul Politic, suntem toţi colegi, n-are nimeni dreptul să tragă la răspundere un alt membru pentru părerile pe care le exprimă, nimeni nu e deţinătorul adevărului absolut… aşa cum au spus-o la vremea lor Lenin şi Stalin. În felul cum se manifestă atmosfera în partidul nostru, cu timpul partidul este înlocuit de Comitetul Central, Comitetul Central cu Biroul Politic şi Biroul Politic cu un singur om – partidul nu mai e partid, e dictatură. Nu altminteri se petrec lucrurile în Securitate, că tot vorbea tov Apostol de a doua direcţie a demersului nostru; ceea ce se întâmplă cu organele de Securitate contravine normelor partidului nostru, tov Ceauşescu a avut dreptate când a spus că Securitatea este un cal nărăvaş care n-a fost bine călărit…
Lui Nicu nu-i cade bine că este citat în acest context şi dă din cap şi o dată cu datul lui din cap, Dej îl priveşte aspru pe Miron, care a-nceput să povestească despre cât a fost de impresionat auzindu-l pe tov Dej povestind despre schingiuirile care au loc în închisori şi s-a-ntrebat cum a putut să se petreacă aşa ceva. Enervat, ministrul de Interne se ridică să protesteze. Dej îi face semn să ia loc şi să se calmeze. De ce nu-l laşi să vorbească, lasă-l să vorbească, îl îndeamnă Miron, doar să scrie nu prea ştie, dar, ca să nu mai fiu acuzat că teoretizez, voi fi cât se poate de concret: o tovă din Comitetul de Stat al Planificării, tova Jercă Maria, a primit ordinul, din partea organelor de Securitate, deşi era măritată, să se prostitueze pentru a putea obţine date informative în legătură cu anumiţi indivizi suspecţi, iar un anume Băluţel de la Direcţia de repartiţie a industriei uşoare, a fost reţinut în Gara de Nord, după care i s-a cerut să lucreze ca agent acoperit pentru Securitate; tov Drăghici trăieşte nostalgia vremurilor lui Teohari Georgescu* şi Ana Pauker* ; au ajuns să fie racolaţi în Securitatea poporului lepădături ca Ghelberiu şi Cioc, foşti fascişti, şi alţii şi alţii total necorespunzători ca pregătire şi dubioşi din punct de vedere moral au fost propuşi pentru a fi angajaţi la CSP (Comitetul de Stat al Planificării) pentru a lucra ca agenţi acoperiţi…
Şi dă-i şi dă-i, îl maimuţăreşte Petre Borilă, doar-doar o scăpa de bolovanii de ranchiune şi frustrări ambalaţi în principii marxist-leniniste… Şi dacă sunt frustrări şi ranchiune, ce? – s-a răstit Miron, contează ce le-a provocat sau substanţa de adevăr pe care o conţin? Frustrările şi ranchiunile nu vin din senin, cum să nu fii ranchiunos pe cineva care te umileşte ca pe o slugă şi cum să nu fii frustrat când cineva îţi cere să promovezi în instituţia pe care o conduci nişte haimanale legionare? Şi cine o face? Un secretar al partidului care este al tău la fel cu al oricăruia de aici.
Duhul cel înălţat de Hruşciov la Congresul XX al PCUS era peste scenă, adus de Miron şi Ioşca, împreună cu cele două aripioare letale – maniera dictatorială de conducere şi abuzurile Securităţii.
Ia cuvântul Gheorghe Apostol şi expune tema apărării – Miron (Constantinescu) şi Ioşca (Chişinevschi) pun la cale un complot în afara partidului, încearcă să atragă de partea lor, fracţionist şi antipartinic, membri ai Biroului Politic, pentru a-l acuza pe tov Dej că ar fi un Stalin, mai mititel, cum am mai zis, dar Stalin.Tovarăşi, orice întâlnire în afara cadrului partidului este potrivnică disciplinei de partid, învăţăturii marxist-leniniste.
Dej ia cunoştinţă de tactica apărătorilor săi şi aceştia citesc bunăvoinţă în ochii săi. Şi-ncepe să vorbească Chişinevschi; atmosfera s-a încins, taberele clocesc manevre noi pe tabla de şah. Nu am făcut niciodată fracţionism, declară ritos Ioşca, şi mă surprinde încercarea de a-mi atribui o astfel de intenţie fără a ţine cont că fiecare dintre noi are în partid un trecut de care este mândru şi care nu poate fi pătat cu astfel de aprecieri uşuratice. Şi că nu s-a aşteptat la o astfel de atitudine tocmai de la Apostol, pe care-l ţinea de om echilibrat, dar vede acum că tov Apostol are o strategie care merge foarte departe, dar că el nu va cădea în ea şi, indiferent de consecinţe, îşi va spune părerea.
Nicu a zis: de ce indiferent de cosecinţe, la ce te-aştepţi şi noi nu ştim? Insist să afirm, indiferent de consecinţe, că voi spune tot ce am de spus, a răspuns el insinuării comisarului politic, este just că am avut o ieşire faţă de tov Gheorghiu acum câteva zile, când i-am spus: „Lasă-mă să vorbesc, numai tu vorbeşti” şi am arătat că în Biroul Politic lucrurile se desfăşoară aşa că tov Gheorghiu are obiceiul să vorbească mult , în timp ce ceilalţi membri ai Biroului nu pot vorbi decât câteva minute. Dar nici n-am terminat bine aceste cuvinte că a şi venit contralovitura din partea tov Gheorghiu, care mi-a replicat pe loc: „Lasă, vom vedea spiritul tău de partid”. Aceasta m-a durut foarte mult. În Biroul Politic, greu îşi pot spune oamenii părerile lor; sunt întrerupţi de tov Dej. Şi dacă am vorbit cu tov Moghioroş şi tov Pârvulescu despre raport, asta înseamnă fracţionism? În Biroul Politic sunt întrerupt şi luat la întrebări, dacă mă consult cu tovi ca mine este o crimă… Refuz categoric eticheta de fracţionism. Iar dacă doriţi o dovadă clară de cult al personalităţii o aveţi chiar sub ochii voştri: am aici stenograma cuvântării tov Apostol în faţa activului de partid, unde, într-o singură pagină, ridică de opt ori osanale tov Gheorghiu; aceasta este direct o linguşire la adresa lui Gheorghiu Dej; tov Apostol introduce cultul personalităţii pe uşa din dos.
Scârţâie, Ioşca, scârţâie, l-a înterupt Drăghici, unge uşa aia că scârţâie rău! Acultându-l pe Drăghici, Ioşca rămâne cu vorbele în gură, îşi suge obrajii să nu le scape şi zice: tov Drăghici are o deformaţie profesională, aude scârţâituri peste tot. Dar n-a râs nimeni, fiecare rumegând gândurile proprii. Şi a continuat: De ce trebuie pusă problema că dacă doi membri ai Biroului Politic se înâlnesc între ei, rezultă de aici fracţie? Acest mod de a pune problema aparţine timpurilor trecute… Aşa, aşa, a zis Dej, aparţine timpurilor trecute… Vreau să-i pun tov Chişinevschi câteva întrebări şi Ioşca, răspunzând, a zis: „Refuz să răspund la orice fel de întrebare. Consider că în Biroul Politic nu este indicat să se facă anchete. Este suficient ca fiecare să-şi spună părerea. Am luat cuvântul o dată şi dacă va mai fi nevoie voi mai lua cuvântul pentru a explica lucrurile şi a-mi spune părerea!
Ioşca încheie en fanfare discursul său, ceilalţi se tem să intre în gura lui. Şedinţa şade pe o stâncă de dinamită, orice mişcare o poate sări în aer. Ioşca se bucura de faima de a fi în partid omul de legătură al Cremlinului şi dacă-l înfrunta în felul acesta pe şeful partidului n-o făcea fără a avea în spate aprobarea Moscovei. Şi ziceau în gândul lor, iată e-un blestem acest fracţionism, cine ni-l limpezeşte?
Şi a vorbit Emil Bodnăraş, care nu aflase încă ce văzuse Stalin acolo sus, în vârful lumii, şi-acum, când e ameninţat să-şi piardă locul în mausoleul lui Lenin, poate râde, poate nu. Nu aflase, dar mai speră încă şi auzindu-şi dicţia de actor încercat, parcă se apropie de claritatea susurului curat. Iese în avanscenă, face primul pas în afara ei.
S-au spus vorbe grele aici, a zis, multe dintre ele sunt nejuste şi exagerate. S-a pomenit de numele fracţioniştilor, fără a explica nicicum calificativul de fracţionism. Cum s-a ajuns la o astfel de şedinţă a Biroului Politic? Probabil că s-au acumulat multe, numeroase greşeli, numeroase înţelegeri deformate ale lucrurilor. Cred că nimerit este ca discuţiunile să fie duse după regula enunţată la congres de tov Hruşciov: fără iertări reciproce, dar şi fără animozitate personală. Vreu să mă refer în primul rând la mine. Şi eu am fost educat în cultul personalităţii lui Stalin. Am socotit că aceasta este normal şi am fost mândru când am avut prilejul să lucrez personal cu Stalin. În diferite împrejurări, în cuvântări, am uzat de citate luate din Stalin şi am contribuit în felul acesta la răspândirea cultului personalităţii sale. Nu era ordin de zi sau cuvântare adreasată trupelor fără s-o fi încheiat cu numele lui Stalin. Cultul personalităţii lui Stalin nu putea să rămână fără influenţă asupra relaţiilor noastre proprii. Fiecare dintre noi a devenit cu timpul o personalitate care într-un fel sau altul avea cultul ei. După mine este clar că nimeni nu este scutit de consecinţele inevitabile ale cultului personalităţii. Aceste consecinţe pot fi mai grave sau mai puţin grave în raport de timp şi numai în raport de acesta.
Şi-n gândul lor, ceilalţi zece ziceau: iată un alt blestem care vine să tulbure în adânc apele noastre, să ia deci cineva atitudine. Dar cum? Bodnăraş a continuat: Nu încape îndoială că nu numai cultul personalităţii lui Stalin a dominat în practica relaţiilor noastre. Cu timpul s-a dezvoltat la noi în ţară şi un cult al personalităţii lui Gheorghiu-Dej şi, în măsura diferenţelor mai mari sau mai mici, şi al altora. În diferite lucrări care au apărut în ultima vreme, a devenit aproape regulă, şi aceasta se referă şi la articole de ziar, de a atribui aproape totul tovarăşului Dej, mergându-se până la deformări ale adevărului istoric. Spre exemplu, se afirmă în lucrarea care este un fel de curs de istorie a partidului, că în noaptea de 10/11 august tovarăşul Dej a evadat din lagărul de la Târgu-Jiu pentru a prelua în mâinile sale proprii conducerea insurecţiei armate de la 23 august, când ştiut este de mulţi oameni că acest lucru a fost fizic imposibil şi nu corespunde adevărului…
Nicu ridică privirea din notiţele pe care le făcea pentru a vedea chipul vorbitorului; se aşteaptă ca acesta să zică: şi ca să poată fi impusă această minciună a fost ucis Lucreţiu Pătrăşcanu, dar Bodnăraş a zis, tovarăşul Gheorghiu are multe merite în elaborarea măsurilor legate de insurecţia armată de la 23 august, dar conducerea nemijlocită a acestui act…
Nicu din nou ridică privirea, căci inevitabil urmarea trebuie să fie: conducerea nemijlocită a acestui act a aparţinut lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi mie, dar Bodnăraş a zis doar: conducerea nemijlocită a acestui act nu putea s-o exercite tovarăşul Dej pentru că fizic acest lucru era imposibil. A fost aici în discuţie întrebarea dacă membrii Biroului Politic pot schimba între ei păreri. Cred că a pune astfel problema este identic cu a pune întrebarea dacă oamenii pot respira; dreptul membrilor de partid de a discuta între ei şi de a aschimba păreri este un drept fundamental; nicio prevedere a statutului nu îngrădeşte acest drept. Sigur, pot fi găsite în clasici citate din care să se poată tragă concluzia asta, citatele trebuie să aibă autoritate în sine şi nu prin fapul că aparţin lui cutare sau lui cutare…
Strâmtoarea prin care Bodnăraş căuta să strecoare logica şi adevărul se-nchidea la mijlocul ei; trecea prin minţi care o respingeau şi-atunci Nicu a lăsat creionul din mână şi- a zis că el este de acord cu felul cum tov Bodnăraş a pus problema în ceea ce pri-pri- priveşte schimbul de păreri între membrii Biroului Politic, dar că trebuie să avem în vedere că schimbul de păreri şi discuţiile dintre membrii Biroului Politic să nu mai continue după ce s-a luat o hotărâre asupra unei probleme şi să e-e-evite crearea de relaţii familiariste…
Scena se goleşte; personajele îşi adună hârtiile, nu şi gândurile, căci nimeni nu le poate aduna. Finalul spectacolului se amână pentru anul viitor. Poziţiile exprimate de Bodnăraş şi Nicu ieşeau din scenariu, nu-i priveau pe ei!
Şi când Moghiroş a zis că e uşor s-o iei pe Marioara la dans, doar dacă ea vrea, toţi au fost de acord că Marioara din cazul disputat de ei a voit să fie luată la dans.Toate Marioarele vor. Ce-i poţi reproşa Marioarei?
În timpul acesta, la Moscova, bătrânii revoluţionari ai partidului comunist al Uniunii Sovietice, Molotov*, Voroşilov*, Malenkov*, Kaganovici*, unelteau cu şanse mari ca să-l readucă în rând pe uzurpatorul funcţiei de şef al partidului, pe Nichita Sergheevici Hruşciov*, susţinătorul din umbra mare a Moscovei a grupului fracţionist Iosif Chişinevschi – Miron Constantinescu.
Şi iată, după doar un an, era sfârşit de iunie şi început de iulie 1957, la Moscova s-a zvonit că în bătălia pentru putere, grupul Malenkov, Kaganovici, Molotov, având majoritatea în Prezidul Permanent, a obţinut victoria împotriva lui Hruşciov în tentativa de a-l debarca din fruntea partidului.Vestea a fost adusă Bodnăraş, încă în bune relaţii cu ambasada rusă de la Bucureşti. Era 28 iunie, ziua începerii, la Bucureşti, a plenarei partidului comunist. Era o dimineaţă incertă, începea să se încălzească după o noapte neplăcut de rece pentru acel anotimp. Nicu a sărit peste tabieturile zilnice şi abia în maşină şi-a adus aminte că Lenuţa îl rugase s-o aştepte, se va descurca, a zis, şi până la sala plenarei a repetat în gând, cuvânt cu cuvânt, discursul care-l ţinuse treaz aproape întreaga noapte. Nu o dată, când somnul îl ocolea şi orice zgomot, cât de mic, îl irita, fragmentându-i gândurile, rezultatul a fost un fiasco. Citea pe ecranul minţii, vedea scrisoarea agramată scrisă în puşcărie de Vasile Luca, cerând mila primului secretar:
„Mult stimate şi iubite tovarăşe Gheorghiu-Dej,
Această memoriu alăturată este scris pentru colectivul de conducere, adică în forma este adresate colectivului. Eu adresez comunistului şi muncitorului, adresez fostului meu prieten drag… Către D-voastră adresez cu strigăt de ajutor. Nu mă lăsa să fiu nimicit ca un câine a nimănui… vă rog că chiar dacă socotiţi necesar de a pune acest document în faţa întregului colectiv de conducere părţile despre tov. K. (Kişinevschi), să păstraţi numai D-voastră. Eu am frică de el că sunt convins că-mi caută moartea… Eu când m-am întors din URSS în ţară după 23 aug. 1944 luasem anumite angajamente la CC PC(b) de a lua contact cu serviciul de informaţie sovietică şi se activezi în acest serviciu, să-l ajut în regăsirea elementelor vechi să le recrutezi alţi noi agenţi de informaţie. Eu am îndeplinit acest angajament, am luat legătura cu omul indicat şi am făcut legătura între el şi Bodnăraş. Şi astfel a fost reorganizat întreg serviciul de informaţie sovietică cu ajutorul meu şi a lui Bodnăraş. Fiind ales secretar general al FND şi secretar al CC al PMR, la cererea mea am fost eliberat de muncă la serviciul de informaţii şi cât îmi aduc aminte am predat pe Kişinevschi în locul meu. Pe urmă eu nu mă interesam de aceste probleme dar cred că Kişinevschi a rămas până azi în legătură cu acest serviciu”.
„Eu am frică de el că sunt convins că-mi caută moartea…” Marele Luca din Ana, Luca şi cu Dej bagă spaima în burgheji! se temea să nu fie ucis de un fandosit precum Chişinevschi. Dacă Hruşciov va pica azi, şi, odată cu el, capii serviciilor secrete, Ioşca rămâne cu eticheta de fracţionist pe capul lui obraznic pentru toată viaţa. Şi ca să rămână fracţionist fără dubii, Nicu a schimbat un pic discursul său, cam cu 180 de grade. În discursul din urmă cu un an se raliase lui Emil Bodnăraş: A fost aici în discuţie, spunea Bodnăraş, întrebarea dacă membrii Biroului Politic pot schimba între ei păreri. Cred că a pune astfel problema este identic cu a pune întrebarea dacă oamenii pot respira; dreptul membrilor de partid de a discuta între ei şi de a aschimba păreri este un drept fundamental; nicio prevedere a statutului nu îngrădeşte acest drept. Sigur, pot fi găsite în clasici citate din care să se poată trage concluzia asta, citatele trebuie să aibă autoritate în sine şi nu prin fapul că aparţin lui cutare sau lui cutare” . În intervenţia lui de azi, va declara ră-răspicat: „sigur, statutul nu îngrădeşte dreptul membrilor de a discuta între ei, dar statutul spune că datoria fiecărui membru de partid este de a păstra ca lu-lumina ochilor unitatea de partid şi astfel discuţiile membrilor Biroului Politic în afara cadrului organizatoric sunt in-incompatiblie cu disciplina de partid. Aceasta este o lege veche, stabilită de Lenin…”
Vede privirea patern batjocoritoare a lui Bodnăraş şi caută un punct de sprijin; trece la paragraful la care ţine mult: „Am văzut în timpul contrarevoluţiilor din Ungaria şi Polonia urmările încălcării acestei legi leniniste; dacă partidul comunist din Ungaria ar fi avut o conducere fermă, unită, ar fi apelat la comunişti, s-ar fi găsit din atâţia membri de partid unii care să ia arma în mână şi să-i alunge pe cotrarevoluţionari. Se spune despre noi că suntem stalinişti incorigibili, adică nu se pot crea condiţii pentru ca reacţiunea să-şi poată desfăşura activitatea contrarevoluţionară…”
Dar cuvintele mari nu-l mai încălzesc; pe locul de unde acestea nu-i mai spun nimic – doar privirea dureros de îngăduitoare a lui Bodnăraş. Îl va urî pentru asta şi nu peste mult timp i-o va plăti..
Şi Bodnăraş, via Dadu, are din nou dreptate: ce trebuie să se întâmple, se întâmplă oricum. În timpul plenarei care a urmat dezbaterilor din Biroul Politic, Miron şi Ioşca s-au speriat de propriul lor curaj şi îşi pun cenuşă în cap, multă cenuşă, caldă, aproape vie. Mai întâi Miron: „Din cauza unei anumite păreri formate la mine înainte, precum şi a influenţei cultului personalităţii din ultima perioadă a vieţii lui Stalin, au reapărut unele manifestări anarhice contra cărora luptasem înainte. Au urmat apoi punctele de vedere, convorbirile care au fost nesănătoase, neprincipiale cu tovii Chişinevschi, Morghiroş şi Pârvulescu. De aici poziţia mea în trecutele discuţii din Biroul Politic… „
Şi Ioşca: „în Biroul Politic nu mi-am făcut autocritică şi am respins criticile juste. De unde provin ele? Ele au provenit din influenţa exercitată asupra mea de grupul deviatorilor de dreapta şi în special de Ana (Pauker). Biroul Politic a procedat cu mult spirit de răspundere şi duşmanul nu a putut să lovească. Acum nu mai am nicio îndoială că normele leniniste de partid s-au aplicat în mod consecvent… „.
Dar iată, la Moscova, simultan cu plenarea Comitetului Central de la Bucureşti, se petrec evenimente surprinzătoare. Într-adevăr, Hruşciov pierde disputa cu adversarii săi în Prezidiul Permanent, unde aceştia aveau majoritatea, şi este debarcat din fruntea partidului; are totuşi timp să transfere competenţa luării deciziei finale Comitetului Central. Membrii acestuia sunt aduşi în grabă la Moscova cu avioane militare puse la dispziţie de mareşalul Jukov*. Sorţii trec de partea lui Hruşciov. Molotov, Malenkov şi Kaganovici sunt excluşi din partid.
Vestea cade ca un trăsnet în sala plenarelor, provoacă stupoare şi multă confuzie. Dej se ridică din uluială şi întoarce foaia; pune accentul pe evenimentele petrecute în 1952, legate de grupul fracţionist, antipartinic, condus de Ana Pauker. După 23 august 1944, se preface Dej a citi din raportul său, atât tovarăşul Iosif Chişinevschi cât şi tovarăşul Miron Constantinescu au lucrat îndeaproape cu Ana Pauker; aceasta a exercitat, vreme îndelungată, asupra lor o influenţă puternică pe care, cu tot ajutorul primit, n-au ştiut să o înlăture până în prezent. În timpul activităţii grupului antipartinic fracţionist condus de Ana Pauker, a continuat el, normele elementare ale vieţii de partid erau încălcate în mod grosolan; orice critică era înăbuşită; membrii şi activiştii de partid care îndrăzneau să aibă păreri proprii erau umiliţi şi batjocoriţi. În interevenţiile lor din Biorul Politic, Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu au ocolit faptul că grupul antipartinic fracţionist al Anei Pauker a lovit în numeroase cadre de bază ale partidului şi făcea presiuni pentru a se lua măsuri şi înscena procese împotriva lor. Plenara consideră că tovarăşul Iosif Chişinevschi poartă o mare răspundere pentru aplicarea în viaţa de partid a politicii oportuniste lichidatoriste a grupului fracţionist Vasile Luca – Ana Pauker… Propun scoaterea tovarăşului Iosif Chişinevschi din Biroul Politic şi Secretariatul Comitetului Central; scoaterea tovarăşului Miron Constantinescu din Biroul Politic al Comitetului Central, menţinîndu-le calitatea de membri ai Comitetului Central. Menţionez că tovarăşii Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu şi-au recunoscut greşelile comise şi şi-au luat obligaţia să îndrepte, prin activitatea lor, greşelile grave pe care le-au comis faţă de partid…
Finalul lipit cu pap, apă şi făină, nu a deranjat pe nimeni. Şi totuşi, cu asta nu s-a terminat. Nicu s-a dus la casa unde Ana era arestată la domiciliu, pentru a primi de la aceasta confirmarea celor scrise de Vasile Luca în plângerea sa; cum că Iosif Chişinevschi a fost, măcar un timp, şeful oficinelor serviciilor secrete ruseşti în România; îl sâcâia ideea că îl vârâse pe Lenin în disputa cu Chişinevschi nu tocmai principial, după ce, un timp, a fost mândru nevoie mare de găselniţa sa. I se părea că Bodnăraş îşi schimbase aerul patern batjocoritor cu unul dispreţuitor faţă de el şi temerea lui era că nu fără motiv.
Aici: capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV.
Note:
*Iosif Chişinevschi (Roitman) – (1905-1963). Ideolog şi propagandist şef al PCR în perioada 1944-1957, basarabeanul Chişinevschi a fost unul dintre cei mai apropiaţi complici în tenebroasele maşinaţiuni care au dus la căderea Anei Pauker, la moartea lui Pătrăşcanu şi la procesul lui Vasile Luca. El a urmat cursurule faimoasei şcoli leniniste şi a participat la Congresul al V-lea al PCR, ţinut în Rusia în decembrie 1931. Arestat în 1940, şi-a petrecut anii războiului în închisoarea Caransebeş şi în lagărul de la Târgu-Jiu, timp în care a fost unul dintre cei mai apropiaţi de Gheorghiu-Dej. Intrigant desăvârşit şi oportunist, servil până la linguşire în relaţiile cu superiorii, răzbunător şi despotic faţă de subordonaţi, el reprezenta stalinistul perfect, devotat necondiţionat URSS. Pentru că îşi identificase destinul cu cel al „patriei socialismului”, atunci când ruşii au schimbat cursul la Congresul al XX-lea în februarie 1956, a început imediat să răspândească aluzii critice insidioase despre Gheorghiu-Dej, sperând să acopere crimele şi abuzurile din propriul trecut. După martie 1956, în ciuda reînnoitelor declaraţii de credinţă faţă de Gheorghiu-Dej, Chişinevschi nu mai avea nici o şansă să supravieţuiască politic. În iunie 1957, el a fost exclus din Biroul Politic, iar Congresul al III-lea din 1960 nu l-a mai reales în Comitetul Central.
*Miron Constantinescu – (1917-1974). Sociolog marxist, care urmase seminarul profesorului Dimitrie Gusti, şi unul dintre puţinii intelectuali din eşaloanele superioare ale PCR (prin urmare, detestat de mai puţin educaţii săi colegi). Director al cotidianului partidului, „Scînteia”, după 23 august 1944; membru al Biroului Politic, 1944-1957; şef al planificării şi, pentru scurt timp, ministru al educaţiei. În 1956, Constantinescu a criticat Securitatea şi modul de conducere al lui Gheorghiu-Dej, iar acesta din urmă s-a răzbunat în iunie 1957, atunci când Constantinescu şi Chişinevschi au fost excluşi din Biroul Politic pentru „încercarea de îndrepta partidul spre anarhie liberalistă şi revizionistă”. După aceasta, a lucrat la Institutul de Cercetări Economice al Academiei, la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” şi la Institutul de Perfecţionare a Cadrelor Didactice Bucureşti. Constantinescu a revenit în viaţa politică după moartea lui Gheorghiu-Dej ca ministru al Educaţiei, apoi membru al Secretariatului Comitetului Central şi membru supleant al Comitetului Executiv. A fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, rector al Academiei de partid „Ştefan Gheorghiu”, iar la sfârşitul vieţii sale, preşedinte al Marii Adunări Naţionale (pseudoparlamentul comunist).
*Petre Borilă – (1906-1973). Militant comunist născut la Silistra (Bulgaria), al cărui nume adevărat era Iordan Dragan Rusev. În anii 1930, a adoptat pseudonimul de Borilă. Membru PCR din 1924 şi comisar politic în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a stat la Moscova, unde a colaborat cu Gheorghi Dimitrov (preşedintele Cominternului) şi Dimitri Manuilski (cel mai important demnitar sovietic pe lângă Comintern), iar cu Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu şi Valter Roman a conlucrat pentru a forma nucleul care va prelua conducerea PCR după invadarea României de către Armata Roşie. Bine antrenat în intrigile Cominternului, Borilă a ştiut cum să stabilească o relaţie apropiată şi cu Gheorghiu-Dej. În timpul anilor 1950, a participat direct la acţiunile represive organizate de către Securitate, împreună cu Dumitru Coliu (alt comunist de origine bulgară) şi Ion Vinţe (János Vincze). De fapt, Borilă a fost implicat în cele mai secrete afaceri politice şi era cunoscut ca o figură distantă şi suspicioasă. Membru al Comitetului Central al PCR, 1948-1969; al Biroului Politic (1952-1965); al Comitetului Executiv al CC al PCR, 1965-1969; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, 1954-1965.
*Constantin Pârvulescu – (1895-1992). Militant comunist şi membru al PCR de la congresul de înfiinţare şi al Comitetului Central din 1929. Arestat în 1934, a evadat şi s-a refugiat în URSS, unde a rămas până la cel de-al II-lea război mondial. În timpul războiului, a fost unul dintre liderii PCR din clandestinitate. În aprilie 1944, împreună cu Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ, Pîrvulescu a condus partidul în perioada în care Ana Pauker era încă în URSS, iar Gheorghiu-Dej în închisoare. Între aprilie şi septembrie 1944, a fost secretarul general provizoriu al partidului. A fost preşedinte al Comisiei Controlului de Partid, 1945-1960 şi membru al Biroului Politic, 1952-1960, dar a pierdut aceste poziţii după Plenara din noiembrie-decembrie 1961, când a fost criticat pentru complicitate cu Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu.
*Chivu Stoica – (1908-1975). Muncitor ceferist, implicat în greva de la Griviţa, condamnat în procesul din 1934, unul din membri cercului de apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu-Jiu. Membru al CC al PCR/PMR (1945-1975), membru al Biroului Politic, prim-ministru (1955-1961), preşedinte al Consiliului de Stat (1965-1967). A intrat în conflict cu soţii Nicolae Ceauşescu pe motive personale, deşi fusese unul dintre baronii lui Gheorghiu-Dej, care susţinuse alegerea acestuia ca secretar general, în martie 1965. A murit prin sinucidere, trăgându-şi un glonţ în cap cu puşca de vânătoare.
*Gheorghe Apostol – (1913-2010). Un activist de rang mijlociu în timpul clandestinităţii şi membru al grupului de partid din închisori, condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Membru al Biroului Politic şi preşedinte al Confederaţiei Generale a Muncii după 1944. Prim secretar al Partidului Muncitoresc Român (PMR), 1954-1955, ulterior numit viceprim-ministru. Considerat unul dintre probabilii succesori ai lui Gheorghiu-Dej. Ambiţiile lui de a ajunge în poziţia supremă în PCR au fost zădărnicite de sprijinul hotărât acordat de primul ministru, Ion Gheorghe Maurer, lui Nicolae Ceauşescu, ceea ce a adîncit resentimentul lui Apostol faţă de acesta din urmă, cât şi faţă de sofisticatul şi cinicul Maurer. Apostol a fost eliminat din conducerea PCR în 1969, la Congresul al X-lea PCR, după ce a fost atacat de Constantin Dăscălescu, primul secretar al Comitetului judeţean de partid Galaţi, care apoi a fost ultimul prim-ministru sub Ceauşescu (1982-1989). Apostol nu a deţinut nici o altă funcţie importantă pentru o vreme, după care a fost numit ambasador în Argentina.
*Alexandru Drăghici – (1913-1993). De profesie lăcătuş mecanic, încadrat de tânăr în mişcarea comunistă, exponent al sectorului proletar din PC din România, Drăghici s-a manifestat activ în anii clandestinităţii. A fost condamnat în procesul Anei Pauker (Craiova, 1936), împreună cu alţi militanţi predestinaţi unor cariere importante. Ajuns la Doftana, Drăghici s-a raliat rapid nucleului condus de Gheorghiu-Dej. Rivalitatea dintre Drăghici şi Ceauşescu a început încă din anii de închisoare şi de lagăr (Caransebeş şi Târgu-Jiu). După 23 august 1944, a condus organizaţia de partid a Capitalei. În 1952, l-a înlocuit pe mazilitul, ulterior arestatul Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne. A fost artizanul lichidării lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi organizatorul unor sălbatice campanii de terorizare a populaţiei. Cu sprijinul lui Dej, şi-a dat frâu liber, pornirilor bestiale, organizând proces după proces, înscenare după înscenare. Securitatea sub Drăghici a fost mijlocul prin care Dej şi-a impus linia politică. Nicolae Ceauşescu l-a criticat pe Draghici încă în martie 1956, acuzându-l că profită de relaţiile cu Dej pentru a sustrage Securitatea controlului de partid. În fapt, cei doi aspiranţi la succesiune erau militanţi din categoria cea mai dură. Susţinerea lui Ceausescu drept urmaş de catre Maurer, Chivu Stoica şi Bodnăraş ţinea tocmai de teama acestora în raport cu venirea la putere a şefului Securităţii. Imediat după numirea sa ca prim secretar, Ceauşescu l-a „coborât în sus” pe Drăghici. Acesta devenea secretar al CC, ulterior vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar locul său ca ministru de Interne era luat de unul din foştii subalterni ai lui Ceauşescu la Direcţia Organizatorică, Cornel Onescu.
*Alexandru Moghioroş (Magyarosi) – (1911-1969). Muncitor ilegalist, implicat în procesul Anei Pauker de la Craiova, deţinut la Jilava, Doftana, Caransebeş. Membru CC al PMR (1945-1968), membru al Biroului Politic (1948-1965) şi al CPEx (1965-1968). Sub pretextul bolii lui Moghioroş, ca şi în cazul lui Petre Borilă, Ceauşescu l-a eliminat din structura supremă (Prezidiul Permanent) a partidului. Secretar al Comitetului Central cu probleme organizatorice în anii 1950 a fost unul din artizanii căderii grupului Pauker-Luca (mai-iunie 1952). A supervizat de facto politica de cadre a PCR şi a fost implicat în acţiunea de colectivizare.
*Teohari Georgescu – (1908-1976) Muncitor tipograf, ilegalist, membru al CC şi al secretariatului PC din România, închis la Caransebeş, ministru de interne (6 martie 1945-28 mai 1952), membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR, epurat, împreună cu Ana Pauker şi Vasile Luca, sub acuzaţia de deviere simultană de stânga şi de dreapta la plenara din mai 1952. Arestat şi anchetat timp de 3 ani, a fost eliberat în aprilie 1956. Director la o întreprindere poligrafică, a fost reabilitat la plenara din aprilie 1968. Membru supleant al CC al PCR între 1972 şi 1974. Unul dintre principalii responsabili pentru distrugerea elitelor politice româneşti, Georgescu a fost un comunist fanatic şi a aplicat cu înverşunare politica teroristă împotriva oricărei forme de opoziţie. Ca ministru de Interne a contribuit la sovietizarea ţării, la prigoana împotriva ţărănimii şi la instituirea sistemului concentraţionar din România. A fost, alături de Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Vasile Luca, membru al cvartetului de vârf responsabil pentru aplicarea strategiei sovietice de comunizare a României.
*Ana Pauker – (1893-1960). Născută Ana Rabinsohn, într-o familie de evrei religioşi din Moldova, ea a fost una dintre cele mai importante figuri ale stalinismului românesc şi european. După întoarcerea în România, ea a fost pentru aproape un an adevăratul lider al PCR (dovedit prin documente, mărturii şi memorii ale activiştilor din acea perioadă). În toamna lui 1945, ea l-a propus ca secretar general pe Gheorghiu-Dej, pe care îl întâlnise pentru prima dată în 1940, atunci când fusese transferată la Caransebeş după prăbuşirea Doftanei. Deşi iniţial cordiale, relaţiile dintre Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej erau de fapt ambivalene. Ei au ajuns să se deteste reciproc, în ciuda faptului că exista şi un grad de admiraţie mutuală. Deşi au fost mereu suspicioşi unul faţă de celălalt, ei şi-au făcut unul altuia confesiuni periculoase. Ea avea nevoie de prestigiul lui de proletar, în timp ce el s-a folosit de relaţiile ei de la Moscova. Fiecare dintre ei l-a văzut pe celălalt ca pe un rival, dar a existat şi o aproape morbidă atracţie psihologică între ei. Ani după excluderea ei de la conducerea PMR, Gheorghiu-Dej va depăna periodic la şedinţele Biroului Politic amintiri despre pseudoprietenia dintre „Ana noastră” şi „Ghiţuş.” Secretar al Comitetului Central, ministru de Externe după 1947 şi subiect al unui hiperbolic cult al personalităţii, Ana Pauker a fost eliminată din conducerea PCR în 1952. A fost arestată şi interogată între februarie şi iunie 1953 de către colonelul de Securitate Vasile Negrea (mai târziu, general şi adjunct al lui Drăghici la Ministerul de Interne).
Sursa acestor biografii: http://www.crimelecomunismului.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/
*Viaceslav Mihailovici Molotov – (9 martie 1890 – 8 noiembrie 1986), sovietic politician È™i diplomat, a fost unul dintre cei mai importanÈ›i conducători ai guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului trecut, când a fost propulsat la putere de către protectorul său, Stalin, până în deceniul al È™aselea, când a fost destituit din toate funcÈ›iile de Nikita HruÈ™ciov. A fost principalul semnatar, din partea sovietică, al pactului de neagresiune sovieto-german din 1939.
*Kliment Efremovici VoroÈ™ilov – (23 ianuarie 1881 – 2 decembrie 1969) s-a născut în Verhneie, lângă Ekaterinoslav (astăzi Dnipropetrovsk), Ucraina, în Imperiul Rus. A aderat la miÈ™carea bolÈ™evică în 1903. După victoria revoluÈ›iei din 1917, a devenit membru al guvernului provizoriu ucrainian È™i comisar al afacerilor interne. În timpul războiului civil, a organizat apărarea oraÈ™ului ÈšariÈ›în, unde l-a cunoscut pe Stalin, căruia i-a devenit prieten È™i aliat politic de nădejde. Afost ales membru al CC al PCUS în 1921, rămânând membru cu drepturi depline până în 1961. În 1925, după moartea lui Mihail Frunze, VoroÈ™ilov a fost numit comisar al poporului pentru afacerile armatei È™i marinei È™i preÈ™edinte al Sovietului Militar RevoluÈ›ionar al URSS, ultim post pe care l-a ocupat până în 1934. A devenit membru plin al Biroului Politic în 1936 È™i a rămas în acestă funcÈ›ie până în 1960. A fost profund implicat în acÈ›iunile de epurare iniÈ›iate de Stalin la sfârÈ™itul celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut. Cariera sa militară a avut numai de câÈ™tigat de pe urma îndepărtării din funcÈ›ie È™i a lichidării mareÈ™alului Mihail Tuhacevski. A fost numit comisar al poporului pentru apărare în 1934 È™i a fost avansat la gradul de mareÈ™al al Uniunii Sovietice în 1935. În al doilea război mondial, VoroÈ™ilov a fost membru al Consiliului de Stat pentru Apărare. A fost comandantul trupelor sovietice în războiului sovieto-finlandez din noiembrie 1939 până în ianuarie 1940, dar, din cauza incompetenÈ›ei sale, Armata RoÈ™ie a suferit pierderi mari. Nikita HruÈ™ciov avea o părere foarte proastă despre VoroÈ™ilov, pe care îl caracteriza drept "cel mai mare sac cu rahat din armată". După declanÈ™area invaziei naziste a Uniunii Sovietice din iunie 1941, VoroÈ™ilov a fost numit comandant al frontului de nord-vest, dar, în ciuda bravurii personale – la un moment dat a condus personal un contraatac împotriva tancurilor germane -, a eÈ™uat în încercarea de a preveni încercuirea Leningradului È™i a fost schimbat din funcÈ›ie. Datorită vechii camaraderii cu Stalin, a supravieÈ›uit disgraÈ›iei în care a căzut, spre deosebire de alÈ›i comandanÈ›i militari mai puÈ›in norocoÈ™i, care au plătit cu viaÈ›a pentru înfrângerile de pe câmpul de luptă. În 1945 – 1947 a fost însărcinat cu supravegherea instaurării orânduirii comuniste în Ungaria. În 1952, a fost numit membru al Prezidiului CC al PCUS. Moartea lui Stalin din 1953 a adus mari schimbări în conducerea PCUS, VoroÈ™ilov fiind numit în martie preÈ™edinte al Prezidiului Sovietului Suprem (funcÈ›ie echivalentă cu cea de preÈ™edinte al Uniunii Sovietice), avându-i în subordine pe Nikita HruÈ™ciov ca prim secretar al PCUS È™i pe Gheorghi Malenkov ca premier al Uniunii Sovietice. VoroÈ™ilov, HruÈ™ciov È™i Malenkov au pus la cale arestarea lui Lavrenti Beria, unul dintre cei mai apropiaÈ›i colaboratori al lui Stalin È™i unul dintre executanÈ›ii epurărilor staliniste. După denunÈ›area de către HruÈ™ciov a crimelor staliniste (1956), VoroÈ™ilov s-a alăturat temporar facÈ›iunii conservatoare a lui Malenkov, Lazar Kaganovici È™i Viaceslav Molotov, (aÈ™a numitul "grup antipartinic"), în încercarea din 1957 de răsturnare de la putere a lui HruÈ™ciov. VoroÈ™ilov a schimbat la timp tabăra, alăturându-se lui HruÈ™ciov, supravieÈ›uind politic înfrângerii "grupului antipartinic”. La 7 mai 1960, Sovietul Suprem i-a aprobat lui VoroÈ™ilov "cererea de retragere" È™i l-a ales pe Leonid Brejnev preÈ™edinte al Prezidiului (preÈ™edinte al statului). Comitetul Central l-a eliberat pe mareÈ™al È™i din funcÈ›ia de membru al prezidiului PCUS (cum fusese redenumit Biroul Politic în 1952) la 16 iulie 1960. În octombrie 1961, a fost desăvârÈ™ită înfrângerea sa politică la lucrările celui de al XXII-lea congres al PCUS, când a fost exclus din Comitetul Central al partidului. După căderea lui HruÈ™ciov, Brejnev l-a reactivat pe VoroÈ™ilov, oferindu-i o poziÈ›ie decorativă. MareÈ™alul a fost reales membru al CC în 1966 È™i i-a fost acordat un al doilea titlu de Erou al Uniunii Sovietice (1968). VoroÈ™ilov a fost decorat de 8 ori cu Ordinul Lenin. A murit în 1969 la Moscova.
*Gheorghi Maximilianovici Malenkov – (8 ianuarie stil nou 1902 – 14 ianuarie 1988) a fost un politician sovietic È™i lider al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, colaborator apropiat al lui Iosif Vissarionovici Stalin. A fost pentru câteva luni, după moartea lui Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice (martie – septembrie 1953), iar în anii 1953-1955prim-ministru al URSS. Malenkov s-a născut în Orenburg, Rusia, în familia unui ofiÈ›er. A fost recrutat în Armata RoÈ™ie în 1919 È™i a aderat la partidului bolÈ™evic în aprilie 1920. În armată a avut funcÈ›ia de comisar politic. După plecarea din armată a studiat la Școala Superioară Tehnică din Moscova, pe care a absolvit-o în 1925. A devenit activist de partid È™i unul dintre oamenii de încredere ai lui Stalin. Împreună cu Lavrenti Beria, Malenkov l-a ajutat pe Stalin să desăvârÈ™ească epurările masive ale societăÈ›ii sovietice de la sfârÈ™itul anilor 1930. A fost unul dintre rivalii lui Beria. A fost cooptat în Biroului Politic al CC al PCUS în 1946. DeÈ™i temporar căzut în disgraÈ›ie, pierzând în faÈ›a rivalilor săi Andrei Jdanov È™i Lavrenti Beria, Malenkov a reuÈ™it să recâÈ™tige încrederea lui Stalin după ieÈ™irea lui Jdanov de pe scena politicii. Beria È™i Malenkov È™i-au unit eforturile È™i au reuÈ™it să-i elimine din partid pe toÈ›i aliaÈ›ii lui Jdanov È™i să-i trimită în lagărele de muncă ale Gulagului. În 1952, Malenkov a devenit membru al Secretariatului CC al PCUS. După moartea lui Stalin (1953), Malenkov a ajuns în cea mai înaltă funcÈ›ie la care putea spera. SusÈ›inut de Beria, Malenkov a ajuns preÈ™edinte al Consiliului de MiniÈ™tri È™i secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La 13 martie a fost constrâns să-È™i dea demisia din cauza opoziÈ›iei celorlalÈ›i membri ai prezidiului. Nikita HruÈ™ciov a preluat în septembrie funcÈ›ia de prim secretar al PCUS, inaugurându-se astfel o perioadă de putere duală. Malenkov a mai rămas în funcÈ›ia de prim-ministru pentru alÈ›i doi ani, perioadă în care a fost conducătorul de facto al Uniunii Sovietice. În acest răstimp, È™i-a făcut cunoscută opoziÈ›ia faÈ›ă de proliferarea armelor nucleare, declarând că „un război nuclear ar duce la distrugerea globală”. Malenkov s-a pronunÈ›at totodată în favoarea reorientării economiei spre producÈ›ia bunurilor de larg consum, cu un accent mai scăzut pus pe industria grea, poziÈ›ie pe care a urmat-o succesorul său, Nikita HruÈ™ciov (1955 – 1964). A fost forÈ›at să demisioneze în februarie 1955, după ce a fost atacat pentru legăturile prea strânse avute cu Beria (executat în decembrie 1953, învinuit de înaltă trădare), cât È™i pentru ritmul prea lent al reformelor, îndeosebi în privinÈ›a reabilitării foÈ™tilor deÈ›inuÈ›i politici. A rămas unul dintre membrii Biroului Politic (cu denumirea schimbată în „Prezidiu”). În 1957, a fost nevoit din nou să demisioneze, după eÈ™ecul tentativei de înlăturare a lui HruÈ™ciov din funcÈ›ia de secretar general al partidului. Împreună cu Malenkov au fost demiÈ™i din funcÈ›ii È™i Nicolai Bulganin, Viaceslav Molotov È™i Lazar Kaganovici (aÈ™a-numitul grup antipartinic). Spre deosebire de practicile din timpul lui Stalin, HruÈ™ciov le-a cruÈ›at vieÈ›ile, dar le-a redus drastic influenÈ›a în viaÈ›a politică sovietică. Malenkov a fost exclus din PCUS. A fost numit director al unei hidrocentrale din Kazahstan. A rămas în acea republică sovietică central-asiatică până la moarte.
*Lazăr Moiseevici Kaganovici – (10noiembrie 1893 – 25 iulie 1991). Politician şi administrator sovietic comunist, cumnat şi unul dintre principalii asociaţi ai lui Stalin.
*Nikita Sergheevici HruÈ™ciov – (17 aprilie 1894 – 11 septembrie 1971). A fost conducătorul Uniunii Sovietice după moartea lui Stalin. A fost prim secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964 È™i premier din 1958 până în 1964.
*Mareşalul Gheorghi Konstantinovici Jukov – (1 decembrie stil nou 1896 – 18 iunie 1974), comandant militar È™i politician sovietic, este considerat de mulÈ›i ca fiind unul dintre cei mai mari comandanÈ›i ai celui de-al doilea război mondial.
