Nici istoria nu este perfectă. E scrisă de învingători. Dar învingătorii de azi, din mileniul nostru, să zicem, pot fi învinşii din mileniul următor. Şi invers. Sigur, sunt multe exemple. Chiar şi eu am descoperit o victimă a învingătorilor. Învingători care au fost când învingători, când învinşi: exponenţii culturii evreieşti. Printre victimele acestora, eu l-am descoperit pe Nero. În aşa-zisul incendiator al Romei, respectând faptele şi personajele istorice, dar expuse sub o altă lumină, eu întrevăd Prometeul de mâine – mâine putând fi şi peste o mie de ani. Iar asta nu e tot. Dacă Hitler nu ar fi atacat evreii, nici până în ziua de azi nu s-ar fi pus problema Holocaustului, aşa cum nu s-a pus, de exemplu, în cazul americanilor cînd au aruncat bombele de la Hiroshima şi Nagasaki. Dar în ce priveşte adevărul despre Nero nu sunt singurul. Istorici precum Arthur Weigall şi Edward Champlin au întrezărit adevărul, dar l-au pus între paranteze. Motivul nu e greu de ghicit.
„Sentinţa” îşi asumă răspunderea de a-l face pe Nero cunoscut integral şi publică în foileton romanul „Nero neştiutul” de Nicolae Cristache.
NERO NEŞTIUTUL
Ar mai fi privit ca o făptură ticăloasă dacă…? Am scris mai multe introduceri. Prizonier al lecturilor trecute, doream să spun totul şi, când vrei să spui totul, sfârşeşti prin a nu spune tocmai ce-ai vrut să spui. M-am văzut, dar, nevoit să las deoparte ochii istoricilor. Din scrierile lor aflam mai puţin cine a fost Nero; aflam despre cultura timpului în care trăiseră ei, despre normele morale care le guvernaseră convingerile, care le erau frustrările, credinţele.
Legile care au creat cosmosul sunt şi legile care l-au născut pe om. Ca-ntr-un microocean, omul conţine în el şi balenele ucigaşe şi peştişorul de aur. Suntem ceea ce vedem cu ochiul liber, căci vedem mai ales ceea ce noi înşine suntem.
La puţină vreme după moartea lui Nero, un ins a scris uimitoarea lucrare Apocalipsa sau Revelaţia Sfântului Ioan. Dacă autorul s-a autointitual Sfântul Ioan n-a fost frumos din partea lui să se creadă sfânt. Cert este că îl consideră răspunzător pe Nero de persecutarea creştinilor, prezentându-l în paginile sale sub înfăţişarea Fiarei: „Fiara rănită de moarte, cu rana mortală vindecată, Fiara care era nu mai este, dar va reveni şi al cărei număr este 666”. Şi istoricii varsă gaz peste foc: „Diavolul şi-a otrăvit fratele de lapte, pe Britannicus, şi-a ucis mama, pe Agrippina, pe prima soţie Octavia, pe mătuşa sa Domitia, pe verii săi Sylla, Rubellius Plautus şi pe Silani, pe preceptorii săi Seneca şi Burrus, şi pe mulţi alţii; a dat cu mâna lui foc Romei, ca să se inspire pentru un poem în care urma să descrie incendierea Troiei, şi ar fi masacrat întregul Senat, de n-ar fi fost ucis”.
Şi după aproape două mii de ani, egiptologul englez Arthur Weigall se întreabă: „Oare, azi, Nero ar mai fi privit ca o creatură ticăloasă dacă oroarea ce le-a inspirat-o primilor creştini nu s-ar fi transformat într-o ură de veacuri?”
Cu eleganţă sa britanică, Arthur Weigall nu pune în cârca istoricilor Tacitus, Dio Cassius şi Suetonius bănuiala de rea-credinţă; se îndoieşte doar de dioptriile acestora.
O sută cincizeci de mii de spectatori care nu tac… Scena pe care se petrec faptele este Cetatea Eternă – Roma: un milion de locuitori, plebei şi patricieni, sclavi, liberţi, venetici, italici, greci, asiatici, iliri, gali – un Babilon.
Gnaeus Domitius Ahenobarbus, tatăl vitorului împărat Nero, un petrecăreţ cinic, rezumă în câteva vorbe psihologia puţinilor ani pe care i-a trăit: „Obiectul numit viaţă nu are nicio valoare; o poate produce oricine, de câte ori are chef; mai mult chiar: autorii ei pot fi de tot dispreţul într-o istorie care leagă în şiruri fără sfârşit incesturi, adultere, matricide, paricide, otrăviri, sinucideri comandate, comploturi eşuate, trădări, măreţii sângeroase, măreţii de mucava”.
Viitorul împărat Nero, acum un micuţ de doar câţiva anişori, participă la o reprezentaţie în Circus Maximus ascuns sub pulpana hainei bărbierului Fabius, veghetor şi prieten. Trăieşte departe de atmosfera unei familii; mamă-sa Agrippina fusese măritată la treisprezece ani; după mai multe adultere, a fost trimisă în exil de către împăratul Caligula, fratele ei incestuos. Tatăl, Domitius Ahenobarbus, hărăzit cu şansa rară pe vremea aceea în familiile imperiale, aceea de a muri de moarte naturală, plecase totuşi degrabă în regatul morţilor; Nero avea doar trei ani; a fost luat în primire de scorpia Domitia Lepida, sora tatălui.
La circ, lume multă. 150.000 de spectatori. Care nu tac. 300.000 de plămâni încinşi vociferează în tonuri diferite, proferează ocări, ironii, epigrame cu haz şi adresă, încurajări – ce larmă! Copilul e asurzit, dar fericit. Pentru toţi, aristocraţi ori plebei, copii ori vârstnici, miza este una: victoria.
Pe vremea aceea de început de eră, romanii îşi manifestau spiritualitatea în trei împrejurări: în adunările publice, la alegeri şi la luptele cu gladiatori.
Theatralis licentia… Vremurile s-au schimbat şi cei care odinioară râvneau să comande legiuni, să ocupe funcţii de onoare şi alte lucruri importante, se bucură acum pentru panem et circenses, pâine şi circ. Respectiv, mai pe scurt, pentru Spectacula.
Distracţia cea mai populară putea fi întâlnită la circ, uriaşa clădire în formă de elipsă, dedicată întrecerilor de care. Circus Maximus se afla între colinele dintre Palatin şi Aventin; acoperea o suprafaţă de circa 650 pe 125 de metri şi putea găzdui chiar şi 150.000 de spectatori.
Un al doilea gen de spectacol era Amfiteatrul, un cilindru imens, de forma unui turn fără acoperiş; aici gladiatorii se luptau între ei, vânătorii urmăreau fiarele sălbatice, criminalii erau executaţi şi, când incinta era inundată, erau reconstituite faimoasele bătălii navale.
Emblematic pentru Roma se profila amfiteatrul numit Colloseum; acesta putea primi până la 80.000 de spectatori.
A treia sursă de deconectare pentru romani o reprezentau teatrele. Teatrul lui Pompei, cu 12.000 de spectatori; urmau Teatrul lui Marcellus şi Teatrul lui Balbus, cu 10.000, respectiv 8.000 de locuri.
Aici erau rostite adevărurile ce nu puteau fi strigate în altă parte – theatralis licentia. Mulţimea nu ezita să ia peste picior toate personalităţile, fie ele în vogă, fie neutre; le supunea unor ironii acide; doleanţele erau strigate direct către împărat; priveau soarta unui gladiator ori pe cea a unui curtean dispreţuit.
Popor al Romei… Spectatorii îmbrăcau costumele de sărbătoare: cetăţenii de rând se înfăţişau în togile duminicale, senatorii şi cavalerii purtau însemnele rangului lor, soldaţii îşi ţineau vizibile decoraţiile, iar preoţii şi preotesele îşi dădeau silinţa în straiele lor de ceremonie.
Spectatorii îşi ocupau locurile nu în funcţie de preţul biletelor sau de vizibilitatea mai bună, ci de poziţia pe care o deţineau în societate. Senatorii şi membrii ordinului ecvestru stăteau în rândurile din faţă, soldaţii erau separaţi de civili, oamenii căsătoriţi de burlaci, cetăţenii străini de sclavi.
Grupaţi strict potrivit rangului lor, spectatorii nu mai erau simpli spectatori, ci deveneau ei înşişi actori, jucând propriul rol, cel de „popor al Romei”.
Transpiraţia luceşte pe frunţi, picioare se lovesc slobozite din corzile etichetei, mâini ridicate, groase ori schiloade, guri strâmbe, buze deasupra gingiilor albicioase, râsete pornite din piepturi sănătoase.
În ochii micuţului Nero, toate sunt detalii ilare, dar care-i lipsesc; se strânge în bărbier, dăruindu-i acestuia atingerea tandră de care el este văduvit.
Pe cel mai tânăr dintre artişti, Paris, Nero îl cunoaşte personal; după fiecare spectacol, Paris vine şi-i oferă din darurile primite de el; lui Nero îi place mult esenţa de şofran. Mai vrea.
„Mai vrei şofran? Ei, da, observă histrionul către Fabius. Puştiul are gusturi de triumfător!”
Nero nu ştie ce-i un triumfător şi vrea să afle. „Un triumfător, răspunde Paris, e ceea ce vezi, nu la mine, la toţi artiştii ăştia; pe unii îi îndrăgeşti; îi aplauzi, baţi din picioare; sunt modele pentru copii ca tine şi nu numai; aristocraţii tăi îi privesc ca pe nişte personaje de teatru, dar sunt vii, aşa ca mine, nu Fabius?”
„Nu!”, răspunde Fabius. „Lasă copilu-n pace!”
„Adică, ce-i fac? Uite, îl las în pace: copile, nu tânji să devii triumfător; ăştia îşi dau la gioale, se bârfesc, se giugiulesc în faţă şi în spate se urăsc!”
„Minţi, se întristează puştiul, aşa-i că minţi?”
Fabius se grăbeşte să-i ia apărarea: „Prietene Paris, zău dacă tu ai un dram de minte în capul tău!” Şi către Nero: „Glumeşte, copile, nu-l lua în serios!”
„Când voi fi mare, se răzbună Nero, voi face un Circus Maximus înalt până la cer şi cât Roma de lung, să vină toţi prietenii mei” .
Paris dă din cap că aşa va fi; îşi ia rămas bun şi îi părăseşte.
„Prietenii tăi? Adică cine sunt prietenii tăi?”, vru să ştie Fabius, fals curios, fiindcă ştia răspunsul.
„Toţi aceşti 150.000 de oameni hazoşi ca noi!”, zice Nero, mulţumit că poate strecura bucurie în răspunsul său.
„Aşa, aşa, hazoşi ca noi!”, îl încurajează bărbierul, măgulit de a-i fi transmis favoritului dragostea pentru lumea în care trăieşte el.
Unchiul tău, împăratul Caligula, a fost ucis… Peste o sută de mii de oameni afluau apoi spre casele lor; uliţele se umpleau de procesiuni – grupuri de prieteni, cu feţe vesele, doritoare de spectacol; unii cu frunze de lauri legate în cununi ale gloriei, cântau cântece vesele, după datini străvechi, în timp ce alţii înălţau imnuri de slavă vitejilor izbânditori. Muzicanţii – trâmbiţaşi ori cirezi – coborau de pe Palatin, defilau pe Via Ostiense, spre Forul lui Augustus şi mai departe spre Forul Roman şi mai apoi pe Via Flaminia.
Procesiunile de revenire acasă se încrucişau uneori cu carele aristocraţilor, împodobite în aur, cu sclavi antemergători purtând torţe, îmbrăcaţi în straie cu efecte vizuale menite să uluiască trecătorii; armurile ostaşilor luceau în văpaia torţelor, copiii se iţeau în întâmpinare să se desfete în sclipirile de bronz ale suliţelor ca nişte artificii.
Nero îl trage de mâncă pe Fabius, să nu se grăbească. Un convoi cu histrioni recită versuri din care copilul nu înţelege mai nimic:
Între firele urzelii, o spată falsă era,
Şi printr-însa mii de ţepuşe ucigaşe treceau…
„Dacă înţelegi, scânci Nero, zi-mi şi mie, cine trăgea cu ţepuşe ucigaşe?”
„Nu trăgea nimeni cu ţepuşe, copile, aşa e poezia. Unchiul tău, împăratul Caligula, a fost ucis azi-dimineaţă. Asta vrea să însemne că ruda ta se credea nemuritoare şi că nemurirea lui era ca o spată falsă…”.
Nero nu-l mai asculta. Voia să ajungă repede acasă.
În Salonul bărbierului din centrul Romei, unde strada îşi depunea zilnic prinosul de înţelepciune strâns în păreri, bârfe, anecdote, sarcasme biciuitoare, Nero îşi reîmbracă hainele de acasă, ajutat de Fabius. Ajutorul lui Fabius, Lucius, un copil deosebit, salvat de bărbier din casa unei familii sărmane căzută pradă unui incendiu, deapănă vrute şi nevrute. Reţinuse nişte cuvinte pe care nu le înţelegea; îi plăceau cum sună într-o limbă străină lui: „Istoria ştie ce face”. Şi îi mai plăcea şi fiindcă, de fiecare când repeta zicerea ca un papagal, stăpânul îl trata în bătaie de joc: „Istoria nu ştie nimic. Nu mă enerva, broscoiule!”
Salonul s-a înţesat de clienţi, prieteni, amatori de taclale.
Un ins a cărui voce Nero o recunoştea fără a-i şti şi numele povestea cum fratele eroului naţional Germanicus, Claudiu – care-i era unchi -, se afla întâmplător de faţă la ciopârţirea fratelui său şi că, înspăimântat că ar putea fi şi el ucis, s-a ascuns după o perdea, ca struţul, şi că ostaşul de pază îi văzu picioarele ieşind de sub perdea, şi-l scoase de- acolo cu forţa. Şi că amândoi erau uimţi de ce vedeau; ăsta, fratele lui Germanicus, fiindcă rămăsese descoperit în faţa unui ostaş de pază, ostaşul, fiindcă îl recunoaştea. De înţeles unul cu altul n-aveau cum: unuia îi clănţăneu dinţii în gură, celuilat îi dispăruse vocea. În starea aia de aiureală, ostaşul căzu în genunchi şi îngăimă: „Vivat Imperator!” Mai de voie, mai de nevoie, Claudiu se lăsă convins să apară înaintea ostaşilor din gardă; aceştia se învârteau furioşi în jurul palatului, încercând să-i împiedice pe servitori să fugă; repetară şi ei ca oile: „Vivat Imperator!”
Nerod să fii, noroc să ai!… Acasă, Nero află de la mătuşa sa că Senatul, după dezbateri multe, nu a reuşit să găsească un împărat mai bun şi onoarea tronului îi revine unui Claudiu răvăşit, dar fiu al Germanicus, frate al împăratului Caligula, tocmai ucis şi unchi al tău… „Nerod să fii, noroc să ai! Dar, din fericire, şi ginerică al meu; după cum ştii, unchiul tău e soţul Messalinei mele”.
Pretorienii, senatorii, cavalerii s-au năpustit să-l aclame.
Şi-odată, Nero îşi dori brusc să fie surd şi orb, să nu mai vadă cerul şi pământul, unde nici arborii cei mai mari nu au rădăcini care să-i ferească de moarte.
„La cine te referi, copile, cine-i arborele ăsta aşa mare care a murit?”
„Hector, din Iliada”, minţi Nero.
Fabius îl găsise ascuns într-o conductă dintr-un şanţ.
„Ştii ceva?, se răsti Fabius. Dacă nu vrei să-mi vorbeşti, spune-mi clar, ca unui prieten mai mare, ce s-a întâmplat. Te caut de ieri dimineaţă; din fericire, rudele tale sunt toate ocupate cu aniversarea lui Britannicus, fratele tău vitreg. Nu-mi vinde mie gogoşi! Nu sunt Anicetus”.
Anicetus era noul angajat al mătuşi-sii, cu misia de a-l ţine sub supraveghere şi a-i da învăţături pe care bărbierul nu putea să i le dea. Se anunţa revenirea Agrippinei din exil, şi copilul nu prea îşi dăduse silinţa la învăţătură. Coincidenţă ori ba, acesta va pune la cale asasinarea Agrippinei, mama lui Nero, şi va fi mijlocitorul morţii viitoarei sale soţii, Octavia, nepoata mătuşii Lepida.
Erau zilele când Roma plângea moartea tragică a lui Septimus, a celui mai iubit conducător de car. Plângea Roma şi mai tare decât toţi plângea Nero; ascuns în fosta conductă de apă, se ruga zeilor să-l învieze pe favoritul lui, îi ruga mult, mult de tot.
Pe Fabius îl chemase doica Egloge; constatase dispariţia preferatului ei şi nu îndrăznise s-o comunice întâi mătuşii. Motivele păreau a fi întemeiate. Bună cunoscătoare a tradiţiilor Curţii imperiale, Egloge nu putea fi uşor păcălită. Britannicus, fiul împăratului Claudiu şi al împărătesei Messalina, va fi sărbătorit de mama împărătesei şi de împărăteasă fără ştirea tatălui; pregăteau o serbare cum n-a mai fost. Împăratul urma să fie pus în faţa unui fapt împlinit; sperau ca împăratul să ia act de măreţia evenimentului şi să-l proclame pe Britannicus moştenitor al tronului, în ciuda îndoielilor acestuia: Britannicus era un copil suferind de boala cumplită numită epilepsie.
„Dragul mamii! E şi niţel ofticos!”, mai zise bona.
„Şi două săbii nu au loc într-o singură teacă! Aşa-i? Asta vrei să spui? Că Nero este a doua sabie, şi trebuie să dispară?”
Egloge se bătu peste gură.
Bona îl conduse pe Fabius în parcul din spatele casei.
Pe drum îi depănă povestea şarpelui Amduat care noaptea se răsuceşte de mai multe ori, se face colăcel, şi dimineaţa renaşte în zeul-soare RA. Ea găsise un şarpe în patul unde dormea Nero, dar nu arăta ca zeul RA, cum afirmase stăpâna Domitia Lepida.
„N-arăta nicicum ca un zeu, mamă, cum pretinde stăpâna; l-am ascuns în tufişuri. Iar când stăpâna Domitia m-a întrebat dacă n-am văzut un şarpe Amduat prin casă, am răspuns că parcă am văzut unul fugind, dar că nu arăta deloc că renăscuse precum zeul-soare RA”.
„Foarte bine ai răspuns, i-a zis Fabius. Unde e animalul?”
„Dar nu e un animal, îl contrazise Egloge; e un pui de şarpe, un colăcel. Cred că mai doarme încă”.
„Colăcelul” dispăruse şi Fabius a zis:
„Iată cum facem: aduc de-acasă o brăţară din piele de şarpe. Dacă te întreabă Domitia ce-i cu amuleta îi spui că nu ştii, că a apărut aşa deodată la mâna copilului, înţelegi?”
Egloge nu înţelegea, cum să apară aşa, nitam-nisam, o brăţară la mâna copilului?
„Nu ştii şi gata”, o repezi Fabius. „E foarte important să nu ştii. Nu ştii şi gata. Înţelegi? Faptul că tu nu ştii e un semn că ştie altcineva şi acest altcineva ar putea, la un al doilea atentat, face cunoscută Romei tărăşenia cu şarpele Amduat. Dacă m-ai chemat, ai dovedit că tu însăţi ai simţit pericolul; ai încredere în ce spun şi faci aşa cum te învăţ”.
Simţea răceala nisipui inundu-i trupul… Pe o insulă din Adriatica, Agrippina, mama lui Nero, gusta exilul cu linguriţa, şi cutiuţa cu otravă ascunsă într-un buzunar secret din cutele rochiei. Oră cu oră, zi de zi, noapte de noapte. Oricând, un emisar al împăratului putea aduce protocolul prin care i se cerea să aleagă o moarte demnă de o nobilă romană – conform datinei devenită obicei împărătesc. Vestea morţii fostului împărat şi urcarea pe tron a fratelui tatălui ei n-o ajută mult: înlocui doar groaza morţii cu neputinţa vieţii în surghiun. Trăia ca îngropată până la gât în nisip, cum visase într-o noapte, şi-a doua zi se sufoca doar amintindu-şi coşmarul trăit în somn. Putea să respire, dar nu se putea mişca. Avea mâinile, picioarele şi trupul încremenite. O durea nemişcarea, resimţită cu atât mai dureros cu cât, acum, gândurile nu se mai opinteau de barierile surghiunului. Străbăteau imensităţile fără a mai lua seama la strânsura nisipului.
Şi înapoi la coşmar: dacă unchiul Claudiu uitase de ea? Dacă acesta însuşi aprobase sentinţa fratelui său, Caligula? Simţea răceala nisipului inundându-i trupul, sufocându-l ca într-o menghină. Ştia măcar un lucru: nu va mai trăi ca până atunci, mortificată. Ori va muri, ori va stăpâni lumea. Lăsa naivilor, şarlatanilor, ori celor săraci cu duhul plăcerea fleacurilor numite scrupule. Şi pentru că singură nu era cu putinţă, şi-avea nevoie de o coloană de sprijin, îl va lua ca punct de sprijin pe nevârstnicul său fiu, copilul despre care nu-şi mai amintea cum arată. Crescuse, desigur, dar cum şi cât, şi în ce fel? Îi va plăti pe cei mai renumiţi savanţi ai vremii să facă din el un bărbat demn de neamul Germanicus şi de străbunul Augustus, fondatorul imperiului.
Şi nu ştia, sărmana, că Domitius, fiul ei şi al smintitului ei soţ, va deveni împăratul cu numele Nero, dar nu mai era al ei. Pierduse tempoul creşterii lui; unul sau chiar mai multe. Şi că savanţii pe care îi avea în vedere trecuseră, la rându-le, prin calvarul de a gusta surghiunul cu linguriţa. Şi că nimic nu mai era ce-a fost sau visase ea că va fi.