Ninel este prietenul meu. Muncitor cu ziua. La un pahar de pălincă, la mine în curte, ne-am certat. El era pornit împotriva Rusiei. Nu citise, nu ascultase nimic din ce venea de-acolo, din acel orizont cum nu mai este un altul. Cu Cehov, Ceaikovski… Ura Rusia prin bunăvoința posturilor de televziune. L-am contrazis și-acum regret. Căci…
Poporul sărac al României avea dreptate. Rusia este un monstru. Doar că nu întâmplător, neamul meu românesc se încarcă de această simțire acum, în preajma unui război cum n-a mai fost. Se aude veselia producătorilor de Coca-Cola.
Mă privesc. Pe mine, cel născut când nu știam ce-i lumea. Crescut într-o ordine și nu aveam alta. M-am adăugat ei. Cu puteri și nădejdi. Nu aveam aceiași ochi însă. Eram sărac. Îi iubeam pe toți cei care nu râvnesc la mai mult decât au nevoie.
Îl iubeam pe Ninel, deși mă contrazicea. A doua zi, i-am trimis scuzele mele prin Cami, nevastă-sa.
Nu zornăise nicio schimbare în grădina casei mele și, îndrăznesc să spun, nici undeva prin preajmă.
Va fi război cum n-a mai fost. Știu. Ori eu, ori Ninel, vom muri. Sau poate amândoi. Folosul va fi de partea celor care vor stoarce bani și putere atât din moartea mea, cât și a lui Ninel.
Din păcate, nici Ninel, nici eu, nu avem cum ne împotrivi. Ne vom înjura reciproc. Cu asta ne hrănim fericirea.
P.S. Aflu că deja Ciolacu este fericit că poate veni un război cum n-a mai fost. Iată cui aparține de-acum bucuria…
