Iată că 2010 se pregăteşte să-şi ia rămas bun. A fost un an greu. Pentru cei mai mulţi. Şi totuşi… Aţi încercat să faceţi un alt fel de bilanţ? Un bilanţ în care să nu contabilizaţi ce şi cît aţi pierdut sau cîştigat din punct de vedere material, ci trăirile pe care le-aţi avut de-a lungul acestui an? Eu n-am făcut tocmai un bilanţ, dar o privire, oricît de superficială îmi spune clar: la capitolul ăsta ies pe plus.

Aş începe cu cel mai minunat dar pe care mi l-a făcut viaţa. În urmă cu un an, pe 30 decembrie, dădeam, seara, un telefon de felicitare omului care, în martie 1994, mi-a schimbat destinul profesional. Nu era tocmai un telefon de convenienţă, pentru că niciodată n-am putut să dăruiesc nici măcar un zîmbet fără să vină din suflet şi din inimă. Dar nici nu conţinea o încărcătură specială… Şi atunci, în seara de 30 decembrie 2009, acelaşi om mi-a schimbat pentru a doua oară destinul. Pentru că a devenit omul alături de care îmi petrec ceas de ceas, clipă de clipă.

Celor care aveţi, la fel ca mine, bucuria de a trăi alături de un om drag, vă propun următorul „joc”. Încercaţi să vă amintiţi de cîte ori aţi simţit că sînteţi la capătul puterilor, că nimic nu are sens, că totul e în zadar… Pînă în clipa cînd aţi văzut zîmbetul ori aţi simţit mîngîierea omului drag. Şi mai încercaţi, măcar pentru o fracţiune de secundă, să vă amintiţi ce coşmar aţi trăit atunci cînd aţi crezut că celui drag i se poate întîmpla ceva rău. Oricît de mic ar fi fost acel rău. Să vă amintiţi cum aţi realizat în acele momente că nimic nu e mai presus şi mai important decît faptul că celălalt ESTE.

Făcînd un astfel de „bilanţ” veţi şti mult mai clar ce este cu adevărat important în viaţa voastră.

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre mine, mai vreau să vă spun că binecuvîntările acestui an nu s-au oprit aici. Şi nu am să vorbesc despre bucuria de fiecare clipă pe care mi-o dăruiesc copiii mei. Fie şi numai prin faptul că există. E atît de multă şi atît de mare încît toate cuvintele devin prea sărace. Dar anul acesta mi-a adus ceva cu totul nesperat: pe voi, cititorii Sentinţei. Pe voi, care aţi venit mereu la mine, chiar şi atunci cînd eu nu m-am ridicat la înălţimea dorinţelor şi aşteptărilor voastre. Şi mi-aţi fost alături.

Vă mulţumesc!
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.