Mi-am petrecut anii, toți anii frumoși ai vieții, sub adevărul întremător al lui Alexandru cel Mare: „Am avut totul și totul era nimic”. Aiuritor de filozofic!
Anii aceia s-au risipit, nu toți, degeaba. Remarcasem o vecină. De două ori pe zi trecea prin fața casei mele; pleca și se întorcea. Nu știam cum o cheamă. Mi-a spus Talida că se numește Norica. Curiozitatea mea pleca dintr-o observație de scriitor: totul timpul, chiar tot timpul mă saluta veselă.
Crește singură un copil.
Handicapat.
Întrebată de ce nu solicită ajutor social, vecina mea mereu veselă a răspuns: „Sunt fericită așa cum sunt, cu ce am. Îmi pot ajuta copilul. De ce aș râni la haznalele altora pentru 200 de lei?”
Scriam recent despre mii, despre miile de miliarde de ființe umane care se strofoacă să fie altceva decât sunt.
Există fericire, chiar într-o nenorocire. Și absurzi imens mai mulți.
Cunoaște-l pe Dumnezeul din tine!
