Infrant, batut mar, iesit cu coada intre picioare de la infruntarea cu adversarii sai politici, Traian Basescu a făcut saltul pisicii si a chemat la Cotroceni mascaricii din presa naiva. Si-a umflat pieptul si, din victima zdrentuita de muscaturile unor cavaleri ai logicii, s-a transformat in victima inocenta.
Şi a găsit grăbit cu cale, după ce plenul Parlamentului i-a îngăduit să vorbească oricât şi să intervină ori de câte ori i se pare că are ceva de spus, să schimbe temele zilei cu o perfidie şcolărească. Că nu-şi apară scaunul, că îşi face doar datoria etc. – de o perfidie jalnică, dacă n-ar fi pur şi simplu dezgustătoare.
Când pierde, omul se află în faţa unei alternative cruciale: să cureţe aprig acolo unde a murdărit, să se smerească, sau să continue după vorba „şarpele când vrea să moară, iese la drum”.
Băsescu, în disperarea şarpelui, trăieşte convingerea că poporul e chemat să decidă la urne dacă el a încălcat sau nu Constituţia. Îl doare-n cot pe popor de încălcarea Constituţiei. Am auzit artişti suprimându-şi lacrimile şi zicând: „Mulţumesc lui Dumnezeu: mi-a oferit, după căderea lui Ceauşescu, o bucurie încă şi mai mare, alungarea unui perfid scârbos”.