Nu mai cred în sindicate fiindcă puţin câte puţin nu mă mai îndoiesc: liderii sindicali sunt singurii câştigători de pe urma crizei. Toţi ceilalţi pierdem. De la preşedinte la asistatul social, fiecare pierdem mai mult sau mai puţin. Liderii câştigă tot potul. Căci, ca să câştige, au de îndeplinit o singură formalitate: aceea de a nu pierde. Şi pentru a nu pierde au de făcut doar atât: să menţină confuzia ocolind esenţa problemei.
Pentru că despre întreţinerea confuziei e vorba când, desfiguraţi de indignare, vorbesc de nedreptăţi, de bacalaureat, de bacalaureat şi suferinţe şi abuzuri, manipulând propagandistic ranchiuna, frustrarea, starea de revoltă şi umilinţă. Căci lor le foloseşte. În primul rând prin ineficienţa alarmei. Prin zădărnicia finală. Paradoxal, zădărnicia doar îi face mai puternici, mai siguri pe funcţiile lor. Întrucât nu riscă nimic şi câştigă oricum.
A pierde un an şcolar sau a nu pierde un an şcolar? – dilema asta hamletiană nu poate avea decât un răspuns: NU! Niciun părinte din lumea asta nu va accepta ca odrasla să piardă un an din perioada ei de creştere pentru un câştig iluzoriu.
Dilema e falsă. Insidioasă. Greva generală este implacabil împinsă la groapa cu deşeuri.Şi liderii, absolviţi de răspundere. Ei au vrut, s-au strofocat vorbind pe toate posturile tv şi radio, au făcut scurtă la mâini, dar au fost trădaţi.
Şi din nou mitinguri, şi din nou lozinci, iarăşi televiziuni şi radiouri. E la nave va. Treaba merge şi curge şi trece.
Fiindcă ce e de făcut cu adevărat liderii o bâlbâie . Nu de bacalureat este vorba în primul rând, nici de nedreptăţi, ci de viaţă şi moarte. România, în ciuda previziunilor sumbre, este departe de a oferi întreagă tragedia care o paşte. Bacalaureatul trebuie amânat nu pentru a se pierde un an şi astfel a fi pedepsiţi răii de la guvern. Nu pentru că este singura armă sindicală pe care dascălii o pot folosi în situaţia lor de fără putere.
România învinge sau moare, asta este miza. Şi ca să învingă ţinta principală, Preşedintele, trebuie dat jos. Preşedintele şi cei care îi subvenţionează supravieţuirea. Scăpăm de ei sau murim. Jumătăţile de măsură sunt sinucigaşe. Desigur, cine va veni nu va creşte lefurile şi pensiile. Datoria cui va veni va fi să creeze premisele unui climat de solidaritate care să ne unească în ideea „ne salvăm toţi sau murim toţi”.
Sabotarea grevei anunţă începutul destrămării definitive. Căci pierdem totul. Definitiv. Irevocabil. Aceste două dimensiuni ale revoltei trebuiau punctate de revoluţionarii din fruntea sindicatelor: miza şi ţinta principală. Miza: murim toţi sau ne salvăm toţi; ţinta: preşedintele autocrat.