Atunci, Cristian Tudor Popescu a scris în ziarul său şi a zis: Poliţia, Traian Băsescu şi Emil Boc au subminat deopotrivă autoritatea statului. Şi-a mai zis, iar eu l-am simţit înfiorându-se, că nu vrea să retrăiască nopţile din ianuarie 1999 când dormea cu pistolul sub cap de frica minerilor.
Brrr! Cristian Tudor Popescu are dreptate, mai ales că nu toţi românii avem un pistol cu care să ne culcăm sub cap.
Dreptatea din bancul cu ospiciul. Unde inspectorul îl întreabă pe medicul psihiatru, arătând spre nebunul care citea un ziar pe bancă, de ce e nebun, eu îl văd întreg la minte; şi medicul răspunzând a zis, fiindcă zice că e Napoleon. Şi le mai iese în cale un nebun; îmbrăcat elegant, cu pălărie şi veston închis la gât; inspectorul a repetat întrebarea şi medicul a răspuns, fiindcă se crede Napoleon. Atunci inspectorul, străfulgerat de o idee, s-a oprit şi a zis: La urma urmelor, de ce n-ar avea amândoi dreptate? Imposibil, a răspuns medicul, absolut imposibil, Napoleon sunt eu.
Imposibil, a zis şi Cristian Tudor Popescu, absolut imposibil. Dreptatea nu poate să fie a niciunuia dintre cei trei. De ce? Fiindcă dreptatea sunt Eu.
Echidistant între paloş şi grumaz. Între o contravenţie şi o revoltă armată. Între victimă şi călău.
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.