În continuarea editorialului de aseară, cu titlul „Iohannis – ca un preşedinte adevărat”, Nicolae Cristache vă prezintă azi „o poveste”. (Talida Covaci)
Ştiu că vorbesc la pereţi. Nu-mi fac iluzii grandomane. O fac fiindcă aşa merg lucrurile. Şi pentru că exist.
Iată o poveste. A fost odată o fată numită Democraţia. Fusese ea dăruită la naştere cu toate harurile pe care le poate duce un om: frumuseţe, erudiţie, vitejie, creativitate, niţică frivolitate, toate cele. Şi avea ea un harem de bărbaţi, unul şi unul. Îi încerca pe rând. Niciunul nu era perfect. Erau de-ai ei, şi totuşi le mai trebuia ceva. Şi i-a dat Dumnezeu încă un bărbat, numit Românul. Bietului îi plăcea acolo, copia pe unul şi pe altul, ba un papion, ba o lavalieră, ce i se oferea ochiului. Dar nici el nu era pe gustul fetei. Îi lipseau cei şapte sute de ani de-acasă. De voie – de nevoie îl primea la Palat, dar se vedea limpede că nu era al Palatului. Azi aşa, a doua zi la fel. I-a găsit nişte întrebuinţări mai la margine, pe pământurile cu slugi. Şi o duceau aşa şi nimeni nu vedea că apa sânge nu se face. Sau doar se prefăceau că nu vedeau.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că nimeni dintre noi, în anii ’90, nu s-a întrebat dacă Românul era apt de însurătoare cu frumoasa fată din poveste. Cu Democraţia. Şi nici dacă Democraţia era pregătită să-l asimileze doar aşa, fiindcă i-a fost dăruit de Dumnezeu. S-a crezut că e de ajuns să facă mult capital şi gata, Democraţia cade lată în braţele lui.
N-a fost să fie. Unii făceau capital furând, alţii, înjurându-i pe cei care furau mai mult ca ei. Şi treaba mergea. A mers până într-o zi când cei cu bani aveau de toate, mai puţin ştiinţa de a conduce o ţară pe care să n-o jefuieşti. Grea problemă…
Toţi aveau bani, glagorie – ioc!
Dracul care le încurcă pe toate l-a urcat pe unul dintre români, care nici nu era român get-beget, pe acoperişul lumii. Ce-a văzut de-acolo, nu putem şti. Putem deduce din ce s-a întâmplat ulterior. Şi ulterior s-a întâmplat că, pus în faţa unei hărţi, recenta experienţă l-a ajutat să găsească drumul bun dintr-o ochire.
Care drum bun nu era pe gustul tovarăşilor cu care urcase muntele. Şi dă-i şi plângi. Din fericire pentru ei, pe drumul ales, ghid a fost angajat un bădăran. Şi dă-i cu isteria de injurii. Şi era veselie mare, că la înjurat se pricepe toată lumea.
Şi iată nodul de la cotitură. Complicat ca Nodul gordian. Cum să strici tocmai bucuria celor care se recunosc în bădăran şi le este ruşine de trecutul lor?
Doar că, dacă Nodul gordian există, se va găsi şi cine să-l taie. Care să spună: cui nu-i place, îl iau cu lopata, terminaţi cu isteria primitivă! Un bădăran e ca brânza bună în burduf de câine!
