Iată paradoxul: Becali, în harta ticluită de mine despre România în tranziţie, ocupă onorabilul loc de lângă Dan Diaconescu, Vadim Tudor şi ceilalţi protagonişti care atestă prin psihologia şi biologia lor involuţia pe care România o traversează după 1989 încoace. Iată, însă, numitul Becali vine şi spune că dorinţa sa este să ocupe preşedinţia liberală, a acelui partid care a construit cu chiu şi vai România capitalistă; era să spun modernă, dar m-am abţinut la timp. Iar eu sunt de acord cu el. Tăriceanu este mai îndreptăţit decât Becali să ocupe fotoliul de orchestră lângă ceilalţi încropiţi de aşa-zisa revoluţie. Domnul acesta e prost ca noaptea şi elegant ca Oana Zăvoranu. A urcat la conducerea partidului fiindcă nu era la îndemână un alt prostănac. L-a sucit Băsescu de trei ori, când pe plătit, când pe pajură, până când Patriciu i-a spus: Bă, tâmpitule, Băsescu n-are cum te da jos – câştigase cu formula asta când îl sfătuise pe Roşca Stănescu să-l atace pe regele de la acea oră, Ion Iliescu, fără nicio consecinţă în plan pecuniar. Şi a câştigat. Tăriceanu e prost ca noaptea fiindcă e un tip nocturn, n-are cum fi prost ca ziua. N-are niciun har, niciciun merit de-a lungul vieţii sale de model pentru îmbrăcămintea la modă. Habar n-are ce e aia să fii liberal – dovadă că e monarhist, după urechea tatălui sau vitreg.
Ei, bine, Becali e infinit mai liberal decât Tăriceanu, are infinit mai multe aptitudini pentru a conduce un partid decât papiţoiul ajuns prin confuzia din 1989 în fruntea unei ţări care nu mai are habar ce hram poartă.