Pentru Caracal, cu duioșie

Un domn pe care îl stimez zicea despre evenimentul Caracal ceva în felul: știm în sfârșit și ceva sigur; știm că nu știm nimic. Îi simt unda de dezamăgire și tristețe și mă potrivesc să-l ajut. Știm bine, totuși, două realități. Prima ar fi aceea că vehemenții ultragiați, pe FB sau în Piața Victoriei, știu totul, mai puțin amănuntul că, într-un orășel de provincie unde un pârț nevinovat se aude electric în toate casele, nimeni din pașnica, proverbiala urbe n-a auzit, n-a văzut, n-a mirosit nimic. În consecință, polițiștii nu dispuneau de temeiul legal să spargă porțile și să dea năvală peste bestie. A doua realitate de necombătut o degajă faptul că, în cazul unui joc diabolic, de felul celui de la Colectiv, portretul de proscris, de netăgăduit, a fost găsit cu mijloace nu la îndemâna oricui. De aici și bucuria unora, gen domnul Cumpănașu, unchi al uneia dintre cele două fete în cauză, care au găsit un prilej neortodox de a-și umfla mușchii împotriva guvernanților. Singurul miros care se desprinde, și acesta anevoie, este că nu miroase a bine.