Un ceasornicar din Evul Mediu german s-a ostenit toată viaţa să meşterească un ornic fără cusur. Ce-a ieşit, după o viaţă de trudă, a uimit breasla şi lumea întreagă. Ceasul arăta secundele, minutele, anii bisecţi, eclipsele de lună şi soare, mişcarea planetelor, exploziile solare, evoluţia cosmosului, totul.
Ba nu, mint. Lucrarea neobişnuită, nemaipomenită până atunci şi după, avea un singur neajuns: nu indica ora.
Domnul Dan Matei Aghaton, pocăitul, azi mai-marele patronatelor din România, spune despre noul Cod al Muncii că este flexibil, modern, european. Şi-l cred. Pe el mai mult decât pe liderii sindicali, care afirmă invers, şi imens mai mult decât pe Emil Boc, care nu e de crezut niciodată.
Căci noul Cod al Muncii este cu adevărat o bijuterie; flexibilizează, suie productivitatea la cote nesperate, împinge vârtos la progresul economic şi social, conţine germenii vii ai reformei, trezeşte invidia Europei Unite, a G7, G8, G9 şi G10, a UNESCO şi FIFA, a UNICEF , a NATO şi nu în ultimul rând a ONU.
Lipseşte un singur detaliu: rostul muncii. Iar dacă rostul muncii nu e omul, ci flexibilizarea, modernitatea şi europenismul, munca nu e muncă.