Ziua în care l-am cunoscut pe maestru fusese una ca oricare alta. Coșmar a fost ce a urmat. Perspectiva sigură a morții maestrului născuse în mine întrebarea cum se va încheia viața Mananei. Mama lui Sandu. Acesta, Sandu, cu firea lui ermetic închisă. Maestrul, cu strășnicia aceleiași firi. Rudele moștenitoare cu năravuri boierești: să vândă? să împartă averea? Și Manana care nu voia să dispară aiurea din casa unde a crescut. Mi-am luat inima în dinți pentru a mă lămuri.
L-am găsit pe maestru în întuneric. În întunericul lumina vieții lui. Întunericul este lumina vieții mele, zicea. N-am mai continuat discuția despre lumină și întuneric. La întrebarea mea despre ce o așteaptă pe mama prietenului meu, când el nu va mai fi, iar moștenitorii, o știu de la el, sunt niște broscoi hămesiți, răspunsul a început astfel:
– Presupun că nu Sandu te-a trimis… Nici că Manana te-a chemat. Conform nărăvaului tău, căci nărav de gazetar este felul în care vrei să știi lucruri care nu te privesc, mergi pe felia ta de viață ca pe o bârnă. Habar n-ai ce vrei. Știi doar că vrei să știi. Bravo! Ei bine, n-o să știi. N-o să știi ceva ce eu însumi nu știu. Simplu ar fi să-i vând fictiv Mananei casa pentru a o feri de lăcomia broscoilor hămesiți. Cu ce bani ar întreține-o? Mai mult, ar fi și ceva împotriva legilor în care am crescut. Aș face ceva ce n-am făcut în viața mea și nu știu cum se face. Pe scurt, aș încâlci…
Auzi un zgomot suspect. Încheie brusc discuția.
– Manana, strigă, fată mică, dă liber luminii… Multă lumină!… Multă lumină!… E cineva afară?
– Nu-i nimeni, răspunse Manana.Tot vin rude cu posibili cumpărători la casă.
– Ei, poftim! Și dacă nu mor?
– Să fiți sănătos!
– Așa! Dacă tot mor, măcar să fiu sănătos. Ce zici, tinere?, mi se adresă mie, îți mai dă mâna să mori? Într-o împrejurare asemănătoare, Beethoven a orbit. La mine e invers. Nu știu ce e mai bine. Nu știe nici Dumnezeu… Iată ce lumină frumoasă! Mă bucur că n-am fost înzestrat cu geniul surdului.
– Al orbului…
– Al orbului? Mă rog…
Manana făcu lumină. O lumină neagră, vorba maestrului. Era lumină și nu prea. Totul era pe dos. Dispăruseră partiturile din tavan. Nu înțelegeam… Manana zâmbea; zâmbet de gazdă, circumstanțial.
– Nu te-am întrebat, zise: îți dau o țuică? Ceai nu facem. Nici cafea… Știi deja… Apă nu am la rece…
– Țuică, fată mică, vorbi maestrul… Beau și eu…
Și către mine:
– Mulțumesc tinere, ai venit cum nu se poate mai nepotrivit, nu e oră pentru țuică… Cu atât mai mult e bine să bem. Ora nepotrivită ne scutește de disciplină… Fără partituri, deci.
– N-aveți voie, îl preveni Manana.
Ca să vin în sprijinul gazdei aflate în dificultate, am împins discuția pe alt făgaș și am observat:
– Ați dat jos partiturile…
– Eu le-am dat jos, copile… Ca să vezi ce musafiri avem, fată mică, iubitori de note muzicale. Le feresc de grăbiți, dragă fost vecine. De acele grăbeli firești la atâta prinos de moștenire. Greu de adus într-o ordine…
Aveam nevoie de un răgaz pentru a mă regăsi în lumea aceea cu fundul în sus și invers. Am tăcut o vreme, ca să mă adun. În timpul acesta, maestrul avea treabă: să apuce cu gura un nasture de la pijama. Eram într-o lume pe picior de plecare în pijama. Când am socotit că e momementul să reintru în joc, m-am văzut o clipă în locul maestrului și mi s-a tăiat respirația. Eram ca atunci când, în joacă, pe plajă, fusesem îngropat în nisip – cu mâini, picioare, cu tot, tot; nu mai puteam face nimic și m-am văzut îngropat acolo. Mâini -nu, picioare – nu, stânga – nu, dreapta – nu, cap pe spate – nu, somn – nu… Sufocat. Sentiment paralizant. Unic. Efectiv, au fost secunde când dispăruse viața din mine. Manana s-a speriat cu-adevărat
– Chiar trebuie să bei puțin rachiu, copile. Ce s-a întâmplat? Ai mâncat ceva ce nu ți-a priit? Ai fost deocheat, mamă!
– Lasă băiatu’, fată mică. A venit să rezolvăm o problemă ce nu are soluție. Vreau să-l asigur, de față cu tine, că muzica, spre deosebire de viață, are soluție la toate și la orice: TONUL. Cine dă tonul… Tonul îl dau eu. Pentru ton, sunt capabil să ucid pe cineva. Și cu asta am încheiat afacerea. Sunt mort, așa-i, dragă partener de dialog? Așa-i că te vezi în locul meu…? Nu ești primul, ai vrut lumină… La popa la poartă-i o pisică moartă, cine-o râde și-o vorbi… mă rog… trecem. Manana, nu mai faci curat, termină cu ștersul, să nu te mai văd pe aici! Am chestii băiețești de vorbit cu domnul hoț de cireșe. Are de recuperat de la mine un obiect de arhivă de o valoare inestimabilă. Iubite hoț, m-am lăudat când ți-am amintit de TON, nu eu dau tonul de data asta. Ci… rămâne să stabilim amândoi autorul… Glumesc. Ce-ai făcut în zilele din urmă? Am sperat că mă vei vizita imediat după revenirea mea acasă… Vorbesc mult. Dacă ți se pare că vorbesc mult, spune-mi…
Îmi venea să plâng. Era stăpânul cireșului în care mă urcam când eram mic, cu sentimentul că fac ceva eroic. Era maestrul la care lucra mama lui Sandu, cel mai bun prieten al adolescenței mele, maestrul venerat în cartier. Timpul pe care-l petrecusem gândindu-mă la tragedia lui îmi adusese la vedere lucruri greu de trăit în locul altuia. Nopți lungi, zile la fel, dimineți fără sfârșit. Și să nu poți ridica un deget. Și era o singură cale spre ceva, oriunde, aici ori aiurea. Și pe calea asta asta apăruse un om – eu. Încerca să mă lege de el măcar puțin. Dacă dispăream și eu, dispărea viața însăși. Mă scosese Dumnezeu la muncă, pe drumul gol din viața lui.
– Ai ceva să mă întrebi? Din muzică, de pildă. Dacă nu-ți trece nimic prin ce ai sub șapcă, te pot ajuta eu. Știm, muzica este o binefacere pentru om. Cu profunzimi amețitoare. Cu profunzimi și amplitudini amețitoare. Și totuși, cei ce o creează, o creează sau o cântă, când e vorba de lașitate, egoism, invidie, răzbunare nu se deosebesc cu nimic de ceilalți muritori?… Ce zici?
– Mi-a povestit Sandu că ați fost împreună în Franța, în timpul revoltelor studențești.
– N-am fost împreună. L-am ajutat să ajungă acolo.
– De ce?
– Pentru că acolo a vrut să ajungă. Să nu uit, fiul Mananei și-a însușit în câteva zile mai multe cunoștințe de limba franceză decât în cei trei ani de liceu… Iartă-mi entuziasmul! Nu mai zic nimic… Apropo, ai auzit de Pirus?
M-am copilărit și am zis pe limba unui produs al copilăriei, respectiv al unui idiot:
– Pe ce parte joacă?
– OK, OK…! Nu mai spun nimic. Scuze! Pentru mine ai rămas copilul din cireș. Chiar ai auzit de Pirus? Victorie à la Pirus… Regele Pirus a întâlnit un câine care păzea un mort și, auzind că de trei zile face treaba asta, porunci să fie îngropat trupul celui ucis și luă câinele cu el. Și-ntr-o zi, când era de față la adunarea întregii sale oștiri, acel câine îl zări pe ucigașul stăpânului său, se repezi la el lătrând cu înverșunare și furie, îi dădu astfel de urmă și făcu să fie răzbunată nelegiuirea. Dacă un câine a putut conserva atâta credință în inimioara lui, și-a zis Pirus, ceva s-a petrecut în om de și-a pierdut-o pe a sa. Viața de om i-a distrus omului credința.
– Ușor de zis…
– Bravo!… Ușor de zis… O spun, îndeosebi cei care nu se citesc pe ei, ci doar ceea ce se întâmplă cu alții. Mezina mea, Anca, a fugit să-i mobilizeze pe colegii francezi, ca și aceștia să să se întrebe ca ea, à la Pirus, à la Pirus în sensul că, la nevoie, să plătească și cu viața, dar odată și odată să se afle cine a lăsat omul fără coloană vertebrală. Și acela să plătească. Bineînțeles că n-avea de gând să renunțe la viață, dar din gură îi ieșea ceva care să o înalțe. Iată, ziceau vorbele ei, scopul urmărit de cel ce a lăsat omul fără coloană vertebrală nu poate fi decât acela de a face din om ceva grețos, dar îngenuncheabil…
Începuse să plouă. Acoperișul înregistra cadența stropilor. Maestrul nu-și dezlipea privirea de pe acoperșurile înnegrite. Ochii i se micșoraseră. Parcă îl vedeam într-o oglindă îndepărtată. Vorbele îi erau ca stropii de ploaie pe firele de telegraf. Se adunau și se-nmulțeau ca niște soldați la raport; cădeau atunci când căpătau greutatea de cădere, unul câte unul. Și tot ploua și totul se înnegrea de parcă ploua cu noroi.
– Mă grăbesc să-ți spun ce mă doare, a continuat maestrul. O aud pe Manana trebăluind pe la ușă, semn că nu va mai dura mult și își va face apariția. Știe că vorbim despre fiica mea, știe de ce m-am făcut luntre și punte să-l iau pe Sandu cu mine. Am plecat la Paris cu un interes personal. Fiica mea cea mică se refugiase acolo ca promotoare a revoltei. În țară nu era cunoscut amănuntul acesta. Oficial, ea se afla în Suedia, la studii. L-am luat pe Sandu cu mine, ca membru în delegație. Pe el cădea năpasta de a o convinge pe Anca să nu se amestece în revoluția studenților. O româncă pe baricadele Parisului. Cu ta-su’ în elita comunistă…
– Știre de prima pagină! Pe dumneavoastră nu știrea vă nemulțumește, ci importanța care i se dă.
Ceva nu se potrivea cu balamalele mele. Discuția nu aluneca. Se bloca undeva. Nu îndrăzneam să continui. Nu te vâri în ceva care stă să dispară. Intervenția mea modificase frecvența monologului. Nu mai avea puterea dinainte. Se opri. Povestitorul nu aștepta comentarii, ci întrebări. Într-un târziu, am făcut-o:
– De ce Sandu ar fi putut fi mai convingător decât tatăl, decât dumneavoastră?
– Era mai convingător… Era vorba și de trăinicia relației mele cu propria-mi odraslă, aceasta putea sfârși atunci. După cum din mari dușmănii se nasc mari prietenii, tot la fel e valabil și invers.
Se justifica și l-am lăsat. El a continuat:
– Din frământările cela mai frumoase ale sufletului se nasc și cele mai destrăbălate. Nu-i nevoie decât de o mică învârtitură, spune Montaigne, pentru a trece din una într-alta. O fiică iubitoare și credincioasă poate trece de partea opusă tatălui. Ce-o mână să procedeze astfel și mai ales unde și când a învățat să treacă de partea dreptății chiar dacă pe acea parte nu se afla tatăl iubit? Ei bine, am costatat că, pentru ca fiica mea să-mi fie împotrivă, ea și-a potrivit firea cu a mea. Și-am fost tare mândru. Mândru și îndurerat. Eu abdicasem de la mine, nu ea. Ea avea dreptate. Engels, fiozoful meu favorit, era un porc. Iată ce a putut să spună despre cei ce se salvaseră de la genocidul de după căderea Comunei din Paris, citez: „Toți acești oameni vor să trăiască fără să muncească, au capul plin de pretinse invenții care trebuie să aducă milioane dacă ar avea posibilitatea să le pună în aplicare, iar pentru asta le trebuie doar câteva lire sterline. Cel care e atât de naiv și îi ia în serios e tapat de bani, iar apoi defăimat că e burghez.” Citisem și recitisem fiecare frază, cuvânt cu cuvânt. Speram ca engleza mea să-mi joace feste și de aceea undeva înțelegerea mea se poticnea, se întorcea împotriva mea. Și mă întrebam cărei dintre fierberile omului să pun în seamă intoleranța marelui filozof, preferatul meu pe atunci, față de niște năpăstuiți ai vieții?…
Manana întrerupse aici discursul.
– Ce e? o luă la întrebări pe Manana, care-și făcuse apariția fără să se pefacă a veni cu ceva.
– Ce să fie? De ce nu spuneți că Sandu a fost cel care v-a salvat de la înec, de la înecul din capul dumneavoastră? Copiii au întotdeauna dreptate.
– Mai înainte m-am salvat eu, am spus-o, dar n-ai auzit tu, rosti maestrul tot mai obosit.
– Poate mă împiedicasem de preș și până l-am aranjat la loc, n-am auzit tot. Altminteri nu m-ar fi lăsat obrazul să dau buzna cum am făcut-o.
– Sunt obosit, zise maestrul destul de stins. Lăsa-mă să rememorez întâmplarea, fată mică. Am poftă de niște lapte bătut. Avem?
– Acuș!
Iar eu i-am spus:
– Nu prea vă place țuica de Văleni. I-am spus doar așa, ca să nu-l las pe el să vorbească.
– Știu că vrei să mă ferești de oboseală. Nu e nevoie, Timpul e măsurat. Nu-l economisești, îl pierzi. Lasă-mă să-ți citesc și o altfel de simțire. Manana, lasă laptele bătut, adu-mi volumul ăla gros al lui Marx.
Și după ce Manana apăru și cu laptele bătut și cu volumul gros, maestrul explică:
– Am scris pe o copertă a acestui volum descrierera pe care o face alltă fiică, Tussy a lui Marx, întrunirii supraviețuitorilor Comunei: „În ciuda ororilor din acel an îngrozitor, în ciuda faptului că majoritatea acestor bărbați și femei trecuseră prin primejdii de moarte, că erau exilați și trăiau în mizerie, că mulți dintrei ei sufereau de pe urma rănilor încă nevindecate, că aproape fiecare avea un prieten drag, un tată sau o mamă, o soră, un frate sau un copil care se chinuia în îngrozitoarele pontoane sau pe câmpia Satory – erau veseli. A lupta cu eroism înseamnă foarte mult… Dar oare câți oameni sunt în stare de eroism nu numai o zi, o oră, ci în fiecare oră, în fiecare zi, ani de-a rândul?” Și asta, adaug eu, în condițiile în care Jules Favre a adresat o circulară tuturor puterilor europene să dea bice comunarzilor oriunde s-ar afla, să le șfichiuească pielea până la carne…
– Și Sandu?, îi aminti Manana.
– Sandu mi-a deschis amândoi ochii. Până atunci avusesem deschis doar câte unul, când pe stângul, când pe dreptul. Sandu a vorbit despre ce înseamnă a avea deschiși ambii ochi în fața unei mulțimi de mii de parizieni… eveniment încheiat cu declarația de dragoste a unei chinezoice, Li, colega de cameră de cămin a Ancăi mele, pentru oratorul Alexandru Stan, adică Sandu al nostru. Sandu și-a început discursul cu un citat din Plutarh, îl am acilea, vorba Mananei: „Într-o zi, la Roma, se arăta așa, pentru veselirea poporului, desfășurarea unei lupte între mai multe fiare neobișnuit de mari. Și una dintre fiare avea labele atât de mari și puternice – era leu -, răcnea atât de fioros și îngrozitor încât atrăgea privirile tuturor celor de față. Printre sclavii aduși în fața poporului pentru a se lupta cu fiarele se găsea unul Androdus, din Dacia, care era în stăpânirea unui mahăr de rang consular. Leul cu labele alea mari, zărindu-l de departe, mai întâi se opri în loc înmărmurit, apoi se apropie încet, blând și pașnic. La urmă, încredințat de ceea ce i se înfățișează ochilor, începu să dea din coadă. De partea cealaltă, nenorocitul condamnat să fie sfâșiat de fiară, văzând blândețea leului, își adună mințile, îl privi ca să-l cunoască mai bine și era o plăcere, scrie Plutarh, să vezi întâmpinarea și mângâierile ce-și făceau unul altuia. Poporul, văzând aceasta, striga de plăcere, iar împăratul puse să cheme pe sclav ca să audă de la el pricina acestei întâmplări atât de ciudate. Acesta scorni o întâmplare greu de a-i da crezare dacă n-ar fi la mijloc mărturia lui Plutarh. În răspunsul său, sclavul a zis că a fost nevoit să fugă de asprimea și cruzimea stăpânului său, proconsul în Africa. Și că a luat drumul pustietăților, în ținuturile nisipoase, nelocuite ale acelei țări, hotărât, dacă-i va lipsi hrana, să-și facă singur seama și că soarele și căldurile nesuferite l-au aruncat într-o peșteră unde, după el, veni, amețit și clătinându-se de durere, acel leu, care avea o labă sângerândă; că la sosirea leului a tras o mare spaimă, dar că, după o vreme, s-a obișnuit cu prezența lui și chiar s-a apropiat de acesta. Din laba animalului, semiconștient, ieșea o așchie mare care i se împlântase acolo și reușind să i-o smulgă leul se simți ușurat…
Și Sandu a continuat cu un alt exemplu:
– „Stăpâni precum cel din povestirea lui Plutarh, care dispuneau de armata germană a lui Bismark, armată învingătoare în războiul franco-german, și-au dat mâna cu alți stăpâni, cei ai armatei franceze, învinsă rușinos. Ei și-au unit forțele doar pentru a distruge poporul francez răsculat. S-a dovedit, încă o dată, că războaiele așa-zis patriotice sunt o farsă, o înșelăciune a guvernelor. Acestea, indiferent de numele celor care le conduc – germani, slavi, latini sau anglo-saxoni – se învrăjbesc între ele pentru supremație și se coalizează împotriva propriilor popoare ori de câte ori acestea, cu cuțitul la os, vor să schimbe regula nedreaptă a jocului. Discursurile rostite aici și auzite de mine sună vesel: Noi vrem dragoste, nu război, sună vesel și apetisant, aș îndrăzni eu. Doar că nu e de ajuns. Mâine, poimâine, războaiele vor continua. Nu cu sloganuri îi convingem pe stăpânii despoți să renunțe la profiturile din armament. E nevoie de educație, nu de una condusă de partide și guverne, ci de profesoniști independenți. Este vorba de lege și o lege sunteți în stare, voi studenții, să o impuneți…
– Și Li?, scânci Manana, de pe masa pe care urcase ca să reînnoade nu știu ce.
Eram prea tulburat de istorisirea maestrului pentru a mă desprinde din context și să mă gândesc la Li. Până la urmă am făcut-o totuși. Dar nu pentru a o aduce lângă mine pe Li. Ci să rumeg discursul lui Sandu. Nu părea un discurs elaborat. Mai mult, părea unul gândit pe loc. M-am mirat că n-a dat un citat din Eminescu. Iar propunerea cu educația mi se părea mai degrabă una simțită pe loc, decât o părere pe gustul gurilor-cască. Maestrul nu mișca, nu dădea niciun semn de viață și m–am speriat. L-am luat cu încetinitorul:
– La ce vă gândiți?
– La ce mă gândesc? Mă gândesc la o afirmație a ta. „M-am pus în locul tău”. Te-ai pus în locul meu. Pe moment nu mi-am at seama. Recitind-o pe Tussy, am pățit același lucru, dar nu m-am pus în locul meu, ci în locul unei mâini apărute într-o dimineață dintr-un mormânt…
Afară cerul se limpezise după ploaie. Când și când câte un norișor alb se destrăma străpuns de o rază de soare și-atunci obrazul maestrului primea umbra trecătoare și din palid se colora puternic. Dincolo, departe, o parte din norocoșii de ieri, urcați în elita de azi ,se baricadaseră în vile prețioase, înconjurate de garduri înalte de zid și acoperișuri de ardezie strălucitoare.
– Ziceați că v-ați pus în locul meu…
– Curiozitatea m-a împins către o bibliotecă unde am găsit chiar un ziar de epocă, „Le Temps”, un ziar moderat, care nu alerga după senzțional. Am zăbovit mai mult pe prima pagină, apoi l-am închis și n-am mai avut chef să merg mai departe. Acolo, pe prima pagină, am citit cum cei masacrați după sfârșitul Comunei erau îngropați sub un strat subțire de pământ. În timpul zilei, din cauza zgomotului străzii, nu se auzea nimic, dar în liniștea nopții locuitorii din casele învecinate erau treziți de gemete ce păreau că vin de departe, iar a doua zi dimineață, cineva a văzut o mână cu pumnul strâns ieșind din pământ. Mi-a fost de ajuns. M-am sufocat. Ca tine. Mă pusesem în locul celui îngropat de viu, căutând ieșirea din mormânt cu pumnul strâns…
Vorbea cu multă grijă, alegea cuvinte pe care sufletul său rănit să le poată suporta. Nu prea i-a folosit. Ca să-l ajut, am schimbat vorba.
– Ați uitat-o pe Li… M-ați făcut curios… Sandu cu o chinezoaică, sună precum Ali Baba și Sfânta Maria…
– Ai nimerit-o. Chiar așa a fost: o Li în rolul Sfintei Maria. Chinezoaica era cu doi ani mai mare decât Anca mea, doar că rolul de mamă era jucat de Anca. Ceva atât de delicat nu mai văzusem. N-am avut timp să mă minunez. Am aflat că locuiește cu Anca într-un cămin de refugiați și m-am liniștit. Nu fata din China avea nevoie de Anca, refugiații chinezi beneficiau de un regim special, ci Anca avea devoie de o fecioară căreia să-i poarte de grijă. Mai am prima ei scrisoare către mine, o găsește Manana. Credea că eram tatăl lui Sandu și mi-mi cerea ajutorul… Manana!
– Vin, vin imediat. V-am auzit, tocmai căutam scrisoarea cu pricina. Iat-o!
– Musai să-ți explic mai înainte câteva detalii…
– Lăsați detaliile, interveni Manana, Sandu s-a purtat ca un purceluș…
– Mă lași acum?… Așadar, câteva detalii. Li a învățat la București. Tatăl ei lucra la ambasadă, de unde, după schimbările din China, a ales să se mute în Franța. A murit în condiții neclare. Li a rămas pe drumuri, de unde a cules-o Anca. Pe atunci locuiau împreună într-un cămin de refugiați… Am mai spus asta… În fine, nici eu nu cunosc mai multe… Ceva, ceva tot am reținut. Iată ce-mi scria chinezoaica. Ești atent? … Dragă tată a lui Sandu, Vă știu un compozitor cu suflet mare. Sunt sigură că veți înțelege ce veți citi în continuare. Vă rog să-mi iertați sinceritatea. Știu că Alexandru Stan este însurat. Și tot la fel de bine știu că nu e însurat. Adică este, dar, de fapt, nu este. Sunt îndrăgostită de el și nu atât de el. Sunt îndrăgostită de Bakunin. Prin Bakunin am ajuns la el. Cunoașteți cine a fost Bakunin. Dacă nu știți vă zic în câteva vorbe. Trebuie să fi fost ca Sandu când a vorbit studenților de aici. Nu cred că ați înțeles, nici eu n-aș înțelege.
L-am intrerupt și nu s-a supărat:
– Apropo, i-am spus, știți ce e cu Bakunin ăsta?
– Da, știu. Trebuie să fi fost ca Sandu…
– Vorbesc serios! Dacă vreți să descifrăm un suflet, mă refer la cel al chinezoaicei, ne-ar fi de folos să vorbim în cunoștință de cauză.
– Chiar te interesează… O naivă… Sau, și mai concret: o chinezoaică.
– Mă interesează Sandu. Într-un fel, îl invidiez. Doresc cu ardoare să fiu iubit de o chinezoiacă… Am un câine, Pablo. Are ochi de chinezoaică și… Și nu spun mai mult. Aici vorbim de o chinezoaică în carne și oase…
– Și ce carne! Glumesc. Fie, te ascult.
– Cred că mai folositor ar fi să vorbiți dumneavoastră. Iată cum facem: eu încep să vorbesc, dacă vă obosesc, îmi atrageți atenția…
– Cum? Nu pot să mișc nimic… Îmi excit interesul…
Și după un timp:
– Gata, l-am excitat. Dă-i drumul!
– Vă imaginați, am început eu atent la schimbările de pa fața lui, cum un condamnat la detenție pe viață, fuge, traversează Siberia cu piciorul, lasă în urmă Japonia, America… Toate drumurile făcute pe jos, pentru ca, apoi, să fie văzut conducând baricade la Roma, Torino, Paris, Geneva…
– Ești sigur că și Geneva?
– Importantă e ideea de spectacol… Și nu mai vorbiți. Odihniți-vă! Din fericire, pe Bakunin îl îndrăgesc cum îl îndrăgește instinctul lui Li pe Sandu. Și nu mă mai întrerupeți…
Era doritor să ducă discuția noastră într-un registru mai puțin grav, să nu mai fie tratat ca un muribund măcar câteva clipe, să aibă o convorbire ca pe vremuri, ca în în vremurile de normalitate…
– Instinctul?
Nu m-am putut abține, regretam lipsa mea de îngăduință. Eram, la rândul meu, mânat de un fapt de viață pe care-l invidiam și nu-mi dădeam seama; acela al iubirii unei chinezoaice pure precum floarea de lotus.
– Ce altceva este decât instinctul, am început precaut, când te îngrăgostești de unul care zice că statul, acel ceva care guvernează, conservă puterea ca murdăria păduchii, și viața supușilor este precum viața unui palmier sădit în Siberia și că bine ar fi dacă popoarele ar fi conduse de o administrație de contabili și gospodari… În discursul său în fața studenților francezi, Sandu nu zisese altceva. Susținuse, ce-i drept, mai puțin metaforic, puterea Educației Libere exercitată de către profesioniști, nu de către oameni politici…
Am simțit că o mână ține la a mea companie și am simțit un iz puternic de ceva ce nu-mi fusese dat, un miros pe care l-am ținut în mine vreme îndelungată, atât de puternic încât mi-a fost greu să-l împiedic să-mi intre în gură și, amețit, am auzit doar cum Manana deschidea larg fereastra cu mâna în care ținea flaconul cu mirosurile ciudate. Maestrul a clipit din ochi în felul, acum știam, în care, de obicei, comanda încetarea ostilităților. M-am întors să-l privesc și l-am văzut fixându-mă întrebător: adică o pot împiedica pe Manana să continuie agresiunea și, privindu-mă, îmi dădeam seama cât se schimbase în puținul timp petrecut împreună – avea culoarea partiturilor din arhivele sigilate. Bâiguia ceva de felul: ești sigur că te interesează să știi mai multe despre boala mea sau ai rămas cu gândul la chinezoaica aia parșivă și la Bakunin?… Urmăream poteca de pe covor, de la birou la ușă, făcută de mersul său adâncit în note muzicale, cel de altădată, treceam, peste petele decolorate de pe tăblia canapelei expusă acum razelor soarelui, zăboveam pe marginile roase de timp, și brusc, spre propria-mi surpriză, i-am spus:
– Sunteți sigur că nu vă identificați cu propria îndrăgostire de parșiva chinezoaică?
– He, he… Ce ne facem acum? Suntem trei îndrăgostiți, și niciunul Bakunin.
Și s-a auzit vocea celei care aducea de la medic leacurile prescrise și acum curiera, obișnuita casei, își scuza întârzierea în felul tinerelor de mahala; zicea că medicul e-un boșorog pârțâit și că uită de la mână pân-la gură, de-aia a întârziat. Și Manana a zis că medicul o fi cum o fi, da-i omenos măcar, altul n-ar da nimic pe datorie. Și lucruri de-astea. Maestrul a rugat-o pe Manana să închidă fereastra și-a zis, fără nicio legătură, că, de fapt, chinezoaica s-a îndrăgostit de eroul de pe baricadele Europei când, desigur, nu depășise cu mult vârsta la care citea basme despre acel aventurier, comandant fără oaste, care evadase din Siberia și azi era pe baricadele din Paris, mâine-n Barcelona, comandat fără oaste, un însingurat, cu geniul ruperii tuturor prieteniilor și că una e să citești despre Bakunin și alta să-i fii nevastă lui Sandu…
Și nu pe Li o micșora el, ci pe Sandu, cel care care s-a putut îndrăgosti de o fecioară cu ochi oblici, de care doar el, muzician de marcă, putea, avea dreptul să se îndrăgostească.
Și Manana a zis:
– Gata, v-au sosit medicamentele, folosiți-le!
Maestrul a continuat să divagheze:
– Bakunin, zicea, nu argumenta, punea lespezi. Iar eu, dacă voiam să mă gândesc la el și la fecioara cu ochi oblici, preferam să mă gândesc cum îmi place mie să gândesc: iau gândul ca pe-un fir și-l duc până la capăt și înapoi, intru într-un labirint și plăcerea e să rătăcesc fără sfârșit; fără-sfârșitul îmi dă siguranța că sunt pe drumul meu. Și să nu mă sinchisesc că domnul aici de față va gândi despre mine că nu sunt cu mințile acasă. Bakunin era Li, dacă închideam ochii nu-mi dădeam seama când vorbea unul și când vorbea celălalt; amândoi aveau acel ceva ce balansa între Ceaikovski și Natașa Rostova a lui Tolstoi. Iar eu, în labirintul meu, cu privirea ațintită pe evoluția bolii mele, care-și vedea imperturbabilă de rostul ei… eu… Ce e Manana?
– Eu, Manana, îl voi ruga pe musafir să nu vă vorbească. Vreau să văd și eu ce se înâmplă… Sunteți în visul meu? Visele vin și pleacă… Sau ce?
Convins că Manana nu știe ce știu eu despre locul lui Li în familia unde mă aflam, am adus totuși vorba de momentul când ea s-a pronunțat cu „purcelușul” când era vorba de fiul unic. De ce?
– De ce? Simplu. Maestrul nu-i este tată ori mamă. Este omul datorită căruia suntem ce suntem, în primul rînd eu. Dacă te roagă ceva, acel ceva e sfânt, nu stai să cumpănești: are dreptate, n-are dreptate…
– Adică?
– Adică atât! Nu stai, nu te gândești… Și să știi copile, nu sunt o d-aia pentru care e totuna Dumnezeu cu șeful țării. Dumnezeu e Dumnezeu, șeful țării e șeful țării, credința mea e a mea, ea, credința, îmi este legea. Sandu a greșit. Domnișoara aia, chinezoaica, îi devenise dragă maestrului… Nu trebuia să se amestece…
– Dar ce-a făcut?
– A făcut că n-a făcut, șapte și cu unu, opt. Am încheiat.
Mă găseam pe un teren minat. Oricare dintre mișcări, înainte, înapoi, la stânga ori la dreapta, mă arunca în aer. Norocul meu a fost, că maestrul sforăia ușor.
– Sforăie, am zis.
– Da’ cum?
M-am ridicat. Eram nițel amețit. După ce Manana a închis fereastra, nu știu de ce, dar aveam dureri de cap; pesemne doctoriile tari cu arsenic, am presupus. De aceea și ținea maestrul geamul deschis. Îl amețeau și pe el. Și în vestibul am găsit toate luminile aprinse și pe Manana cu o privire îngrijorată; așa-zisele pomezi trimise de medic conțineau morfină, a zis – ultima soluție. Și că se petrece ceva ciudat cu ea: trăiește cu teama că dacă se gândește tot timpul la maestru ar fi ca și cum i-ar cronometra sfârșitul. Și nu vrea asta, dar că nu poate altfel. Iată, chiar și acum, vorbește cu mine, dar gândul ei e fixat pe nodul din pieptul maestrului. Că era mică și dacă-și număra bătăile inimii o înfricoșa gândul că acuș-acuș ele vor înceta, fiindcă totul încetează la un moment dat. Și-atunci, de parcă inima îi auzea temerile, se apuca să bată mai repede.
Și după un răgaz care-i permitea să-și potrivească papucii, continuă:
– Câteodată maestrul mă privea lung și-mi venea să-i flutur mâna pe la ochi și să-i spun: uhuuu, sunt aici! Mă privea un timp, și după timpul ăla de privit își trecea palma peste fruntea mea, îmi îndepărta părul și spunea: „Ai fruntea lată ca a mea”. Și-am zis: Știu. Eu am suferit că n-am fost băiat. Da’ io cred că am fost băiat. Până târziu am crezut c-am fost băiat. Și pe vremea când eram mică și mâncam bucata de mămăligă cu lapte pe pragul ușii îi urmăream pe băieți la joacă. Pe mulți dintre ei îi băteam ca un bătăuș; cu picioarele. Cu mâinile nu puteam. N-ajungeam la ei. Da-n timp ce mă uitam la ei și mă gândeam pe care să-l mai bat, vedeam florile dintre ierburi – ascunse, dar semețe – și-mi ziceam: iată, și eu sunt o floare. Începeam, încet-încet, să admit că sunt fată. Ca un geamăt de naștere, care creștea, creștea învârtejinduse-n mine, ca o spirală care, când doare, când te farmecă – nevoia de iubire.
După vorbele astea care o tulburau, Manana a renunțat la papuci și a dat să se întoarcă la maestru.
– Vreau, a zis, să mă pot stăpâni și să fiu lângă maestru. Fără a-i mai număra bătăile inimii.
Ochii îi străluceau cum strălucesc ochii copiilor care tocmai au ieșit dintr-o încurcătură din care, cu clipe înainte, simțeau că nu vor scăpa niciodată.
– Copile, mi-a zis, maestrul va trăi fiindcă vreau eu să trăiască. Și fiindcă fără el nici eu n-o să mai trăiesc. Spune-mi că n-am dreptate. Te rog, spune-mi că n-am dreptate. Fiindcă știi că am dreptate. N-ai venit doar ca să-l vezi pe muribund. Ești un om bun. Spune-mi că am dreptate, că știi mai mult… Te rog! Te rog mult!
Era atât de încrezătoare în trimisul care eram, că-i va aduce o veste bună… Era încrezătoare și fericită.

M-a trezit o lumină puternică. Adormisem. Secunde bune n-am știut unde sunt. Am recunoscut vocea Mananei care zicea, să închidem totuși fereastra. Irosim de pomană pastilele alea.
Și o voce pe care aș fi recunoascut-o dintr-un milion:
– Cinci minute, și o închidem.
Era Sandu. Și o altă voce a zis.
– Nu vă grăbiți, rămân cât e nevoie.
Înțelegeam că maestrul era cu mintea dusă, în ciuda ferestrei deschise. Am deschis ochii. Vocea nu putea fi decât a unei chinzoaice – după accent și melodie. Așadar, Li ! Manana îmi spusese ceva mai înainte că maestrul are nevoie de mult senin în preajma sa pentru a se reface și că discuțiile cu mine îi răvâșesc amintirile. De suflet, ce să mai vorbim. O clipă m-am perpelit fiindcă mi-era teamă că rugămintea de a o vedea pe Li venea de la maestru, ceea ce părea o… o nebunie, o piramidă de prost-gust. M-a liniștit vocea lui Sandu care a zis:
– Am trecut să-l văd. Știam că mai are puțin de trăit. Mi-era teamă că se va supăra nevenind singur. Li este, totuși, feblețea lui. Așteptăm și ne convingem.
Vorbele astea mi-au amintit că maestrul abișnuia să spună că în el există un conflict care-l trimite la pat, un conflict între voință, ca braț al minții sale și simțire, care vine din firea sensibilă a omului. Și că voința contra simțire îl împinsese, nu de puține ori, în brațele voluptuoase ale erorii. Și că tot de atâtea-ori simțirea îi răspunsese cu semnalele pe care le avea ea la îndemână: de pildă, un furuncul… După operarea unui asemenea furuncul, ultima oară zăcuse două luni între viață și moarte. Merită și nu merită să trăiești, zicea, dar dacă altfel nu se poate, merită.
Și vocea lui Li:
– Pot să-l întreb de ce mă iubește? Mie îmi folosește când știu motivele, opresc iubirea care mă întărește, și alung dilema care mă rănește.
– Îți pot răspunde eu, zise Sandu. Ar zice ceva de genul: așa cum tu ai motive să-l iubești pe unul Bakunin, neînduplecat în libertate, aceleași motive mă îndreptățesc pe mine să fiu înamorat de o ființă de gen feminin neînduplecată în a iubi un bărbat tocmai fiindcă acesta refuză să divorțeze.
– Mă rog, a acceptat Li varianta prietenului ei. Numai că eu nu iubesc bărbatul, Sandu, iubesc virtutea lui. E adevărat, am fost îndrăgostită de tine, tribunul, dar de iubit am început doar după ce-am aflat că ești însurat și nu ești, mereu neînduplecat în jurământul făcut. De aceea te urmez, credincioasă, oriunde ai fi. Vrăjeală, ar zice un ziarist… N-am cum să explic. Străbunica mea ar fi pățit la fel.
Și vocea maestrului, renăscut la viață, șiret, discret, care zicea:
– Bine ați venit, copii!… Mulțumesc Li… Bakunin al lui Li ar fi răspuns ceva asemănător. Ar fi amintit pilda lui Esop cu măgarul. Măgarul a văzut că orice ar face, stăpânul nu-l iubește așa cum îl adoră pe câine. Câinele îi sare cu labele pe piept și nevolnicul de stăpân nu mai prididește cu mângâierile. Și a făcut la fel. A sărit cu lăboaiele pe umerii stăpânului în așteptarea mângâielilor. Și-n loc de laude și giugiuleli, a mâcat o papară soră cu moartea.
– Nu înțeleg, se opuse Li. Cine e câinele și cine măgarul?
Începeam să deslușesc fețele celor ce vorbeau. Sandu tocmai închisese fereastra. Nu mă obișnuiam, în schimb, cu ceea ce distingeam. Manana, parcă se pregătise pentru rolul mamei-soacre. Pantofi de piele neagră în locul papucilor tradiționali. Jerseu de mătase. Fustă lungă trei sferturi, toate în aceeași culoare, și turban de menajeră cochetă, cu părul blond-cenușiu strâns la spate. Sandu, cum îl știam: cureaua sub buric, pantaloni largi, cămașă cu mâneci sumecate și chica a la Eminescu. Li, o vedeam întâia oară – ea trebuia să fie, nu putea fi alta – fustă largă, doar oleacă peste genunchi, mijlocel de chinezoiacă, mers de japoneză în târlici…
– Măgarul, fata mea, începu maestrul, sunt eu. Sunt înalt, bine făcut, am în dotare tot ce poate satisface o fetiță… am avut… A venit Esop cu povestea lui și m-a potolit. Dacă iubești un câine, iubești nu ființa, silueta și hălăciuga cu plete blonde, ci virtutea, cum frumos ai zis.
– Vai, vai!, se plânse Manana. Cum puteți spune așa ceva? Un om ca dumneavoastră nu s-a mai văzut…
Li o sărută pe frunte și zise:
– Doamnă, pe „măgarul” ăsta, scuze!, îl iubesc mult, întrebați-l pe Sandu. Dar nu-l pot iubi ca pe câine.
Pielea gâtului maestrului, care stătea lângă mine, atârna ca la tăbăcărie – fâșii, fâșii. Manana uitase să-i întoarcă gulerul desfăcut. M-am aplecat să i-l scot de sub el și, cu fața deasupra lui, i-am simțit mirosul gurii – duhnea. Era viu, dar readormise. Manana i-a înfășurat în jurul gâtului un fular de cașmir, cloarea ardeziei. Gâtul încălzit zvâcnea ca o magmă de vulcan în fierbere, când într-o parte, când în alta. Maestrul a deschis ochii și a zis:
– Ce dracu mi s-a întâmplat? A bubuit ceva în mine și n-am mai văzut nimic. Nu eram mort, dacă pentru voi are vreo importanță.
– N-ați fost cuminte, îl dojeni Manana. În timp ce noi sporovăiam, ați furat o doză. V-ați revenit puțin și apoi… apoi, ce să mai spun?…
– Am visat… cred că am murit în visul ăsta. Foarte ciudat… Foarte ciudat, zicea. Niciun pic de orizont. Nici înainte, nici pe margini. Verde, verde și pe verdele fără orizonturi, nici în față, nici pe margini, treceau gazele. Apăreau, treceau, dispăreau… Cu cornițele lor mândre și elanul de cai pur-sânge. Treceau și treceau, se duceau necontenit, fără oprire. Câmpia fremăta într-o singură direcție. Valuri – valuri de gazele, fără de sfârșit, fără oprire. Treceau și treceau spre nicăieri. Spre moarte. Și-n fundal, departe, Sandu și Li, statui, ca într-o imagine de la nașterea unei alte lumi… Pe dracu’!

Citește și capitolul 1.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.