Şi a venit meciul cu Polonia. România se îmbrăcase de sărbătoare. Marele stadion al ţării, de obicei pustiu sau aproape pustiu, fremăta în aşteptare. A urmat o înfrângere de plumb. Iar eu, neîndurerat, aflam că-l iubesc pe domnul Daum. Era în paralel cu fotbalul, cum scria un şef de ziar, zorit spre aiurea minţii sale puţine. Dar în inima credinţei. Într-o ţară în faliment, neamţul Daum mai credea în forţa dragostei de ţară, în abnegaţia tinereţii şi în rostul chibzuinţei. Credea în nefalimentul unor simţăminte naturale ale omului. Ţara sa ieşise izbăvită din momentele când le dăduse uitării. Christoph Daum nădăjduia să le reînvie pe pământul care-l primise cu ospitalitate. Nu ştia că, între timp, elita de aici, fidelă principiilor care o înzestruiseră cu vile şi maşini de lux, dispreţuia puterea oricăror valori morale.
Şi că dispreţul acesteia contaminase şi lumea fotbalului; o populase cu Şumudici, Becali, şi alţi Corleoni. În credinţa sa naivă în valorile umane tradiţionale, Christoph Daum nu cutezase să prevadă că hârtia de turnesol, veşnic în plămada sa, l-ar putea îndurera vreodată.
Aflase, iată, că în România, hârtia de turnesol, în limbaj anecdotic, era ţiganul care fura piese de biciclete Cugir şi la asamablare ieşeau Kalaşnikov. Că, oricum i-ai aşeza pe Grigore, Hoban şi Stanciu, tot mărgica fătată de găina babei din povestea cu care se înţarcă flăcăul român va ieşi. Şi l-am iubit. Căci, în realitate, mă plângeam pe mine.