Revolta mea, intempestivă, a fost contrazisă de oameni cu sânge rece. Foarte rece. Aceştia spun că, în realitate, ar fi vorba de o victorie a protestatarilor, fără de care Băsescu nu i-ar fi cerut lui Arafat întoarcerea la muncă. Am fost pe cale să le dau dreptate, dar mi-a fost imposibil să merg până la capăt. Ca să fiu înţeles: domnul Arafat a fost, public, pus la l colţ de preşedintele României, botezat stângist, şi în fel şi chip. Băsescu a biciuit argumentaţia acestuia, gratulând-o pe a sa cu numele de reformă şi pe-a lui Arafat ca fiind antirefomă. A pus bătăuşii din camarila sa pe urmele lui Arafat, inventându-i acestuia matrapazlâcuri şi ruşinoase relaţii infracţionale. A organizat o campanie de combatere a susţinerilor lui Arafat. Toate acestea au provocat reacţia opiniei publice. Pus la zid în toate oraşele ţării, Băsescu revine şi-i propune lui Arafat pace. Pace pentru ce? Şi-a recunoscut mârşăvia punerii în scenă? Nu. Cu spatele la stâlpul infamiei, îi cere sprijinul lui Arafat; îl recheamă. Unde ? Acolo unde până ieri, după părerea lui Băsescu, a împiedicat reforma, a avut o atitudine stângistă. Ca să facă ce? Să pună în circulaţie o reformă stângistă? Desigur, nu. Băsescu l-a chemat pentru a-şi salva scaunul. Pentru nimic altceva: şi-n vreme ce populaţia seminficativă din toată ţara îi cere demisia impostorului, Arafat îi acordă girul său – chipurile pentru a lucra din interior. Din interiorul cui? Al lui Boc? Al PDL-ului? Al doamnei Udrea? Al lui Baconschi? Din interiorul unui grup mafiot? Din interiorul unei lumi corupte, samavolnice? Ce imperative a urmat marele prosfesionist? Ale mulţimilor din pieţele României care cer cn singur lucru „Jos Băsescu”? Care interior – dacă nu aceluia a unui om care ne-a păcălit pe toţi?