Sa zicem ca as fi mama lui Andrei. Si as afla ca fiul meu a postat o fotografie de-a lui pe youtube. Si as vedea in ea cum Andrei urineaza pe o troita maramureseana. Cum se pisa pe memoria neamului din care se trage. Si e mandru de sfidarea sa.
Ce-aş gândi?
Aş gândi ca orice mamă: că vina o poată „anturajul”, gaşca lui de elită. De rebeli care refuză să-şi recunoasă apartenenţa la un popor subdezvoltat. Minţile lor de fluturi zboară spre aiurea. Şi-aş spune că le trece,că aşa-s tinerii din ziua de azi.
Ce-aş face?
Aş face ceva de care nu eu sunt răspunzătoare. Ci educaţia mea, condiţiile în care am urcat în ierarhia socială. Aş face doar ceea ce văd că fac toţi ceilalţi din jurul meu. Şi l-aş feri pe Andrei să poarte povara jignirii că e român; şi l-aş ajuta să uite, oferindu-i ceea ce au egalii lui, tinerii de condiţia lui din SUA, Canada şi etc. O limuzină cum au intimii săi din cluburile de fiţe. Să nu se simtă prost, dragul de el! genialul de el! neînţelesul de el! dragul meu rebel!.
Adică bolidul tocmai bun să se dea huţa cu el peste trupul unui român subdezvoltat, dintr-o ţară pe care doar o soartă nedreaptă face s-o împartă cu el.
Şase ani cu executare? Adică ce-a făcut? Nu mai e de trăit în ţara asta!