Nicolae Cristache pune, deocamdată, punct ediţiei online a cărţii „Însoţindu-l pe Marx” oferindu-vă
Scrisoarea a treia.
Cartea tipărită va apărea în librării.
Am visat că eram în compania unui om de cultură cunoscut pentru chelia sa leninistă şi pentru uşurătatea cu care inventa cuvinte noi. Ei, bine, în tot timpul visului, culturalul a fabricat în prezenţa mea alcătuiri lingvistice abracadabrante, în premieră absolută, neauzite de mine până atunci. Toate logice.
Eu în visul meu fabricam cuvinte noi cu mintea lui? Sau ce? Sau mintea lui producea aiurea, iar eu doar receptam ce producea el fără să ştie că era receptat? A doua zi, am vrut să le transcriu şi să i le comunic; zbanghiu cum îl ştiam, nu m-ar fi spălat toate apele pământului; că le-am citit undeva şi-mi bat joc de el, că le-am inventat eu şi i le pun în seamă ca o oglindă care-l ridiculizează şi cam aşa ceva…
În visurile din nopţile următoare, chelia leninistă n-a mai apărut. Am fost vizitat în schimb de o droaie de necunoscuţi mie, în locaţii unde nu fusesem niciodată, în împrejurări pe care nu le trăisem, şi totul de o realitate logică perfectă. Indivizii necunoscuţi mie purtau chipuri uşor de recunoscut, aparţinând unor tipologii comune. Mai mult de-atât: gestica, vorbele, transfigurările, emoţiile lor erau montate pe personalitatea fiecăruia cu geniul unui romancier.
Aş fi îndreptăţit să cred că în ireal există o lume reală paralelă care funcţionează după aceleaşi legi, şi pe care eu doar o recepţionez? Sigur, eram şi eu pe-acolo, doar că eu nu semănam câtuşi de puţin cu mine, în vreme ce toţi ceilalţi erau ei înşişi, cu reflexe şi atitudini des întâlnite.
Tocmai recitisem pe diagonală Manifestul Partidului Comunist. Şi era ca-n vis. Lumea de care vorbea Marx nu exista aievea. Comuniştii, zicea Marx, sunt partea cea mai hotărâtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului, ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.
Care comunişti? În 1847, în afară de Marx şi Engels, comunişti mai erau câteva calfe de croitori şi cizmari. Dar Marx vorbea despre ei ca şi cum ar fi existat. Ca şi cum i-ar fi întâlnit în visul său, aşa cum mi se întâmplase mie cu Leninuţă şi cuvintele lui inventate. Niciun verb la viitorul unu sau măcar doi. Şi nu mă mai miram că lumea de la un cap la altul citise Manifestul cum citea reportajul unei crime care, fiind publicată la gazetă, nu trezea niciun dubiu în legătura cu autenticitaea ei.
Ca să vezi, tu, comuniştii ăştia trebuie să fie mulţi, dacă s-a scris despre ei! Ce e vis, ce e realitate?
Coeziunea maselor de muncitori, zicea Marx, nu este rezultatul propriei lor uniri, ci al unirii burgheziei; prin unirea intereselor ei de clasă, burghezia devine atât de puternică, încât proletariatul este obligat de la sine, pentru a ţine piept neostoitei pofte de profit a acesteia, să se unească la rându-i.
Tot un vis; marea unitate a burgheziei, aceea de care vorbea Marx, a primit certificatul de botez abia în zilele noastre, când guvernele capitaliste, cum altfel, ale continentului au decis să se unească în Uniunea Europeană. Pentru ce scop? Singurul scop al oricărui guvern este acela de a-şi pepetua puterea. Având în faţă un singur duşman: pe acela fără de putere, pe care se bizuie puterea sa. Şi un singur mijloc: să-l împiedice pe acesta să se unească; fiindcă, dacă o face, o face doar împotriva sa.
Unitatea claselor la putere, capitaliste în esenţa lor indiferent de culoare, deschide automat portiţa spre unitatea celui ostil lor. Acesta a fost momentul când stăpânii şi slugile lor au trâmbiţat: lume, lume, a şaptea minune a pământului, statul fără exploatare, statul libertăţii, statul egalităţii, statul prosperităţii, statul tinereţii fără bătrâneţe, statul viitorului, statul de drept – doar cu un euro, fără TVA, intraţi fără grijă, instituţiile fundamentale veghează la liniştea şi siguranţa dumneavoastră! Egalite, liberte, fraternite! Cu un element de siguranţă în plus: Curtea Constituţională. Doamna Curte Constituţională ţine loc, doar în bichini, de tunuri, de tancuri, de bombe inteligente, de baionete, pliante şi vată de zahăr. Nu rataţi, căci nici nu ştiţi ce pierdeţi!
Am simţit asta la referendumul de suspendare a preşedintelui declasat, Traian Băsescu, referendum care, în ciuda faptului că a întrunit consimţământul majorităţii populaţiei, a fost întors cu capul în jos de Curtea Constituţională de la Bucureşti, miruită de celelalte curţi constituţionale din bătăturile avute ale Europei.
Şi tot azi vedem cum, în genialitatea lor puţin curată, clasele stăpânitoare găsesc sprijin în mijlocul lumpenproletariatului. Acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale populaţiei, spunea Marx în visul de demult, este târât în vâltoarea mişcării de evenimente revoluţionare, dar din cauza ansamblului condiţiilor sale de viaţă şi de educaţie înclină şi se lasă cumpărat pentru uneltiri reacţionare. Putregai produs în celelalte instituţii numite: ANI, Parchetul General, CSM, DNA, presa aservită.
Se întâmpla ceva cu mine. Şi nu doar cu mine. Nu eram victima unei frustrări când spuneam că lumea se îndreaptă spre sfârşitul ei, al lumii ca lume, al lumii umanizate, că nu e loc de întors, şi nu e loc pentru lumină.
Şi tocmai când eram pe deplin convins de asta, o cifră mică, un milion de ani, m-a făcut să mă întreb: nu cumva peste un milion de ani omul va fi ca un robot şi nimic mai mai mult – ceea ce a şi început deja să se configureze prin eliberarea noilor vlăstare din lumea lui Tolstoi şi Balzac -, un robot care face totul roboticeşte? La ce i-ar folosi unui atom din Univers, omului robotizat, romantismul, spiritul generos, fericirea proprie, dreptatea, fraternitatea şi alte mofturi pământeşti, când misia sa este stelară? Altfel de ce-ar fi apărut? Armele pe care le-ar avea la dispoziţie, de neimaginat astăzi, i-ar ţine loc de toate, când va porni la cucerirea Căii Lactee. Cum adică omul se dezumanizează? Se dezumanizează fiindcă-şi urmează calea spre finalitatea care i-a dat naştere?… Poate nici n-a fost vreodată umanizat, decât în închipuirea visătorilor.
Revoluţiile mari, după socoteala lui Marx, se critică singure, îşi întrerup adesea propriul lor curs, revin asupra celor gata înfăptuite pentru a o lua de la început, ridiculizând necruţător şi în amănunt jumătăţile de măsură, slăbiciunile şi aspectele lamentabile ale propriilor lor încercări şi dacă-şi doboară adeversarul o fac pentru ca acesta să scoată forţe noi din pământ şi să se ridice din nou, cu puteri înzecite… şi tot aşa până se creează o situaţie care face imposibilă orice întoarcere la trecut şi însăşi viaţa nu strigă:
Hic Rhodos, hic salta!
Aici este trandafirul, aici să dansezi!
Adică un fel de revoluţie permanentă în care forţele angajate în luptă se înving reciproc pentru a reveni şi mai puternice şi aşa până când orice întoarcere este imposibilă şi se alege învingătorul ultim. Care învingător ultim nu este cel ce va duce lumea în direcţia spre care pornise. Placa turnantă a lumii îşi are drumul ei. Cel puternic învinge pentru că mai puternic fiind, istoria îl pune la treabă în folosul ei, şi nu în sensul dorit de învingător. Omul mişună fără legătură cu istoria. Istoria – cu treaba ei, omul – cu a lui.
Alexandru Macedon , elevul genial al lui Aristotel, unul dintre cei mai mari bărbaţi din istorie, a murit la 33 de ani, în timpul unei orgii, de febră sau otravă, după ce şi-a ucis unul dintre prietenii săi intimi, Cleitos. Plutarh descrie astfel tragedia:
„Dar Cleitos nu se da bătut şi-l îndemna pe Alexandru să spună deschis ce are de spus sau să nu mai cheme la cină oameni liberi care spun ce gândesc, ci să trăiască împreună cu străinii care se vor închina înaintea cingătorii lui persane. Alexandru, nemaiputându-şi stăpâni mânia, luând un măr de pe masă, a aruncat în el şi l-a lovit, pe dată apoi a început să-şi caute pumnalul. Între timp, unul din garda sa personală, numit Aristofanes, reuşise să-l scoată afară pe Cleitos pe nesimţite şi toţi îl înconjuraseră şi-l rugau să se liniştească, dar Alexandru, sărind de la masă, a început să strige în limba macedoneană şi să cheme străjerii. Această chemare era semnalul unei mari primejdii. A mai poruncit ca şi trompetistul să sune semnalul primejdiei şi l-a lovit cu pumnul, fiindcă se codea şi nu voia să sune. Mai în urmă, însă, trompetistul şi-a câştigat o bună faimă, ca unul care fusese cel care împiedicase, mai mult ca oricare, tulburarea taberei. Între timp prietenii izbutiseră să-l scoată pe Cleitos afară, dar el intră iarăşi pe altă uşă, mai nepăsător şi mai îndrăzneţ, spunând acest stih din Andromaca lui Euripide:
-Vai mie, ce rele obiceiuri sunt în Grecia!
Atunci Alexandru, luînd o lance de la un soldat din garda sa personală, l-a străpuns pe Cleitos cu care s-a întâlnit când trăgea perdeaua de la uşă. Cleitos a căzut gemând şi urlând, iar Alexandru şi-a potolit îndată mânia. Venindu-şi în fire şi văzând pe prieteni încremeniţi de groază, Alexandru a mai avut tiimp să scoată lancea din trupul lui Cleitos, dar a fost oprit când a încercat să se înjunghie, căci oştenii din garda personală l-au ţinut de mână şi l-au dus cu greu în camera de culcare.
Şi-a petrecut noaptea în zbucium, plângând, iar a doua zi sta întins pe pat, treaz. Nu ţipa, nici nu plângea, ci gemea greu. Prietenii săi, temându-se de tăcerea lui, au intrat cu torţe la el. Alexandru nu băga de seamă vorbele niciunuia, iar când Aristandros i-a adus aminte de vedenia cu Cleitos şi de semnul arătat, spunându-i că acestea fuseseră hotărâte mai dinainte de ursită, a părut că începe să se înduplece. Atunci, prietenii săi l-au adus pe Calistene, filosoful, ruda lui Aristotel, şi pe Anaxarchos din Abdera.
Calistene îşi dădea silinţa să înceapă o discuţie cu Alexandru, cu multă băgare de seamă şi blândeţe, şi luându-l pe departe, potrivit firii lui, să-l scoată fără durere din suferinţa sa. Anaxarchos însă, care mergea de la început pe o cale a sa proprie în filosofie şi îşi câştigase faima că e mândru şi batjocoritor, cum a intrat a strigat: -Acesta este Alexandru, spre care îşi are privirea aţintită acum lumea întreagă? Uite-l cum s-a trântit la pământ şi plânge ca un sclav, temându-se de dojana şi legea oamenilor, când el ar trebui să fie legea şi măsura dreptăţii, fiindcă a pus mâna pe stăpânire şi putere, iar nu să se poarte ca un sclav doborât de o părere deşartă! Nu ştii, i-a mai zis Anaxarchos (un fel de Monica Macovei în travesti de epocă), că Zeus are lângă el dreptatea şi legea, pentru ca tot ce face stăpânul să fie legiuit şi drept?
Întrebuinţând astfel de vorbe, Anaxarchos pe de o parte a uşurat suferinţa regelui, iar pe de alta l-a făcut mai mândru şi mai dispreţuitor faţă de legi”.
Binefacerile sale parcă nici n-au fost vreodată; l-au copiat unii, mari ca şi el, în sminteala cuceririlor, Cezar, Napoleon, Hitler, Stalin. Aceştia vor schimba lumea în sensul potrivnic ambiţiilor lor. Dar au schimbat-o. Şi Alexandru îşi are contribuţia sa. Cezar s-a făcut vânăt la faţă când a aflat că Alexandru a cucerit lumea până la 33 de ani, el fiind trecut bine de 30, fără mari cuceriri.
Marea revoluţie franceză, cu ale sale înflăcărări, libertate, egalitate, fraternitate, în niciun caz n-a urmărit trasferarea puterii unei burghezii descreierate în goana după înavuţire, cum nici revoluţia noastră din decembrie n-a vizat scoaterea la suprafaţă a gunoaielor umane, ca să ne intre în ochi prin intermediul unor televiziuni degajând putoarea gunoaielor care le-au creat. Ai noştri stăpânitori de azi, în nici o pătrime de veac, doar în câţiva ani, au acaparat bogăţii pe care hulpavii din ţările numite de noi civilizate le-au dobândit într-un secol; istoria completează de la ea golurile, ce contează un secolo acolo!- şi nu se uită la calitatea umană. Nu e atentă la nuanţe. Palatul şi adiacentele de pe moşia lui Videanu, mai-mare la PDL, sunt siameze cu acelea ale rivalului Dragnea, mai-mare la PSD, şi amândouă sunt aidoma cu ale bulibaşelor de tip mafiot. Cataramă şi Patriciu se deosebesc doar în lecturi, două- la Patriciu, zero – la Cataramă. Doar Băsescu, fost bişniţar, ce-a luat, a luat doar pe sub mână, şi ce se ia pe sub mână, ca la talcioc, e puţin în comparaţie cu marfa furată – flota României a fost înstrăinată pe nimic în raport cu valoarea ei. Cinstiţii Iliescu şi Constantinescu îşi deapănă gloriile ca găina babei. La viitorul de mâine, schelălăie pe dinafară nişte indivizi pe cât de seci şi goi pe atât de caraghioşi, ca Guşe, Boureanu, Ridzi, Neamţu. Elena Udrea, cu al său cocoşel de faţadă, împarte mărgele în ciocolată la săraci din limuzine negre şi cotcodăceşte în pantofiori Glamour pentru cocoşul cel mare al politicii de bodegă. Pe toţi îi uneşte amănuntul că nu produc nimic, dacă nu putem la socoteală textele de bâlci.
Cam superficială istoria asta! Dar ce mă amestec eu? Merege treaba? Merge!
Mai zice Marx, în trei ani, între 1848-1851, imediat după revoluţie, societatea franceză şi-a însuşit învăţămintele şi experienţa (unor ticăloşii, n.a.) pe care ar fi trebuit să şi le procure înainte de revoluţie, pentru ca aceasta să nu fie o simplă copiere a altora. Sau cum a fost în România, o copie a scenariilor scrise în laboratoarele KGB, CIA, Mossad…
Istoria – cu treaba ei, greşeşte, tot ea repară; omul – cu a lui.
Da’ ce s-o fi întâmplat cu puzderia de cunoştinţe şi învăţături cu care Aristotel, cînd cu linguriţa, când cu polonicul, l-a hrănit pe Alexandru întru împlinirea desăvârşirii umane?
Ştiinţa, am văzut, este un leac bun, dar niciun leac nu-i destul de tare ca să se păstreze fără stricăciune, dacă vasul în care-i ţinut nu-i bun. Şi niciun vas uman nu îndeplineşte condiţiile ideale de rezistenţă. Cel ce are vederea limpede n-o are şi dreaptă; prin urmare vede binele, dar nu-l urmează; vede ştiinţa, dar nu se slujeşte de ea… Pe de altă parte, dacă am putea găsi idealul dascăl pentru ceea ce ne dorim, acesta ar păgubi pe ascultătorii lui deoarece cea mai mare parte din suflete nu-s învrednicite să aibă belşugul acelei învăţături care, dacă nu duce la bine, duce la rău. (Montaigne)
Marx este el însuşi o pildă în această privinţă.
Franz Mehring îl aşază lângă Proudhon şi Weitling. Ciocnirile dintre aceştia, scrie Mehring, au fost incomparabil mai emoţionante decât prietenia lor. Weitling şi Proudhon, ambii muncitori autodidacţi, erau firi sănătoase, puternice, bogat înzestrate, pline de vigoare, parcă anume creaţi pentru toate bucuriile vieţii. Aceste însuşiri le-ar fi permis o lesnicioasă trecere în tabăra clasei posedante. Ei au ales alt drum, calea anevoioasă a privaţiunilor, pentru a fi alături de tovarăşii lor de idei. „Un pat îngust, adesea o cămăruţă în care erau înghesuiţi trei inşi, o scândură ca masă de lucru şi câteodată o ceaşcă de cafea neagră” – aşa trăia Weitling atunci când numele său devenise o spaimă pentru puternicii zile. La fel trăia Proudhon în odăiţa sa de la Paris când numele său căpătase deja faimă europeană. Purta un pieptar tricotat de lână şi încălţări de lemn. Au avut amândoi aceeaşi glorie şi aceeaşi soartă. Ei au fost primii proletari moderni care au făcut dovada istorică a spiritului şi forţei muncitoreşti. Pentru Marx, ei au fost întruchiparea vie a ideilor la care a ajuns muncitorimea, depăşind prin gândire speculativă filosofia lui Hegel.
Ce a devenit „dovadă istorică a forţei muncitoreşti” aflăm din felul despărţirii lor de Marx. La o întrunire a comuniştilor din Bruxelles, la 30 martie 1846, Marx şi Weitling au ajuns la o ciocnire violentă. Generată de atacurile jignitoarea ale lui Weitling, după cum recunoaşte acesta într-o scrisoare către Hess. Pe atunci tocmai erau în curs tratativele în vederea organizării unei edituri, şi Weitling i-a atribuit lui Marx intenţia de a-l îndepărta de „izvoarele băneşti” pentru a se bucura singur de avantajele unor „traduceri bine plătite”.
Sărăcia anihilează până la urmă orice vas uman. Odată cu Weitling mi-am adus aminte de un bun prieten al meu, fost redactor şef-adjunct la ziarul România liberă până la revoluţie, pe care l-am ajutat după, publicându-i în ziarul meu toate protestele (denunţurile) la adresa foştilor colegi care-l maziliseră. Îl întâlnisem în Piaţa Dorobanţi, la ceva vreme după ajutorul pe care i-l acordasem. Căutam sfeclă roşie pentru regimul meu împotriva ficatului şi m-am oprit să-l îmbrăţişez. Mai am şi-acum în urechi vorbele lui: ai venit să cumperi jamboane, ai bani! Vorbe ce parcă izbucneau din stomacul doritor de bunătăţile pe care nu le putea avea – din imediata vecinătate a fierii, a urii pe care n-o meritam.
Cu Proudhon, lucrurile au stat niţel diferit, dar tot la ecce homo! ajungem. Teoriile sale au marcat cele mai cunoscute momente revoluţionare ale Franţei – revoluţia de la 1848 şi Comuna din Paris – şi unele din concluziile sale s-au impregnat în conştiinţa clasei muncitoare franceze şi au sălăşluit acolo până-n zilele noastre. Lui Proudhon i se atribuie vorbele „proprietatea este un furt”. Pe scurt, gândirea lui poate fi strânsă în metafora lansată chiar de el: mare, pescar, năvod. Pescarul fără mare şi năvod nu e nimic, nu există; marea fără năvod şi pescar rămâne ca petele din soare; năvodul fără mare şi pescar ar exista degeaba. Societatea se leagănă în triunghiul mare, pescar, năvod. El recunoaşte dreptul de proprietate al oamenilor cu o condiţie, proprietarul se foloseşte cum vrea el de proprietatea sa, dar beneficiază doar de ceea ce îi revine prin munca depusă; în sine, proprietatea nu produce. Deci proprietarului nu i se cuvin rente, dobânzi, chirii, nimic care să nu rezulte din efortul intelectual sau fizic depus de el. Existenţa proprietăţii este una din condiţiile sine qua non a libertăţii individului. Proprietatea este un furt doar pentru că permite furtul din bunurile produse de cel ce munceşte. Statul este un uzurpator care se foloseşte de prerogativele ce i se conferă pentru a domina omul şi a concetra puterea în mâinile sale; comunismul, considera el din lecturile de-atunci despre comunism, nu ar fi niciodată compatibil cu demnitatea individului şi cu valorile vieţii de familie; el ar avea drept rezultat sărăcia generalizată şi mediocritatea sufocantă a unei vieţi cazone. Promotorii comunismului erau nişte fanatici însetaţi de putere care urmăreau instaurarea unui stat atotputernic bazat pe proprietatea publică. Departe de a aboli efectele novice ale proprietăţii, comuniştii le-ar duce la o extremă absurdă: în sistem lor, individul ar fi lipsit total de proprietate, în schimb folosinţa ei nelegitimă ar fi încredinţinţată statului, care ar fi stăpân atât pe avuţia ţării, cât şi pe trupurile cetăţenilor săi. Pe scurt, comunismul nu are de oferit nimic altceva decât flagelul unui despotism poliţienesc. Dar mergea până la proslăvirea războiului ca mijloc de întărire a fibrei morale şi de dezvoltare a celor mai înalte virtuţi.
Marx aprecia suferinţele pe care le îndura pentru a-şi suţine ideile şi neostoita sa pasiune pentru dreptate socială şi îi propuse să colaboreze sistematic prin organizarea la Paris a unui birou de corespondenţă. Proudhon răspunse favorabil cererii lui Marx, deşi, comunica el, nu va putea scrie nici prea des, nici prea mult. Profită totuşi de ocazia oferită şi găsi de cuviinţă să facă unele consideraţii personale. În anunţă pe Marx că acum a adoptat un antidogmatism absolut în probleme economice şi-l sfătuia să nu cadă în aceeaşi contradicţie ca şi conaţionalul său Martin Luther, care, după ce a răsturnat teologia catolică, s-a apucat, folosind din belşug anateme şi excomunicări, să pună temelia unei teologii protestante. Să nu creăm neamului omenesc noi grji printr-o nouă harababură, ci să dăm lumii exemplul unei toleranţe înţelepte şi largi, să nu ne erijăm în apostolii unei noi religii, chiar de ar fi religia logicii şi a raţiunii. Prefer, mai scria el, să ard proprietatea la un foc mic decât să-i dau o forţă nouă printr-o noapte a Sfântului Bartolomeu îndreptată împotriva proprietarilor. Făgăduia să expună pe larg, într-o lucrare care era pe jumătate tipărită, cum se poate rezolva această problemă şi era gata să se supună cu smerenie loviturilor de bici ale criticii lui Marx, sperând că se va putea revanşa. Şi încheia: „În treacăt trebuie să vă spun că intenţiile clasei muncitoare franceze par să coincidă cu părerile mele; proletarii noştri au o sete de ştiinţă atât de mare, încât ar primi foarte prost pe acela care nu le-ar putea oferi altă băutură decât sânge”.
Marx a luat foc. Ca o pădure atinsă de fulger. Şi a scris dintr-o răsuflare „Mizeria mizeriei” ca răspuns la Filosofia mizeriei a lui Proudhon. Acesta a rămas fără replică. Era desfiinţat, uneori pe nedrept, bucată cu bucată. Era vădit, scrie Kolakowski, că Marx îi era mult superior, din punt de vedere intelectual, lui Proudhon, care avea toate defectele unui autodidact talentat: suficienţă, neconştientizarea limitelor propriei cunoaşteri, lecturi incomplete şi nesistematice, nepricepere în alegerea şi prezentarea materialului şi pripă în a dezavua nişte autori pe care, în cea mai mare parte, nu i-a înţeles corect.
Fulgerul de care fusese atins Marx înainte de a se aprinde ca o pădure fusese trimis demult chiar de tatăl său, care-l bănuia că e posedat de demon. Proudhon făcea doar oficiul de a-l împinge sub el.
