Mai întâi, tabăra anti-Trump din România. Înverşunarea ei s-a topit imediat ce Donald, chiar aşa răvăşit cum era de criza internă a ţării sale, a aşezat mâna sa stângă pe umărul drept al preşedintelui Klaus Werner Iohannis. „Istericul” Donald Trump s-a transformat brusc în „moment istoric” pentru România.
Şi uite aşa, România nu mai e România, cea în care, în 25 de ani, s-a distrus tot ce putea fi distrus, s-a furat tot ce se putea fura (şi încă mai e de furat), ci România cu un viitor luminos, sub oblăduirea beneficiarilor a doi la sută din PIB-ul României.
Pe cei care s-au înrolat deja, sau era înrolaţi, sub faldurile Palatului Cotroceni, îi rog să vadă cadrele video ale grimasei marelui planetar când protocolul îi dicta să fie zâmbet şi miere. Nu ştiu dacă americanii ştiu ce înseamnă să mănânci mere pădureţe. Dacă nu, expresia preşedintelui lor le-o arată gratis.
Donald arăta precum bunicul meu trezit din somnul în care visase că urma să fie spânzurat de un chinez care-i psalmodia în chineza veche, înainte de a-i potrivi capul pe eşafod. Cam aşa arată şi viitorul României.
Birul către Înalta Poartă era un mizilic alături de cei doi la sută din PIB trimişi la NATO contra nimic. Cel mult, contra unor avioane ieşite din uz, cu costuri de întreţinere peste cei doi al sută.
Eu, în grimasele unchiului Tom, vedeam dezămăgirea acestuia alături de şeful unei ţări care nu ascultase provocarea sa la demnitate, suveranitate, libertate, ci îşi desfăcea picioarele la mângâierile pe creştet ale unui bărbat obosit, scârbit de ce-i impunea protocolul să facă.
Donald era jalnic. Jalnic de ridicol. Era întâia oară când preţul profitului îl umilea.
P.S. Pentru cei care găsesc textul insuficient de explicit, precizez: dacă era vorba de un gest de prietenie şi respect, „sora mai mare” ne-ar fi scutit de impozit, nu l-ar fi crescut.
