Poţi sui în deal la Cotroceni dacă eşti pe val – Ceauşescu, Iliescu, Constantinescu. Sau prin forţe proprii – Traian Băsescu – şi nu fiindcă marinarul a fost cel mai bun dintre buni, ci doar mai ticălos decât ceilalţi ticăloşi.
Lui Ceauşescu i-au trebuit ceva mai mult de 20 de ani pentru a duce România pe înălţimi ale planetei pe care n-a mai fost vreodată, dar şi-n abisul deznădejdii populare. Şi-a iubit ţara ca puţini alţii până la el.
Traian Băsescu s-a iubit doar pe sine. Şi-a bârfit ţara şi a trădat-o cu aceeaşi ştiinţă neagră care l-a aburcat la Cotroceni. Asta, pe vremea când sinele său avea totul de pierdut dacă n-ar fi făcut-o.
Dar fiindcă răul este forţa motrice care cară şi urcă lumea pe umerii cunoaşterii de sine – războaiele, orgoliile sinucigaşe, dorinţa oarbă de înavuţire – răul făcut ţării de Băsescu este şi singurul folos naţional : conştiinţa de sine a neamului a atins în sfârşit cotele vecinilor săi mai vârstnici – Polonia, Cehia.
Naţiunea ştie mai mult ca niciodată cine este şi care îi este locul în lume; chiar dacă pe la televizor nişte spirite pipernicite mai strigă papagaliceşte „I-am votat, am îndurat gerul din Piaţa Universităţii să mi se dea şi mie o butelie!”… eventual pe un alt certificat de revoluţionar.
Şi este întâia oară în ultimii 20 de ani când poporul român nu-şi mai are diriguitorii pe care-i merită. Aceştia, cum spuneam de curând, au rămas încă în războiul care nu mai e şi continuă să arunce trenuri în aer. În primul rând presa, mândria noastră până mai ieri.
Şi la fel de limpede este că Traian Băsescu, singur acum, fără partid, nu şi-a lepădat şi năravul. El l-a ajutat să comită tot răul ştiut. Tot el îl poate aşeza astăzi în slujba binelui – căci doar cu binele pe care-l mai poate face are totul de câştigat şi nimic de pierdut.
Ca proletar politic, Băsescu este cum n-a mai fost – este, anonim, unul din compuşii noii vreri populare, care deocmadată abia se întrezăreşte. Poate fi folosit sau hulit. Folosim capra sau o ucidem.