– Mai ții minte, l-am întrebat. N-aveam niciunul mai mult de șase ani… Nu eram încă la școală. Tu – în puța goală. Erai tare mândru de puța ta.
– Termină, ce te-a apucat? Bine ne-am regăsit! După câți ani?
N-am terminat. Mi-aduceam aminte de întâmplarea aceea cu bucurie, ca atunci când primești un cadou la care nu te aștepți. Am continuat:
– M-ai luat la câmp, să-mi arăți ce n-am văzut: un pipi. Unul de femeie. Un pipi revoluționar, ziceai.
– Astâmpără-te, mă, ce te-a apucat?
– Nu era așezată pe vine. Stătea cu picioarele goale, descoperite de fusta ridicată la piept. Craci desfăcuți cu discreție. Și un susur ca de izvor pe pielea albă, nemângâiată vreodată de soare. „Revoluționara” și-a coborât apoi fusta lungă, viu înflorată. Cu laba piciorului a strâns deasupra umezelii pământul din jur, tocmai săpat. Apoi s-a reapucat de lucru…
– Ce vrei să spui? Nu te înțeleg, a protestat el.
– Așa a început prietenia noastră. Nu mai ții minte?
– Despre ce „revoluționară” e vorba? Nu era nicio „revoluționară”, cum îi zici tu. Era mama mea.
– Expresia îți aparține…
– Pesemne nu știam cum altfel s-o fixez mai bine în memorie. Era mama mea! Nicio revoluționară.
Discuția avea loc într-o cameră sordidă a hotelului Nehoiu, din Buzău. Eram acolo cu treburi de redacție. Ieșisem să văd ce e cu hărmălaia de pe stradă. Un taraf de cheflii oferea străzii principale un fel de spectacol știut, dacă nu chiar așteptat de mulțime. În fruntea acestuia, nimeni altul decât Sandu Stan, cel mai bun prieten al meu pe vremea liceului. L-am invitat în hotel și a venit să se odihnească o țâră. Vorbele de mai sus le rostea din patul nedesfăcut. Mâinile sub cap. Camera din hotelul Nehoiu avea două paturi. Pernă avea doar al meu. În stradă, spectacolul era pe sfârșite. Membrii grupului se odihneau la umbra unui dud înalt; uriaș nu înalt. Acordeonist, toboșar, trompetist și țambalagiu. Nu era beat nimeni. Deocamdată.
– M-am hodinit, gata, m-a anunțat. Dacă vrei, ne vedem mai târziu. Ori vii acum cu mine. Sunt așteptat.
N-am răspuns imediat. Am zis doar:
– Îmi place cum ai refuzat, cuvântul „revoluționară”. Tocmai tu… Te-ai schimbat.
O mică ezitare:
– Adică?…
Apoi, grăbit:
– Stai!… Nu răspunde! Dacă vrei să ne vedem, mai înainte ține minte o rugăminte: nimic despre mama. Ce-a fost, a fost. Ea m-a m-a făcut să cred că pe lume există trei lucruri ale mele: drepatea, curajul și iertarea… Restul sunt apă de ploaie.
A fost rândul meu să mă nedumiresc:
– Poți fi mai clar?
– Eu aleg cum să fiu. Soarele răsare la fel pentru toți, indiferent ce ești.
– Ai ales?
– Da. Îmi sunt prieten mie… Pleci acasă?
– Te aștept!
Sandu! Nu crezusem că-l voi revedea vreodată. Ultima oară când ne reîntâlnisem fusese în învălmășeala proprie benchetuielilor aniversare: zece ani de la terminarea liceului. Atunci observasem că tovarășul care-mi însoțise adolescența nu discuta cu nimeni. Venise pentru mine. Și pe drumul spre restaurantul unde urma să ne îmbătăm, cârduri, cârduri…
– Salut, mi-a zis. Distracție frumoasă!
– Sandu, am insistat, unde pleci? Dacă n-ai bani, plătesc eu.
– Nu!
Ș-l revedeam acum defilând în fruntea unui orchestre golănești pe arterele principale ale Buzăului. La banchet, Luci, nevasta scriitorului Romul Munteanu, iubita mea din liceu, a fost singura surprinsă de absența vechiului meu camarad. Dansând ochi în ochi, și cu buze aprinse, m-a întrebat ce s-a întîmplat între mine și Sandu.
Am ridicat din umeri. N-am știut ce să-i răspund. A continuat ea.
– Știi că a fost arestat?
– Sandu, arestat?!!!
– Poetul… Da. Nu știai ?… S-a îmbătat în Buzău, a plătit niște muzicanți să-i cânte pe străzi și a trezit tot orașul. Nu i-a păsat. Și de-atunci repetă isprava asta în fiecare an.
Uitasem de supranumele Poetul. Informația se lovea însă cap în cap cu refuzul lui de a lua parte la udarea rădăcinilor de liceean. N-am crezut că ar fi putut fi autorul unor fapte pentru care să fie arestat. Poetul, da. Plete ca ele lui Eminescu, doar că blonde. Recita Luceafărul la beție și nu numai poeziile acestuia le învațase pe dinafară, dar și texte gazetărești, politice. După amiezele, după școală, le petrecea la Biblioteca Universitară. Cu manuscrisele marelui poet în față. L-am căutat pe Gigi, coleg și prieteni cu amândoi. Șeful său de-acum, la Institutul Geologic.
– Da, a zis. Nu știai? Chiar am vrut să te caut. Erați prieteni la cataramă. M-am luat cu una-alta și am uitat. Da, a fost arestat. În institut, s-a vorbit mult de întâmplare. Eu nu m-am băgat. Îl știi pe Sandu: marea mută. Ca mă-sa. Dumnezeul lui… Dreptate, curaj, iertare. Restul sunt apă de ploaie… Pe drum încoace, v-am văzut împreună, n-a catadicsit să vină cu noi… Poet!… Acum i se spune Comunistu’, dacă nu știai…
S-a prezentat la întâlnirea promisă, cu toată gașca de muzicanți. Mâncaseră la un bufet ieftin.
– Chiar foarte ieftin bufetul, intră în vorbă acordeonistul, ca să ne permitem un cadou, sticla asta de Havana Club, mă informă hâtru. Sunteți mare acum. He-he!…
Grosolănia asta mi-a permis să observ:
– Ați venit singuri… V-a părăsit poliția?
– He, he… Poate n-ați observat. Suntem aplaudați. Ne iubește lumea. Ne iese în drum cu produsul casei: țuica de Buzău.
Și așa era. Săreau oamenii înaintea lor. Pupături și pahare de rachiu în mâini. Sigur, nu erau întâmplătoare.
După o dușcă din presupusa sticlă cu Havana Club, Sandu zise:
– Spectacolul ăsta de bețivi a împlinit anul trecut 18 ani. Acordeon, amintitiri, curaj… Am venit să-ți las sticla asta cu rachiu. Dacă nu ne mai vedem, s-o ții ca amintire.
Am protestat:
– Unde pleci? Mă interesează istoria acestui obicei buzoian…
– Este istoria noastră, nu e de vânzare. Slavă Domnului, nu suntem bântuiți de talent, nu există niciun pericol… Nici obicei buzoian nu este…
Am aflat „ce este” mai târziu, de la acordeonist; s-a întors pentru a-și prezenta scuzele:
– Comunistu’ ne-a spus că sunteți mare ziarist, e felul nostru de a vorbi. Am fost neobrăzat fără să-mi dau seama. „Sunteți mare acum”, v-am adus și eu o sticlă de țuică de-a noastră… S-o beți sănătos!
A rămas să cinstim împăcarea cu ceea ce numea el „de-a noastră”.
– Locuiți amândoi în București. Ați fost colegi de liceu și prieteni… În sfârșit, hai noroc! 18 ani nu sunt de colea… Pesemne, n-aveți timp de povești, încheie el evaziv.
Ceva nu suna pe placul lui.
Povestea era într-adevăr haioasă. Expresia îi aparține. Soția lui Sandu era din Buzău. Pictoriță. Una din alea cărora nu le place lumea asta – vă rog să mă scuzați, eu nu prea le am la suflet pe-astea, hai să zic, prețioasele. Trăiesc „dincolo”, zic ele. Să fie sănătoase! E treaba lor. Mi-e necaz pe ghinionul Comunistului… Era atât de dus cu pluta pe valurile iubirii, vorba aia, că s-a ales praful: a vrut s-o ceară în căsătorie cu orchestră la poartă, de-a pus pe jar tot orașul. S-au trezit viitorii socri cu noi la poartă… Eu ca eu, dar Rică, toboșarul, o luase bine pe arătură. Lume, ca la bâlci. Soacra urla ca din gură de șarpe, luați-i de aici, luați-i de aici!… Noroc cu socru’, un bețiv cunoscut pe meleagurile cu pruni. A scos-o afară, râdea și înjura, ca să nu știm, o bate sau o iartă… Până la urmă a fost cea mai nuntă din toate nunțile; s-a umplut curtea cu jumătate din oraș… Și cu toți pletoșii din București. Aida -căreia i se spunea Ada – , vitoarea nevastă, era studentă la „Arte Platice”… Comunistu’ n-a băut nimic. Așa era atunci, așa este și astăzi. Dacă e treabă serioasă, nu bea. Mă rog… Dar și când o face… Mamă, mamă, nimeni nu-l întrece! Așa a nimerit în pușcărie. Și noi cu el. Asta, beția asta a fost la divorț. Divorț care nu s-a mai ținut pentru că judecătorii n-au vrut să judece. În ziua când trebuia să se întâmple, nebuna s-a urcat în prunul din spatele bucătăriei și pas să coboare. Pas să coboare… Când a văzut asta, Comunistu’, care tocmai își cumpărase două cutii de carioca, le-a întins pe masă. Le-a numărat de dimineață până seara, fără opriere. Fără băutură, doar cu poza ei în față. Și poate că nu s-ar fi despărțit, dar nebuna se îndrăgostise de cerberul pictorilor… Zicea că nu mai suportă lumea Comunistului… A plecat și s-a instalat în fața casei mahărului. Care nu era mahăr de-adevărat, se dădea mahăr; un papițoi care-și zicea artist… Nu știu mai mult, n-am fost la București să văd. Lumea zice multe, cum că mama Comunistului e, de fapt, tartora, că i-ar fi spus băiatului ei: te însori o singură dată… n-o părăsești decât la groapă… Și chestii de-astea.
Și, iată-mă în București, în casa de pe strada Roma a profesorului de muzică, fost director al Filarmonicii, față în față cu doamna care pe vremea copilăriei mele se pișa pe câmp, în picioare. Fustă neagră, lungă, de fapt rochie, cu un fel de bolero, lucrat de mână, pe deasupra, ca și târlicii, de care era plină casa – am primit și eu o perche. Purta bonetă neagră, de sub care deborda un păr blond, acum decolorat în cenușiu. Față de sfântă, la fel și întregu-i trup. Era fată-n casă la cel de care se îndrăgostise pe vremuri. N-am avut de ales: am atacat discuția fără urări și prezentări – stăpânul casei zăcea nemișcat într-un fotoliu din care era întors când și când, la cererea sa.
– Vorbește încet și repede, m-a rugat cu ochii pe stana de piatră din fotoliu. Înțeleg că nu Sandu te-a îndrumat spre mine. Cu ce pot să te -ajut?
– Am aflat târziu că dumneavoastră l-ați sfătuit pe Sandu…
– Să-și onoreze nevasta în fiecare an în felul ales de el pentru cererea în căsătorie. Așa se cuvine.
– Să străbată străzile Buzăului în fruntea unui taraf? Nu pot să cred.
– E treaba ta, eu nu te pot ajuta. N-ai locuit pe Roma când erai în liceu? Ai fost idolul lui. Mereu vorbea de tine – erați labagii amândoi… Nu te rușina. Așa li se spune celor care fac sex cu mâna. Tu l-ai învățat pe Sandu să danseze, în Parcul Herăstrău, el te-a învățat cum să scapi de chinuri… O clipă!
A revenit cu un scaun pe care l-a aranjat lângă muribund. Mi-a făcut semn să mă așez. Bărbatul dormea, cu sticluța de somnifer în pumnul strâns. Ea a avut grijă să verifice starea muribundului. I-a șters bărbia de bale, i-a pipăit burta ieșită mult în relief, a apăsat ușor până s-a auzit de geamăt de plăcere, și a rămas în picioare.
– O să te rog să pleci când se face ora să-l schimb. Mi-ai fi de ajutor, doar că maestrul nu suportă străini. Nici măcar pe cei apropiați. Nu vine nimeni neinteresat. Sunt singura lui rudă – „Ești singura mea rudă, fato”, zice… Nu ne aude… Doarme. Ești ziarist?
– Da.
– Sandu mi-a spus că dacă se întâmplă să vii, să nu te primesc. Așa cum el este devotat credinței culeasă din curtea mea, tu ești credincios rostului ales de tatăl tău. Prietenia e deasupra rostului. Dacă te-aș primi, te-aș obliga să jertfești ceva, ori prietenia, ori rostul…
– Așa a zis el?
– Așa socot eu.
Nu eram de acord. Menirea, dacă este menire, ține seama de ambele aspecte. Îți respecți rostul fără a întina prietenia.
– Așa gândesc și eu, a zis. Presupun că fiul meu nu mai are încredere în tine, dacă a cerut asta. Are motive?… Gândește-te bine înainte de a-mi răspunde.
Maestrul își lovea ușor labele picioarelor de marginile scaunului cu rotile. Așa mi-am dat seam că fotoliul era, în realitate, un confortabil scaun cu rotile. Am zis:
– Cred că vrea pipi…
Și vocea maestrului, inconfundabilă pentru mine. Pronunța cuvintele în felul lui George Vraca, îi plăcea să-și audă dicția perfectă.
– Nu… vreau… pipi!
Mama lui Sandu să leșine, nu alta. Nu se aștepta ca el să fie treaz și să și înțeleagă ce se întâmplă în jur.
– Ce-aveți în mână? îl întrebă.
– Poșirca-somnifer, fata mea… Poșirca-somnifer, ce altceva? N-am dormit. Mi-a făcut plăcere să știu că voi da nas în nas cu cel de la care am păstrat doar un pantof de tenis, cel de picior stâng. Mi-am propus să-l păstrez până ce într-o zi i-l voi înapoia personal… Suntem… Am fost vecini. Iată a venit și momentul acela… Mai ții minte? Am tăiat cireșul cu pricina. Te urcaseși în vârful lui, ca să nu te văd…
Cu bastonul a cerut, prin semne, să fie ridicate storurile imense care ascundeau ușile și ferestrele spre grădina cu fântână arteziană și taburete pe care, Sandu și cu mine, le luasem în proprietate secretă. Încăperea s-a luminat brusc, ca să dea la iveală un adăpost ca o peșteră. Locul în care am fost primit fusese astfel amenanjat încât o parte a camerei părea a adăposti un soi de capelă ce avea pereții încărcați de panouri cu desene copiate de pe pereții peșterilor. Din tavan coborau partituri ale concertelor pe care astfel le putea rememora din scaunul cu rotile. În mâna stângă avea un pantof de tenis ce fusese al unui copil. Al meu, de fapt, de când eram mic. Mama lui Sandu începu să se închine și să se roage:
– Doamne, unde ești? Unde-ai fost până acum? Pe tenesul ăla l-am aruncat la coșul de gunoi nu o dată. M-am răzgândit mereu. Mulțumesc, Doamne! Dar… Dar de unde ați știut?
– De la tine, fată mică! Tocmai eram cu sticluța asta la gură când te-am auzit întrebând le telefon: Ești ziaristul, mamă? Am strâns ochii ca să nu știi c-am auzit și asta a fost tot.
– Și pantoful de tenis?
– Câți prieteni a avut Sandu, în general, și pe strada asta în particular? Unul singur. Acela pe care l-am prins odată în cireș și, în loc să-l înhaț pe el, pentru că și-l dezlegase, am rămas doar cu un pantof al său în mână. Mi-a plăcut șiretenia. S-a prefăcut că aluneca, eu am rămas cu pantoful de la piciorul stâng în mână și ta-su’ cu vorba lui dragă: Catapeteasma mă-ti! Fără al doilea tenis nu mai calci în casa asta…
A făcut un gest ca și cum ar fi vrut să se aplece pentru a ridica obiectul despre care tocmai vorbise. Mama lui Sandu a intervenit imediat.
– Vi-l aduc imediat, a zis, după ce i-a acoperit laba piciorului care se descoperise în temeritatea cu care comisese gestul dinainte.
– Nu, nu, refuză el. Căutam butelcuța cu țuică de Buzău. Se vede treaba că nu mai sunt bun să-mi fac un hatâr…
– Da’ cum?, se răsti „fata mică”. N-o mai aveți de mult. Trebuia să-mi spuneți.
– Trebuia să -ți aduci tu aminte. Idiosincrazia mea pentru străini nu-i ia în calcul pe cei care vin la tine. Băiatul nu la mine a venit. Pe tine te-a căutat. Unde-ți sunt manierele de gazdă? Cafea nu avem… Ceai, nici atât. Ceva de mâncare, nu e ora potrivită… Dar țuica asta tot e mai mult decât nimic…
– Mă duc să fac rost de țuică de Buzău. La restaurantul Dorobanți, nu lipsește niciodată. Să fiți cuminte cât lipsesc eu…
M-am oferit să caut eu materialul dorit de maestru. Acesta a refuzat.
– Cu tine am o treabă, a zis. Manana nu cumpără, face rost, cum se zice. Vezi, s-a adresat apoi Mananei, o pizza, ceva, vezi tu. Poate niște telemea de vacă…
Manana a dispărut în clipa următoare. Nu înainte de a-mi face semne de la ușă. Cu mâinile sub genunchi, unde nu putea fi văzută, executa gesturile acelea care ziceau „atenție multă, nu-i îndeplinești nicio voie. Nimic, nimic!”
– Ți-a făcut semn să nu-mi îndeplinești nici o rugăminte, așa-i? O cunosc pe Manana de când era un pui de om, nimic mai mult. Vedeam ochiul din crăpătura gardului. Știam al cui era. N-avea opt ani când s-a deconspirat. Tatăl ei își ducea traiul ca mine astăzi. N-avea pe nimeni de ajutor. Soția îl părăsise când nu l-a mai putut îngriji. Nepoții erau la București, ca vai de capul lor. Manana mică, viitoarea Manana mare, nu mergea nici la școală. Gaura din gard îi oferea singurul teren de observație. Prin el lua cunoștință câte ceva despre viață. Gaura aceea i-a purtat noroc. Manana dinaintea ei era mai bătrână decât sunt eu azi. S-au împrietenit. Manana mică, aceea care avea să-i ia locul, învăța într-un ceas cât Manana bătrână într-un an. Casa mea de atunci nu mai avea niciun secret pentru fetița care nu mergea încă la școală. Așa că, în clipa când bătrâna și-a făcut bagajul de patru scânduri și dusă a fost, asta mică, fata mică, i-a luat locul. Invaliditatea mea nu e de-acum. Când n-am mai putut coborî din pat, Uniunea Compozitorilor mi-a oferit casa asta – casa asta care pe vremea aceea era tot a mea, dar naționalizată, mie și Mananei, și copiilor mei… Nu știu ce-mi veni, vorbi el ca pentru sine… Căci nu despre mine e vorba aici. Ce vezi dumneata acum, este o Manană cum nu mai există. Eu am dat-o la școală, la o vârstă când își depășise contingentul. Într-un an a terminat patru clase. Dar, copile, nu despre capacitățile ei este vorba aici, ci despre Sandu. Fostul tău prieten. Singurul prieten pe care l-a avut ai fost tu.
Manana își făcu apariția ca și cum nici n-ar fi fost plecată. Ducea într-o mână o butelcă veche, preistorică, și-n cealaltă platoul cu pizza aproape aburindă. Le așeză pe măsuța pe care o trase cu piciorul de lângă perete și se apucă să-i dreagă maestrului înfățișarea de suferind. Vorbea continuu:
– Nu vă poate lăsa omul nici măcar o clipă singur. Uite ce-ați făcut! Glezna trebuie odihnită… Capul… Ce-ați făcut cu el? V-ați certat?
– Așa, așa, o încuraja maestrul. Fii aia mică și a naibii! Aia pe care o iubesc și o identific cu nemurirea mea… Tinere, mi se adresă mie, ia aminte la amănunte… Butelca asta a vorbit în locul ei. Oricine a văzut-o dintre cei din cârciumă a știut a cui este. Ea n-a scos un cuvințel. Pe ce punem pariu că în legătura cu pizza lucrurile s-au petrecut astfel: bucătarul, de cum a văzut-o, a pus o altă pizza la făcut, pentru clientul care a și fost rugat să ierte întârzierea. Ea, de asemenea n-a scos o vorbă… De ce-ți spun toate astea? Fiindcă mi-e mai simplu să explic așa de ce fata mea mică nu se înțelege cu niciuna dintre vecine… Nu o suportă nimeni din jurul casei și nici din acelea unde locuiesc nepoții mei gângavi în caracter… Manana veche o iubea ca pe ochii din cap, ar fi fost în stare să-și dea viața nu foarte tânără dacă ar fi putut ca astfel s-o salveze în caz de primejdie, dar ar fi și gâtuit-o în discuțiile despre Dumnezeu. Manana bătrână îl iubea pe Dumnezeu, cum să zic eu?… îl iubea ca pe un Dumnezeu… Dumnezeu era totul, totul… Și ceapa de la care plângea tăind-o până la soarele de care se ferea vara și-l boscorodea când, iarna, după ce promitea marea cu sarea, se asundea după un norișor. Așa-i, fata mică?
– Vorbiți, vorbiți, de-aia v-a dat Domnul limbă… V-am adus pahare de lut mai măricele, ca să nu torn eu mereu… Nu mă vârâți pe mine în gura mahalalei… Eu nu urăsc pe nimeni, dar sunt urâtă fără să scot o vorbă…
– Și servită ca o regină, de asemnea, fără să scoți o vorbă… Îți zic o vorbă de-a lui Sandu al tău, al nostru: Menirea fiecărei vietăți e să se cunoască pe sine, nu pe Dumnezeu. Acesta nu poate fi cunoscut! Ești mai deșteaptă decât mine.
Mie mi-a căzut imediat o fisă. Eram totuși ziarist. Am vrut să știu.
– Cum poți să te cunoști pe tine? Ce faci pentru asta? Unde… În baie?… În ce zici vecinilor?… Muncind?… Cum?
– Las-o baltă, mă sfătui maestrul. Vorbele te-ar înnoda fără loc de ieșire…
A urmat o pauză lungă. Țuica nu mergea cu pizza. Pizza nu se potrivea cu țuica de Buzău. Maestrul a zis:
– Nu merge!… Încarcă în ceva pizza, fata mea, să o ia musafirul pentru copii. Țuica asta e sfântă, n-o stricăm… Hai, noroc!
– Noroc!
Manana dedea din cap, dojenitor.
– Bărbați! Mai rău decât copiii. La cea mai mică neatenție, maestrul poate rămâne și fără putința de a mișca mâinile. Nu e joacă. Pe corpul maestrului, puterea de a mișca mâinile e desenată ca un ciot. Ce zic eu ciot? Ca un punct negru, ca o aluniță. Dispare și asta, nu mai e nimic de făcut. Să vedem cu ce mai spune atunci „noroc”!?
– Noroc, fata mea! Să-ți dea Dumnezeu sănătate! Am o rugăminte și pe urmă te las cu grădina ta. Repetă aici ce mi-ai spus mie când te-am angajat. Vorbele astea, trăite, dar nememorate, își pierd seva.
– Credeți că eu mai știu ce-am spus atunci, la ananghie? Am o albie de rude, toate trudesc aiurea, argați la stat. Niciuna mulțumită. Eu nu știam nici ce știa un copil de șase-șapte ani. Ce-mi rămânea să aleg? Un trai, azi aici, mâine aiurea. Niciodată eu. Am ales să fiu eu. Numai eu. Și asta prin gaura din gard. Dacă murea Manana, puteam fi eu. Maestrul mi se desena ochilor ca un tată pe care nu l-am avut și în mod sigur nu l-aș fi găsit în altă parte. La maestru puteam cheltui doar ce aveam din naștere, din sămânță. Devotament, sârguință, cinste, ochi deschiși… Și primeam în schimb așijderea… Nu încetez nici azi să mă cunosc pe mine, cea care dăruiește. Și, cum spune Sandu, eu sunt Dumnezeu. Dumnezeul din mine. Altul nu cunoac și nici n-aș avea cum. Adaug ceva pământului, nu-l speculez.
– Curaj, dreptate și iertare, am adăugat eu.
– Mă rog, nu am altceva. Astea trei lucruri există, sunt în mine, și nu mai râvnesc la altele.
După plecarea Mananei, maestrul zise:
– Care dintre noi e mai deștept?
– Maestre, l-am contrazis eu, sunteți, ați fost unul dintre primii zece oameni ai acestei țări. Până și acum, cu țuica de Buzău de la la restaurantul Dorobanți. Prestigiul datorat funcției dumneavoastră a rămas, așa că nici nu a fost nevoie ca doamna să spună ce dorește…
Manana m-a auzit, a râs cum doar ea putea râde și a zis:
– M-am născut. Maestrul, la fel. Dacă ne suntem de folos unul altuia, suntem unul singur. Nu suntem egali, cum spune Sandu, egalitate este doar în matematică. Suntem necesari. Într-o lume ca a noastră, nu există egalitate. Fiecare după puteri și cunoaștere de sine. Fiule, mi s-a adresat ea direct, ce crezi, eu sunt ori nu sunt un om liber?
Ce puteam răspunde? Eu eram ori nu eram un om liber? Interveni maestrul:
– Te-a cam încuiat servitoarea noastră. Dacă ar putea să pună pe portativ ceea ce spune…
– Maestre, opriți-vă, zise Manana. Cu trei vorbe ale mele nu umplu nici o foiță de țigară. Nu mai repetați năzbâtiile astea. Ziaristul le-ar putea transpune într-un articol. Și nu se cade.
Am căzut în groapa ce mi se deschisese și am zis:
– Nu știu dacă sunt un om liber. Până acum câteva clipe, eram convins că sunt. Nu sunt. Văd lumea prăbușindu-se legată la ochi. Ea este cea care alege drumul, nu eu, nu intelectualii. Ne legăm la ochi și o urmăm, n-avem de ales. Ne prefacem că vedem. Nu vedem nimic. Nu vom vedea niciodată nimic. Nu suntm dotați cu ochi pe potrivă…
– Gata, gata, mă opri maestrul. Vorbe, vorbe, vorbe! La ce bun? Ai venit aici pentru Sandu. Îl pierduseși printre alții, ca și mine, cel care pierdusem tot și habar nu aveam. Azi îmi dau seama că piesa în care jucam nu avea sfârșit. Sfârșit eram eu. Piesa continua fără mine, dar scena rămânea plină. Eu nu mai contam. Sandu, zici? Băiatul ăsta străin pe care n-am izbutit să mi-l aproprii în ciuda mamei sale? Și-a descoperit vocația. E voluntar acum. Lucrează la o biserică. Face de toate. Fără bani. Nu vrea bani. El, necredinciosul. Nebunia lui în viață era și este aceea de a afla cine sunt cei evlavioși. Și a aflat. Niciun fundamentalist ortodox nu a citit Biblia. Dumnezeu e în toate. Cutremurele sunt ale lui Dumnezeu; a vrut să-i pedepsească pe cei care nu mai credeau în El. Boala nevestei este de la Dumnezeu: n-a făcut curat cum se cuvine să facă o femeie credincioasă. Dumnezeu e în toate. Și-n bine și-n rău. Hitler a fost lacrima Lui pentru nelegiuirile oamenilor. Și tot așa. Sandu, firește, s-a cutremurat. Toți cei ce suntem nu suntem altceva decât niște piese într-un joc care are ca regulă pricipală moartea. De ce? Pentru a ajunge undeva? Unde? Știe cineva? Sandu nu vrea să moară. Nu mai crede în Dumnezeu, nu mai crede în nimic. Totul, pentru el, este să afle ce este moartea. Și-un râs, cel al morții. N-avem nimic împotrivă. Cercetați. Atenție, vă vine rândul. He,he,he!… Prostii!… Pe scurt, cei mai cei sunt cei care nu știu nimic… Ei știu totul. Cum să poți trăi într-o astfel de lume? Cum să alegi alta? Cine sunt cei care și-i doresc sub stăpânire ușoară…?
Manana îi întrerupse logoreea. Zise, de lângă transperantul care nu se lăsa curățat:
– Gândiți pătimaș. Sandu nu-și dorește nimic. Vrea doar să știe. Totuși e lumea în care s-a născut. L-am născut…
Atinsese un punct de răscruce, căci mereu mă întrebasem: cine îi era tată lui Sandu?
– Tată? Ce tată?!, exclamă Manana fără a acuza ceva, pe cineva. Nu există tată. Am vrut să fiu mamă, ce a contat tatăl? Nici nu mai știu cum îl cheamă, nici nu mai știu dacă a existat. Sandu s-a născut ca să am un fiu, membru al generației care urmează. Prin el, să fiu prezentă în generațiile viitoare.
– Ajute-o cine poate!, exclamă maestrul. Eu nu pot. Știu doar că fără ea, aș fi fost mort… Știu doar că fără ea, lumea asta în care am trăit, n-avea sens; curge, curgea… spre dracu știe unde… O ființă de nici opt ani s-a întrebat o dată de ce s-a născut, unde îi este locul într-o învălmășeală pe care nimeni nu o explică…? Cu excepția savanților lui domnul pește… Și a mai născut și un fiu ca ea… Recent am aflat că slujește la biserică… Neprinsul… Neatârnatul… Matale, domnule ziarist, cel mai bun prieten al neatârnatului, n-ai știut nimic? Cum dracu’?… Iată s-a terminat și țuica. Nimic nu-i în regulă cu lumea asta.
– Muriți, dacă asta vreți, dar nu vă mai jeliți. De ce mai trăiți, dacă v-ați plictisit?
– Cum să mă plictsesc cu tine aici, Manana? Ești un spectacol continuu. Cine pleacă de la circ?
– Domnu’ ziarist, de ce v-a abandonat Sandu?, întoarse mama direcția de mers.
Dialogurile erau ca apa în vin. Puteai turna oricâtă apă, vinul, la sfârșit, te turmenta la fel… De ce m-a abandonat cel mai bun prieten din copilărie? Chiar nu știam. De-aia! La sfârșitul liceului eram cu toții dezorientați, ca un ciopor de păsări alungat de pe sârmă. Zburam care încotro. Ne-așezam fiecare când într-o parte, când în cealaltă. Acum, ca și atunci, n-am observat mișcările precipitate ale Mananei. Nici măcar evidenta schimbare din starea maestrului. Acesta pur și simplu nu mai respira… În scurtă vreme ne-am pomenit cu un alai de fete îmbrăcate în alb. Niște gâsculițe. Ciugulea fiecare pe poziția de pornire.
– Opriți-vă!, porunci Manana. De domnul doctor aveam nevoie. Bolnavul nu mai respiră…
– Asta facem, îi atrase atenția bătrâna gupului. Asta ar fi făcut și domnul doctor, dacă n-ar fi fost în operație. Nu există alte soluții. Ajutați-ne să facem cât mai bune tot ce știți că are nevoie și-i este de folos.
Am fost lăsat singur. La plecare, Manana mi-a spus că nu e nevoie să închid cu cheia. Nu intră nimeni.
Pustiu. Și încă ce pustiu! Incredibilă schimbare. Au dat peste mine cuvintele Mananei: Nu se poate, nu te-a avandonat el așa una-două. Câteva zile n-a mai apărut lumină în ferești. Apoi n-am mai avut eu timp. Ne-am întâlnit la Restaurantul Dorobanți. Pleca, coșul de rafie încărcat.
– Nu e țuică mamă, niște telemea, tot de Buzău, ce-i drept. Vrei să guști?
– Oricum vă conduc, vă deplasați greu.
– N-am dormit aproape deloc zilele astea. De-asta am și venit acasă. M-au alungat fetele alea. Mulțumesc de ajutor. Simt că n-o faci tu într-o doară, nu e cine știe ce greutate în coșul ăsta. Hai să te servesc cu o țuică.
Și ajunși acasă, casa curată, nedormitul avea și altă pricină.
– Ce-i? Ce-ai văzut?
– Cum se simte maestrul?
– Nu se prea simte. După amiază îl aduc acasă. Mai mult nu au ce-i face acolo.
– Mișcă mâinile?
– Mâinile? De unde știi?
Nu știam, puteam bănui doar. De ce nu-l chemați pe Sandu să vă ajute? A rămas la țară? Ce face?
– Ce să facă?… Ce știe el mai bine, să afle totul…
– N-a aflat ce sunt credincioșii? Vă povestește?
– Uite, ți-am pus peste telemea mărar proaspăt. Merge mai bine cu țuică. Nu bei? Ai treabă?
– Am și n-am… Dar dacă tot v-am prins într-o dispoziție ospitalieră, nu-mi place mărarul, pot să-l dau la o parte? Nu încalc îndatoririle de musafir… ?
– Imediat, îți duc fără mărar, mamă. Gustă totuși din țuică. Să-mi spui dacă merită să-i dau maestrului. Nu mai era țuica pe care o știam eu, n-au mai fost la Buzău. Eu zic că e bună și asta de Văleni, da’ cum?
– Bine, am să vă spun ce gânduri nu-mi dau pace. Nu-mi place să aflu că am fost abandonat. Și cum, am observat deja, nu folosiți vorbe ca să fie acolo, vreau să știu de ce credeți că el m-a abandonat pe mine și nu eu pe el?
– Ei, mamă, mamă… Este o suferință veche a mea. Eu nu aveam bani să-i cumpăr ce și-ar fi dorit un liceean. El nu cerea nimic. Dimpotrivă. Mă certa chiar. Liceul Caragiale era cu oameni bogați… Suferea, nu putea să nu sufere… Tu aveai mereu lucruri noi pe tine, dar nu te făleai. Mai mult, știai cum să te porți cu el. Nu te accepta decât pe tine. Tu aveai acces în cămăruța de la subsol. Nimeni altul. De fete, nu mai vorbesc… Ada, viitoarea lui nevastă, îl adora… Până a intrat la facultatea aia… Ce să mai zic?… Nu știu mai mult.
Dinspre subsol urcau zgomote de mobilă repusă în drepturi de meșteri pricepuți. Fiindcă aveam urechile prinse într-acolo, de unde veneau zgomotele, Manana m-a încunoștiințat că viața maestrului nu mai are zile multe și cum nu știe cine va prelua proprietatea casei, niște bătrâni ca și ea s-au oferit să repuie în drepturi cămăruța de la subsol, aceea în care a dormit Sandu pe timpul liceului. Trebuie să se aștepte la orice. Alt pustiu. Ploua cu pustiuri pe proprietatea aceea. O vedeam pa Manana silită să rămână în surghiun într-o casă în care a fost stăpână…
– Ce-i? m-a întrebat. Te-ai schimbat la față.
– Nu v-ați gândit să porniți după Sandu?…
– Asta-i casa mea…
Așa deci, mi-am zis. Dreptate, curaj, iertare! Și pustiuri. Și singurătate. Și întrebări fără răspuns. Și eu bogat, în comparație cu el. Și eu, la rîndul meu, sărac în raport cu cei din jurul meu, mai bogați decît mine. Spre deosebire de mine, care râvneam la case și mașini, Sandu s-a dedicat cunoașterii oceanelor de fundamentaliști evanghelici. Și iată, ce afla îl făcea bogat. Ce dracului afla, ce dracului îi umplea viața cu aspect de pustiu pe dinafară? Cele trei lucruri ale lui, numai ale lui – curaj, dreptate, iertare – aveau în ele virtuți ce-l urcau în fruntea unui taraf de băieți pe care și-i dorește, simt ca el, se dedică simplității, ca el… Nu mai avea nevoie de mine. Culmea, se simțea bine în sânul unei familii din care fusese alungat de fiică… Dar fusese oare alungat? Defilarea tarafului, mesele de după, intimitatea cu niște părinți ai nevestei care-l părăsise – nu divorțaseră încă. Așa cum îl sfătuise Manana, singurul prieten pe viață, un bărbat se însoară o singură dată, în rest poate să-și facă de cap… Doamne, urlam în mine, câte universuri ai lăsat pe pământ? De ce nu le împaci? Milioane, sute de milioane, miliarde de universuri…? Simți că te-ai atașat și afli sau nu afli niciodată că universul în care pășiseși era străin… Curaj, dreptate, iertare – sunt de ajuns ca să fii mai bogat decât bogații, mai împlinit decât cei te țin deoparte; nebunul cu taraful!
– Unde ai plecat?
Manana voia, ca și mine, să afle ce-i cu fiul pe care îl înzestrase cu lucrurile care să-l distingă și acum sufletele lor asemenea se chemau fără să se audă.
Va urma.
