În volumul Povestea lumii omului, apetitul lui Nicolae Cristache pentru istorie se manifestă din nou. Garnisit, ca de obicei, cu verva sa literară, dar îmbogăţit, acum, cu arome filozofice.
Şi-ar fi putut intitula cartea Istoria lumii omului, adică Istoria omenirii. Dar pentru că titlul a mai fost folosit de Henric van Loon, iar termenul historia = cercetare, stârneşte astăzi o reacţie de… teamă, a preferat altă variantă. Pentru că intenţiona să o expună atractiv, pe înţelesul tuturor, adică „pentru popor”, cum spunea N. Iorga, a numit-o Poveste. O poveste elaborată după exigenţele autorului, pe baza unei temeinice documentări ştiinţifice.
Întrucât mulţi şi-au expus opiniile şi convingerile asupra istoriei omenirii, Nicolae Cristache a socotit potrivit să precizeze, cu modestie, că Povestea lui reprezintă „un punct de vedere”. Mai mult, în Cuvânt înainte, el îşi argumentează subtitlul ales prin relativitatea cunoaşterii şi aprecierii umane, prin inexistenţa concordanţei între vorbă şi faptă şi prin faptul că „nimic pe lumea asta nu este ce pare că este”.
Nicolae Cristache foloseşte o structură originală pentru a-şi înfăţişa Povestea. Nu adoptă nici varianta cronologică, nici pe cea tematică. Preferă să realizeze cinci secţiuni în lumea omului şi să ne prezinte omul şi societatea momentului. Nu orice Om, ci omul reprezentativ, modelul: Alexandru cel Mare, Seneca, Henric al IV-lea, Saint Just, Hitler.
Secţiunea întâia cuprinde o istorie a lui Alexandru Macedon. Dar ea nu este „povestită” nici după modelul istoricilor antici (Arrianus etc), nici al cărţilor populare (Alexandria). Miezul ei este o transpunere, în epoca macedoneană, a prieteniei dintre Ahile şi Patrocle, parteneri fiind, acum, Alexandru şi Cleitos. O prietenie dintre oameni (Patrocle, Cleitos) şi zei (Ahile, fiul zeiţei Thetis) sau pretinşi zei (Alexandru, fiul regelui Macedoniei, Filip). Ceea ce diferenţiază şi soarta oamenilor: Patrocle ucis de un alt om, Hector, este plâns şi răzbunat de Ahile, în timp ce Cleitos este ucis de prietenul său, Alexandru cel Mare, probă a falsităţii divinităţii acestuia.
Contaminat de subiect, Nicolae Cristache adoptă limbajul potrivit, specific fiecărei secţiuni. Secţiunea consacrată lui Alexandru Macedon, redactată, pe alocuri, în formă versificată, parafrazează stilul poemelor homerice: „Cântă, zeiţă, aprigia ce-aprinse pe Alexandru fiul lui Filip/cântă patima crudă ce mulţimilor mii de amaruri aduse”. (p3) Tonul relatării faptelor este liturgic, în acord cu mentalitatea religioasă a epocii, care îl considera zeu pe întemeietorul imperiului macedonean. Nicolae Cristache foloseşte cu măiestrie limbajul poemelor antice, precum Calistrat Hogaş limbajul mitologiei greco-romane. Frazele sale ample preamăresc faptele lui Alexandru şi redau înălţarea sufletească a personajelor. Am reţinut, printre altele: „Doar mie şi lui Ahile, Zeus ne-a dăruit un Patrocle”; „Toate gâlcevile se deteră atunci în afund şi-n mare pe loc asfinţiră”. Cortul lui Darius, ajuns pradă de război a lui Alexandru, în urma bătăliei de la Issos, ilustrează grandoarea victoriei acestuia: „totul în el mirosea zeieşte din pricina aromelor şi mirodeniilor şi tot cortul la fel arăta, cu marginile tivite cu aur şi scânteind în zvâcnirile asfinţitului, impunător atât prin înfăţişarea şi mărimea lui, cât şi prin podoabele răvăşite ademenitor”. (p.16)
Autorul găseşte o soluţie abilă de trecere de la o secţiune la alta. Mânia, care l-a impulsionat pe Alexandru să-şi omoare prietenul, oferă autorului prilejul de a se referi la opinia filozofului Seneca despre acest sentiment. Suntem introduşi astfel în secţiunea a doua, consacrată vieţii filozofului roman Lucius Annaeus Seneca (4 – 65 d.Hr.), preceptor al lui Nero timp de 14 ani şi sfetnic al acestuia vreme de opt ani.
Povestea se axează pe comentarea practicilor politice din Imperiul roman în vremea lui Claudiu (10 – 54 d.Hr.) şi Nero (54 – 68 d.Hr.) prin prisma filozofiei lui Seneca, aparţinând stoicismului târziu. Totul prezentat pe baza unor surse istorice de prim ordin: Istoriile şi Analele lui Tacit şi Scrisorile către Lucilius, ale lui Seneca. O relatare asemănătoare a făcut Robert Graves în romanul Eu Claudius împărat, dar Povestea lui N. Cristache este mai concentrată şi cu un limbaj mai adecvat.
Autorul reia în această secţiune argumentaţia justificării Poveştii sale ca punct de vedere nou asupra istoriei lumii. Istoria şi cultura greco-romană stau la baza civilizaţiei europene actuale. E normal ca, din când în când, să ne întoarcem la bază (origini), la elementele de permanenţă ale istoriei şi culturii noastre, să le confruntăm cu noile noastre experienţe, spre a decide asupra căilor viitorului. Autorul o spune prin intermediul lui Seneca: „Marii înţelepţi, care au descoperit primii lumea, au văzut-o cât era de adâncă şi complexă, atât cât le permitea puterea lupei lor; noi, astăzi, luăm adevărul lor şi-l aşezăm sub lupa noastră; le continuăm truda şi după noi vor fi alţii, care ne vor urma pilda”. (p.45) Ne aflăm aici în miezul demersului narativ al lui Nicolae Cristache, care, prin vocea lui Seneca, angajat într-un dialog cu Novatus, dezvăluie obiectivul Poveştii lumii omului: „De ce să folosim mânia ca să ne atingem ţinta şi nu raţiunea?” Şi alţi filozofi, precum Platon, Aristotel, Teofrast, ne spune autorul, promovează aceeaşi concepţie.
Argumentând pentru un comportament raţional, Seneca dă exemplul vânătorului care pândeşte fiara, „o urmăreşte pe cea care se apropie în cătarea puştii şi trage”. În acelaşi dialog apare termenul „pantofi”. Întrucât în vremea lui Seneca nu existau nici puşti, nici pantofi, presupunem că ne aflăm în faţa unei inadvertenţe intenţionate, iar Seneca din dialogul cu Novatus (pp.45, 46) este alter ego-ul autorului. În secţiunea întâia a cărţii, el a înfăţişat concludent fapta lui Alexandru cel Mare, care, în pofida educaţiei primite de la marele filozof Aristotel, lăsându-se cuprins de mânie, şi-a ucis prietenul. În secţiunea a doua, Nero, educat de stoicul Seneca, pradă aceleiaşi mânii iraţionale, şi-a ucis dascălul (i-a impus să se sinucidă).
Secţiunea a treia a cărţii a fost proiectată şi realizată astfel încât să confirme, să întărească ideea necesităţii unui comportament raţional al omului. În această secţiune sunt prezentate manifestările mâniei, nu la nivel individual, ci în interiorul unei comunităţi, „familia creştină”, „familia franceză”. Impresionează prin proporţiile de masă ale victimizării în timpul războiului dintre membrii familiei creştine, hughenoţi şi catolici din Franţa (1562 – 1589). În noaptea Sf. Bartolomeu (23 august 1572) „creştinii din familia catolicilor făceau harcea-parcea pe aproapele lor protestant”, deşi norma raporturilor intracomunitare creştine era „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Prin edictul de la Nantes (1598), Henric al IV-lea a acordat drepturi civile şi libertatea religioasă hughenoţilor, măsură justificată raţional pentru asigurarea păcii interne. A fost ucis „frăţeşte” de către un catolic.
În sec al XVIII-lea scrierile enciclopediştilor (Voltaire, Diderot, d’Alembert) au ridicat cota raţionalismului, ca normă de conduită umană. S-a creat un curent de opinii favorabil unei restructurări sociale raţionale, bazată pe egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi pe realizarea unei structuri democratice a statului, idei formulate de J.J. Rousseau şi Montesquieu. Povestea punerii lor în aplicare ne este prezentată în secţiunea a patra. Relatarea amplă a asaltului asupra Bastiliei (14 iulie 1789) şi a palatului Tuilleries (10 august 1792) oferă autorului prilejul de a-şi dovedi solida documentare, talentul narativ, dar şi de a ilustra gravele efecte ale pasiunilor dezlănţuite în măcelul asaltului: „Ai noştri şi ai lor, cine-i mai deosebeşte?” (p.89) Pentru a ne întări impresia că n-am pierdut firul Poveştii, autorul revine la comentariul filozofului Seneca: „Bune sau rele, pasiunile, oricare ar fi acestea, aparţin sufletului omenesc. Revoltele nu le produc, le dezvăluie. Odată ce pun stăpânire pe acesta, pasiunile tulburătoare sunt mai puternice decât cel ce îşi închipuie că le stăpâneşte”. (p.95)
Eşecul aplicării proiectelor raţionaliste de organizare socială şi politică e subliniat prin consacrarea câte unui epitaf, lui J. J. Rousseau şi Montesquieu. Nu s-a ales nimic din ideile lui Rousseau privind poporul suveran (suveranitatea poporului, care trebuia să înlocuiască suveranitatea monarhică, de origine divină,) şi guvernarea responsabilă faţă de popor şi nici din ideea lui Montesquieu privind separarea puterilor în stat. Cauza? Natura omului! Oscilaţia sa între pasional şi raţional, între pragmatism şi idealism. Un citat din opera lui Diderot rezumă situaţia: „Idealiştii sunt ca un pian nebun, care-şi închipuie că poate cânta singur”.(p108)
Se zice că somnul raţiunii naşte monştri. Citind secţiunea a cincea a Poveştii lui N. Cristache ne convingem că monştrii pot folosi raţiunea pentru a-şi justifica acţiunile. Autorul redă o critică „raţională” făcută de către Hitler sistemului democratic, cu argumente ce au convins poporul german să-i accepte dictatura şi linia politică internă şi externă. Expozeul autorului este suficient de convingător pentru a demonstra că raţiunea folosită de un monstru generează efecte la fel de nocive ca şi mânia iraţională.
După un asemenea parcurs, ajuns într-o poziţie dilematică faţă de ceea ce face omul din lumea sa, autorul exprimă scepticismul şi deziluziile sale privind această fiinţă superioară, care este omul. Tonul este asemănător celui din scrierile lui Cioran, Pe culmile disperării şi Tratat de descompunere. Omul este aşa cum se descrie Cioran însuşi: „Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sunt o fiară cu un zâmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi până la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi creşte în acelaşi timp încîntată între mine şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi ură, nimicită de lumini şi umbre” . (Emil Cioran, Pe culmile disperării, editura Humanitas, 1990, p. 86-87)
Iar lumea omului este aidoma fiinţei ce o locuieşte!