Se plângea pe sine; rămânea într-o lume care nu mai era a ei, într-o lume fără apărare, într-o lume fără Dumnezeu.
Nu pot să-nghit ceea ce mi se vâră pe gât: cătuşe, regi, regine, nebuni, detaşamente de pioni, vameşi şi poliţişti de frontieră, în lanţuri – marşul glorios al anticorupţiei. Nu ştiu de unde vine şi unde se duce.
Varianta oficială este că vine dintr-un dosar primit de preşedinte de la serviciile secrete în iulie anul trecut. Ar însemna că timp de şase luni, în vămi s-a cărat şpaga cu găleata, cu sacii şi camioanele, prin capilarele sistemului au pulsat milioanele corupţiei precum globulele albe şi roşii pentru ca nişte vameşi şi poliţişti nărăviţi să defileze la televizor ca pradă de război.. Şi că toate astea sunt opera unui procuror intransigent.
Unde se duc? Cine a deschis robinetul îl va şi închide. Nu după ce-şi va fi atins scopul. Care scop?… Cine l-a împuşcat pe Kennedy?… Cine a organizat răpirea ziariştilor în Irak?…
În nopţile când eram ocupat cu terminarea unei cărţi şi nu ştiam dacă era marţi sau vineri, printre virgule şi cuvinte de şters şi înlocuit, eram bântuit de imaginea unei femei: capul ridicat pe un gât ca lujerul urla de durere lângă cosciugul soţului mort la Uricani. Urla şi zicea: „Am rămas singurăăăăă, singurăăăă…!
Se plângea pe sine; rămânea într-o lume care nu mai era a ei, într-o lume fără apărare, într-o lume fără Dumnezeu…
Nu uitaţi, în fiecare dimineaţă, în jurul orei şapte, Sentinţa vă aşteaptă cu zece rînduri de Necredinciosu în Minicronica Nopţii. Tot aici puteţi să vă spuneţi şi voi părerea în legătură cu cele citite.
