Am adormit rumegând vorbele unui antic. Zicea: „Viața este minciună. Nu există. Ne înșelăm.”
Și-n visul meu eram copil. Știam pe de rost poezii, maxime, legi, rugăciuni, principii, vorbe de duh… Și prindeam fluturi. Zburau pe lângă mine; pe unii îi prindeam, îi vâram în traistă și mureau. A doua zi, o luam de la început. Eram totuși fericit. Viața exista, anticul meu înțelept era ignorant. Aveam în față viitorul. Și nu eram singur. Toți cei din apropiere îl așteptau.
Zilnic, viitorul trecea pe lângă noi și dispărea. Așteptându-l, ne împopoțonam cu desene de lucruri pe care nu noi le lucram. Uitam și ce învățaserăm în școală: poezii, rugăciuni, maxime…
Viața era ca un incendiu, apărea undeva, dispărea și imediat apărea în altă parte. În așteptarea vieții nu trăiam, amânam totul.
