Nu erau protestatari pașnici și protestatari turbulenți. Majoritatea celor veniți în piață se organizase să doboare guvernul în funcție și să instaleze „guvernul meu”, cu orice preț: „sânge, foc, care pe care”. Ideea cu „diaspora” era pălăria sub care minți detracate erau puse în slujba fărădelegii. Minți exersate în diversiune. Minți geniale. O parte, cea numerică, juca rolul de carne de tun, pentru a oferi spectacolul jertfei în numele dreptului de a demonstra. Oastea de forță, mai puțin numeroasă, dar extrem de activă, avea drept obiectiv de căpătâi să provoace jandarmii; aceștia, conform regulamentelor naționale și internaționale aveau dreptul și obligația să riposteze – motiv pentru care trebuiau asmuțiți neîntrerupt, pentru ca și riposta să crească pe măsură.
În spatele scenei, activiștii, agitatorii, propagandiștii, membrii de partid, oficialități politice aveau în tolbă un singur obiectiv: acela de a striga în cor „Rușine, jandarmi!”, „Iată fața democrației pesediste!”. Și chiar așa s-a întâmplat; pe rând, la intervale egale, au ieșit la rampă președintele Iohannis, președintele Ludovic Orban, Cioloș, televiziunile aservite, oameni sensibili, pătimași, unii chiar de bună-credință. Rușine, jandarmi!
Nici vorbă de diaspora. Cei câțiva curioși veniți fără ordin s-au retras din bun-simț. Au rămas fanaticii. Și am văzut ce nu mai văzusem de la celebra scenă cu Cofariu. Care, în toate ziarele și televiziunile din lume, era un ungur bătut de români. Deși în realitate era invers. Cofariu era român.
Este scena care m-a ținut treaz până la ora la care scriu și, deși îmi propusesem să nu mă amestec în acest calvar al dezmățului urii, iată, o fac:
O fată-jandarm zăcea la pământ și zeci de așa-ziși protestatari o călcau în picioare, o loveau cu picioarele în cap, în coaste, unde nimereau… Ea și încă un coleg de-al ei, tot jandarm, amândoi desprinși din front cu măiestrie deloc civilă. Ulterior am aflat că medicii i-au constatat facturi numeroase, inclusiv o fractură a coloanei cervicale. Tragedia aceasta teribilă, barbară, inumană, parcă desprinsă din „Războiul sfârșitului lumii” al lui Llosa, nu-mi lasă sufletul în repaos, poate tocmai fiindcă este constrâns la pace cu prețul vieții mele.
Iată crima pe care o anunțam cu câteva zile în urmă când avertizam că toți cei care cheamă la război civil își iau pe umeri o misie criminală. Mă refeream la colegi pe care, totuși, voi continua să-i iubesc: Liviu Papadima, Florian Bichir…