Acasa > Articole > Campanie > Povestea mea de Crăciun

Povestea mea de Crăciun

Mama mea dragă,

Ai trecut peste cancer cu seninătate și l-ai rezolvat prin mastectomie. Ai trecut peste boala de inimă pe care o ai de 40 de ani. Ai trecut și peste Alzheimer pe care il ai de 10 ani (mai greu a fost in ultimii 7 ani că erai in fază gravă (știi tu…).
Un singur lucru am uitat. Am uitat că viața are întotdeauna partea ei de neașteptat.
Și am mai uitat că ai o fiică, sora mea, care trăiește de 10 ani in Olanda. N-ar fi contat prea mult, mamă, dacă nu te-ar fi convins, în primul an de boală, înainte de a pleca, să faci un contract de cedare drepturi litigioase, știi tu, pentru casa aia de la Piața Unirii, strada Udriște. nr.13 (care nu a putut fi retrocedată in natură).
Nici asta n-ar fi fost o problemă, mamă, pentru că ea își ducea viața ei acolo, iar noi aici. Pe mine nu m-a deranjat acel act fiindcă n-am știut de el, iar despre ce nu știi nu are cum să îți pese. Și chiar dacă aș fi știut, nu ar mai fi contat.
Necazul nostru a început, mamă, în momentul când s-a schimbat legea. S-a schimbat pentru că foarte mulți oameni în vârstă se chinuiau ani de zile să își recupereze bunurile furate de comuniști, iar apoi apărea câte cineva care le propunea contracte de cedări drepturi litigioase. Și cum mulți oameni în vârstă au fost păcăliți, mamă, până la urmă s-a schimbat legea astfel că majoritatea acestor contracte litigioase au devenit maculatură. Fiica ta a aflat de această schimbare și nu a putut accepta acest lucru, mamă. Din acel moment și-a adus aminte de noi. După ce, în 10 ani te vizitase în total 35 de minute, acum 2 ani a început proces după proces ca să dovedească că merită ea să decidă viața matale (tutelă). A și explicat cum. Vine, îți preia bunurile, te pune intr-un azil și pleacă înapoi.
Nu mi-aș fi bătut capul prea mult cu asta, mamă. Doar că doctorița ta psihiatru a spus că vei muri în scurt timp dacă vei fi mutată din casa ta. Așa că am luptat și am adus probe peste probe, și urma să avem unul dintre cei mai buni avocați din țară și să câștigăm. Însă s-a întâmplat ceva, mamă. Fiica ta era hotărâtă să facă Totul și Orice pentru ca asta să nu se întâmple.
Și soluția a fost simplă. Și-a selectat o avocată cu o gaură în dreptul inimii, care, la rândul ei, și-a căutat o altă persoană cu o gaură în dreptul inimii.
A aflat că ești la pat de 3 luni și și-a dat seama că este cel mai bun moment să atace din nou. Și așa a început acest dans nebun, mamă.

Săptămâna 1

26 noiembrie – reclamație la Asistența Socială că eu nu te îngrijesc bine. Le-am dat numărul de telefon și le-am spus că pot veni oricând doresc.
28 noiembrie – sună doi polițiști la ușă. Îmi spun că s-a făcut o sesizare cum că ar fi o persoană cu dizabilități decedată sau în pericol. I-am introdus în casă și oamenii s-au lămurit că era o reclamație falsă.
29 noiembrie – sun la Asistența Socială să îi întreb de ce n-au venit și mi s-a răspuns că doamna respectivă e in concediu
30 noiembrie – primesc în cutia poștală un plic mare, alb, în care sunt anunțat că sunt dat în judecată și că trebuie să mă prezint în 4 zile la tribunal (ordonanță președințială).

Săptămâna 2

3 decembrie. Un alt domn polițist sună la ușă, comisar fiind. Îmi spune că s-a făcut o reclamație pentru locuire ilegală în apartament (!) Îi arăt locuința și îi spun că îi voi onora invitația la secție pentru a doua zi.
4 decembrie. Mă duc la secție și îi demonstrez cu acte că totul este o minciună și un abuz. Dau o declarație pe 6 pagini și omul îmi răspunde jenat: ,,Trebuia să facem cercetări, căci, uitați ne-au trimis reclamație și prin mail și prin poștă cu antetul casei de avocatură”.
5 decembrie. Mă prezint la tribunal. Aștept vreo două ore până se găsește o sală liberă și începe ședința. O rog pe doamna judecătoare să îmi permită 2-3 zile să îmi găsesc avocat. Aceasta o întreabă pe avocata fiicei tale dacă e de acord cu această cerere. Avocata refuză. Judecătoarea, o doamnă tânără, la vreo 30 de ani, îmi spune că va trebui să mă apăr singur așa cum pot. Îi spun că nu mi se pare drept, dar voi încerca. Explic că nu am blocat niciodată Asistența Socială, având și un raport pozitiv din partea lor, de acum 2 ani. Dacă m-au căutat marți, 27 noiembrie (cum declară acum) și eu nu eram acasă, aceasta nu este vina mea din moment ce doar 2 zile mai târziu i-am contactat din proprie inițiativă să îi intreb de ce nu vin și mi s-a spus că doamna este în concediu. Am rugat doamna judecătoare să facă o adresă la Asistența Socială și îi vor confirma că i-am contactat. Mi-a răspuns că nu poate face acest lucru căci este considerat probă ulterioară. M-a întrebat dacă am un înscris care să dovedească că i-am sunat. I-am răspuns că nu mi-am imaginat că s-ar putea obține așa ceva și că mi-ar folosi. I-am spus că un singur telefon dat acolo ar rezolva problema. Mi-a răspuns că nu se poate și m-a întrebat dacă mai am ceva de spus. Am zis: Da, mai am. Vă rog să întrebați avocata dacă reclamanta a fost in România în această lună. O întreabă și avocata răspunde că n-a fost, dar asta nu i se pare relevant. Apoi eu am adăugat: „Vă rog întrebați avocata dacă reclamanta a fost în ultimii ani, de când a început procesele, dar și înainte, vreodată la ușa mamei sale și n-a fost lăsată să intre”. Avocata a răspuns: „Nu a fost, dar nu considerăm important, căci a făcut alte demersuri”. A rămas ca decizia să fie dată a doua zi, mamă.
6 decembrie, seara târziu, m-am uitat lipsit de speranță pe portalul judecătoriei și decizia era dată. I se respinsese cererea ca fiind nefondată. Surprins și ușurat, m-am gandit că vom putea și noi avea un pic de liniște.
7 decembrie. Sun la Asistența socială din nou. Mi-a răspuns chiar doamna respectivă. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, că, uite, am avut și proces pe această temă. Mi-a răspuns că a fost 2 zile în concendiu (?) și că e vina mea că nu i-am primit și nu am făcut pași către ei. I-am răspuns că am făcut pași încă de acum 2 ani și am avut și raport pozitiv și am obținut și certificat de gradul unu pentru mama mea. Mă întreabă apoi: dar când plecați la piață cu cine o lăsați? I-am răspuns că sunt singur, nu pot să mă dedublez. Mi-a răspuns să o sun când sunt mai calm.

Săptămâna 3

10 decembrie. Mă duc la Asistența Socială, în Pantelimon 301. Vorbesc cu doamna Elena Penciu și o întreb în primul rând dacă poate să îmi dea o hârtie care să ateste că am fost acolo ca să nu am surprize pe viitor. Îmi răspunde că nu eliberează astfel de hârtii. O întreb apoi dacă îmi permite să îi expun cazul, eventual și în scris, pentru a avea o privire mai completă asupra situației de fapt și că pot aduce și documente. Îmi răspunde că pentru ea contează doar ce găsește la fața locului. Mi s-a părut un pic bizar răspunsul, mamă, mai ales că știam că toată acțiunea venise în urma unor reclamații. De ce să nu te intereseze să afli istoricul pacientului și întreaga stare de fapt chiar de la însoțitorul bolnavului? Am trecut peste. Am zis că așa or fi procedurile.
11 decembrie. Primesc un nou plic alb în cutia poștală. O nouă reclamație. De data asta la un executor judecătoresc. Sunt anunțat că pe 17 decembrie vine ea cu Asistența Socială (!?). Mi s-a părut ciudată și această înștiințare, mai ales prin prisma faptului că fusesem personal la Asistența socială. În plus, acum era și o hotărâre judecătorească în care se specifica faptul că nu am făcut nici un fel obstrucție ei și Asistenței Sociale, dar mi-am zis că neavând nimic de ascuns nu are rost să mă mai scandalizez pe chestia asta.

Săptămâna 4

17 decembrie. La uță sună asistenta socială Elena Penciu, foarte mânioasă, lângă ea fiind avocata. Le-am deschis ușa și le-am invitat înăuntru. Văd că în urma lor mai intră doi brancardieri, doi indivizi necunoscuți (probabil executorul și ajutorul lui), încă doi de la Poliția Comunitară și o namilă de vreo 2 metri. Eram șocat, mamă, pentru că la cum se prezenta situația nu aducea deloc a vizită la domiciliu, ci a execuție publică. Elena Penciu intră la tine în dormitor, se uită 5 secunde și spune: „E slabă, e subnutrită, luați-o!”
Zic: poftim? Cred că n-am înțeles bine. Ce vreți să spuneți?
La care, îmi răspunde: da, e subnutrită. O luăm!
I-am spus: Îmi pare rău, dar nu știți nimic despre mama mea; este prima oară când intrați in casa noastră. Mama mea e bolnavă de inimă de 40 de ani. Întotdeauna a fost o persoană slăbuță. Are Alzheimer de 10 ani și de 3 luni este la pat. Cum puteți să spuneți că nu e hrănită?
Elena Penciu: nu ne interesează aceste lucruri!
Nu vă interesează? i-am răspuns uluit. Eu curăț urina și fecalele mamei mele de 7 ani, o sprijin și o sărut în fiecare zi și voi spuneți că nu vă interesează și că nu e relevant? Înseamnă că voi ați venit cu o schemă dinainte pregătită!
La care unul din indivizi mă întreabă dacă pot să îți ridic spatele să se uite. Te-am ridicat ușor, ca să nu suferi, și i-am arătat că nu ai nimic pe spate. Și le-am zis: dacă vreți neapărat să găsiți escare, vă spun eu unde sunt. Una pe șoldul drept și una pe cel stâng, de vreo 3 centimetri. (Dar nici unul, mamă, nu a catadicsit să încerce).
Văzând că acești oameni au venit cu scop precis, i- am arătat doamnei Elena Penciu scrisoarea medicală a medicului specialist psihiatru. S-a uitat pe ea și a zis că nu înțelege. I-am arătat eu subliniat cu marker pasajul unde scria negru pe alb: „Recomand ca pacienta să nu fie scoasă din mediul pe care îl cunoaște și unde are o autonomie limitată”. Se gândește un pic, după care zice: păi nu o iau în considerare, pentru că, fiind la pat, eu consider că nu se mai poate vorbi de autonomie limitată!
În acel moment m-am convins că ea încerca să își găsească justificări pentru ceva ce știa sigur că va face. Un tip cu o privire șireată îi ia apărarea și, ca să o susțină, zice: „Păi uite că stă pe plastic!” Zic: Domnule, nu îți este rușine? Acum creați scenarii și alibiuri? Nu m-ai pus tu să o ridic? Nu vezi cearceaful la 5 centimetri?
Și în acel moment am văzut că nu le pasă, mamă. Au luat cearceaful de pe pat, cel pe care se făcuseră că nu-l văd, l-au pus pe jos, te-au luat de mâini și de picioare, doar cu pampersul pe tine și te-au așezat pe el. În acel moment am scos telefonul cu intenția de a face poze. Namila de 2 metri s-a pus în fața mea, iar individul care care comentase despre cearceaf mi-a pus piciorul în ușă, blocându-mă.
În acel moment le-am zis: Nu pot să cred că faceți așa ceva! Vă comportați precum niște gangsteri. Ce sunteți? Criminali? Vreți să îmi omorâți mama? Nu sunteți sănătoși la cap! Eu îi dau să mănânce bucățică cu bucățică și o încurajez și o sărut. Îi dau să bea apă cu biberonul, un pic câte un pic, zeci de minute. Cine o să facă asta acolo unde o duceți voi?
Și te-au luat, mamă dragă, pe tine, o bucățică de om la 80 de ani, bolnavă grav, goală-goluță, doar cu pamperșii și te-au cărat precum un sac de cartofi până la stradă, pe trotuar, unde te-au pus pe o targă și au pus un simplu prosop peste matale. Și afară ningea, mamă! Și le-am spus că ești bolnavă de inimă de foarte mulți ani. În acel moment am cedat, mamă. Am făcut apel la umanitatea lor. Le-am spus simplu și din tot sufletul meu:
,,Vă rog frumos să nu îmi omorâți mama!”
S-au uitat la mine ca la un lunatic, mamă…
La care namila îmi zice: lasă că o să fie mai bine pentru ea acolo unde o ducem.
Și atunci m-am adresat doamnei Penciu: ,,Stați puțin. Vreți să spuneți că nu o duceți la spital?
– Ba da, la spital o ducem – îmi răspunde ea.
– La ce spital o duceți?
– Nu știm încă! îmi răspunde.
– Cum nu știți încă? Eu vreau să știu, pentru că vreau să vin acolo.
– Nu știm încă.

Și au plecat, mamă…

După un sfert de oră în care mă uitam în gol și nu îmi venea să cred, am sunat la 112. Mi-au răspuns că nu s-a făcut nici o cerere pe numele mamei mele.
Atunci mi-am dat seama mamă că ei nu aveau nici o intenție de a te duce la spital. Peste o oră am aflat că se făcuse un apel la Salvare pe numele tău, dar de la Popești Leordeni (a venit salvarea, ți-au făcut un EKG și o glicemie și au plecat). Știind că acolo, practic, nu este spital, am realizat că pur și simplu te-au luat din casa ta și te-au dus la un azil, la ordinul surorii mele și cu concursul doamnei Penciu, cea care, teoretic, reprezenta Asistența Socială. Un singur lucru nu am să înțeleg niciodată mamă. De ce avea privirea incărcată de ură? Cu ce îi greșisem eu acestei femei? Mai ales că mă deplasasem personal la biroul ei pentru a încerca să o ajut?

Seara am mers câteva ore prin ninsoare nevenindu-mi să cred că este real. Am ajuns acasă, am deschis și când am văzut ușa de la dormitorul tău deschisă și patul gol s-a prăbușit viața peste mine.Ce bine că n-o să știi niciodată, mamă, ce am simțit eu în acele momente… M-am dus la parter și m-am rugat ca pisicul maidanez pe care îl iau în fiecare seară ca să doarmă la căldură să fie acolo, la ușa de la intrarea din spatele blocului. Și era, mamă! Avea fulgi de zăpadă pe căpșorul lui negru și mă aștepta înfrigurat. A dormit pe pieptul meu toată noaptea.

A doua zi, pe 18 decembrie, m-am dus la Asistența Socială și am făcut cerere să mi se spună unde mi-au dus mama. Mi-au răspuns că voi primi răspuns în 30 de zile. Am intrat și la Poliție și le-am spus că ce s-a întâmplat este tentativă de crimă. Apoi, plecând de la informația primită de la 112, am luat la rând toate adresele din Popești Leordeni și am aflat unde ai fost dusă. Seara n-am mai putut, mamă, și am dat frâu liber lacrimilor. Multe.

Mama mea dragă,

fâcând public acest text , eu mă voi vulnerabiliza foarte mult, dar nu-i bai. O fac pentru că vreau să îți spun cât de mult te-am iubit.

Pe 19 decembrie am ajuns pe la ora 3 după amiaza la casa Dragomir, unde fuseseși dusă. Ca să te încurajez, să te sărut și să te îmbrățișez și să îți aduc o hăinuță.
Am urcat la etajul unu și am întrebat la ce cameră ești.
O femeie cu șorț mi-a zis pe un ton indiferent și simplu:
Doamna a murit la 3 dimineața…

N.R. Povestea a fost publicată de Laurențiu Poroineanu, anul trecut, pe Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.