Capitolul 16
„A zis, pesemne oamenii sunt altceva decât am crezut şi decât am vrut eu să fie. Ne-am întors la vilă; a urcat, dar n-a zăbovit, a venit la mine, a dat mâna cu mine şi a zis: Suzană, mâine dimineaţă vii să-mi faci bagajul! Da, tovarăşe Ceauşescu, i-am spus şi tovarăşei că vin. Da, dar nu veni aşa de dimineaţă, pe la nouă – zece. A plecat, a dat mâna cu mine, şi-a luat la revedere, s-a dus până la colţ, la anexe, s-a întors, a mai dat o dată mâna cu mine: poate mâine nu ne vedem! Chiar aşa mi-a zis. Şi a plecat”.
Povesteşte Suzana: „M-am dus la Snagov, am deschis vila, am deschis serele, nu era nimeni prin curte. Pustiu. Doar militarii. Colo, colo… am aprins luminile, că de-acum se-ntunecase. Mă, o veni, n-o veni tovarăşul, mă gândeam eu, că era târziu. Dau eu telefon la Bucureşti şi întreb pe ofiţerul de la poartă, era unul Roşca. Tovarăşul Roşca, zic, tovarăşul mai vine la Snagov? Da, da, Suzana, aşteaptă că tovarăşul o să vină la Snagov, la tine. În fine, am văzut că nu mai vine, am încuiat vila şi m-am dus acasă la mine, în anexă. Când să descui uşa, aud că sună telefonul la mine. Ridic receptorul, era militarul de la intrarea principală. „A intrat tovarăşul în curte!” Am fugit repede, am lăsat uşa aşa, nu am mai încuiat-o, am lăsat luminile aprinse în curte. Eu fugeam pe alee, Ceauşescu venea spre mine. Bună seara! Bună seara! Ce-i pe-aici? La seră nu-i nimeni? Nu, dar dacă doriţi, mă duc să deschid şi să vă aduc ceva. Nu, nu, mă duc doar să mă spăl pe mâini. Probabil că avea nevoie şi la toaletă. M-am dus, i-am deschis uşa, a intrat în casă, s-a spălat pe mâini, eu am stat undeva retrasă, apoi a venit şi m-a strigat: Suzana, dă-mi şi mie un pahar de ţuică! El avea un pahar special cu care bea ţuică, v-am mai spus. Ca să nu bea nici mai multă nici mai puţină. I-am turnat, dar nu i l-am pus plin. Îmi dai cu raţia?, a zis, ca de obicei. Tovarăşe Ceauşescu, atâta s-a nimerit. Bine, mai pune-mi puţin. L-a băut pe primul şi i-am mai pus foarte puţin, aşa, cam un deget şi ceva. L-a băut şi pe ăsta şi m-a întrebat din nou: Ce-i pe-aici, Suzana? Toate sunt bune! A ieşit afară. E un nuc în faţa vilei. De trei ori s-a învârtit pe lângă nucul ăla şi s-a uitat aşa, în sus. S-a învârtit pe lângă nuc aşa, cu capul pe sus. Eu m-am uitat la el şi mi-am zis: s-o fi îmbătat de la ţuică? Şi mi-am făcut griji. A pornit spre anexa unde locuiam eu, eu după el. A ajuns cu plimbarea la gardul dinspre vila lu’ Bobu şi s-a oprit. Menajera vorbea, după voce, cu slujnica de la vila lui Bobu. A rămas să asculte , în noaptea tăcută, ce-şi povesteau cele două femei. Slujnica zicea, ştiu ce spun, unu’ m-a urmărit tot drumul de la magazin. M-am oprit în faţa bisericii; nu intrasem într-o biserică de când m-am măritat. O doamnă cu umbrelă mare, neagră, sta-n uşă, umbrela într-o mână şi-n cealaltă cu lumânări, şi căuta în geantă ca să dea de pomană la o cerşetoare toată-n zdrenţe şi-n braţe c-un plod înfăşurat într-o pătură murdară. A întins un pumn cu mărunţiş cerşetoarei şi a intrat în biserică pe uşa mai mică; la puţin după aia, am intrat şi eu. Nu era o biserică din alea care sunt pe la noi. Avea ferestrele foarte înalte şi înguste, unele deschise ca să iasă fumul de la lumânări. Doamna cu umbrela aia mare aprindea lumânări şi-n timpul cât le aprindea şi-n timpul cât le-aşeza, privea în jur, să nu se vadă că-i tremura mâna. Când oamenii au îngenuncheat, eu, de teamă, am uitat să îngenunchez şi doamna sta şi ea în picioare, poate că nu putea să îngenuncheze sau îi era teamă ca şi mie; ăla care mă urămărise – nicăieri, şi mă pregăteam să plec , dar a venit tămâierea şi când mirosul de tămâie se-mprăştia am văzut prin norişorii de fum nişte rotocolae cu scântei de parcă cineva le aprindea şi altcineva la stingea; le-a văzut şi preotul fiindcă o clipă a desfăcut braţele, cu mâinile lipite de cap, de parcă ar fi vrut să spună ce dracu’ or mai fi şi astea şi m-am uitat în jur să-i văd pe ceilalţi ce fac şi erau toţi cu capetele plecate, mai puţin, cine crezi? – omu’ meu, care zâmbea, mai avea aşa nişte umbre pe faţă, de la rotocoalele alea cu scântei şi mie mi se părea că zâmbea la mine şi-am închis ochii şi-a-nceput să se audă nişte voci de departe, de parcă ar fi venit dinspre lac şi-am zis, trebuie să plec orice ar fi. Şi-am văzut-o pe doamna cu lumânările, care stătea şi ea-n picioare , probabil nu putuse să îngenuncheze şi-avea ochii ca nişte hăuri şi-n hăurile alea erau multe lacrimi şi ne-am uitat una la alta şi-am rămas o clipă aşa ca şi cum ne-am fi despărţit de mult şi după ce ne-am căutat toată viaţa, iată, ne revăzusem! Ştii că toată seara a plouat; am plecat şi-n spatele meu lipa-lipa şi-am grăbit paşii; uliţa mirosea a tămâie şi a peşte şi m-am gândit o clipă să fac pe cerşetoarea şi să-ntind mâna ca femeia numai zdrenţe cu plodu-n braţe din uşa bisericii care-ntindea mâna spre femeia cu lumânări; şi chiar m-am oprit. Omu’ meu nu mai era, trecuse înaintea mea, strânsă-n mine de frică, nu-l observasem, fiindcă după câţiva paşi l-am văzut aplecat deasupra unui coş de gunoi; găsise ceva-năutru, atunci am văzut c-avea în mână un sac, găsise ceva în lada aia şi vâra în sac, ceva bun pesemne, cum ar fi o coajă de pâine; şi-am plâns, ai mei îmi scriu să fac bine să le trimit ceva de pe-aici că mor de foame, mama, ţi-am povestit, e bolnavă nu poate sta la cozile alea, să se scoale cu noaptea-n cap şi să rămână o zi întreagă acolo, doar-doar o apuca ceva; zi şi tu, eu ce le pot trimite? Că nici eu n-am timp de cozi, vezi bine… Tovarăşu’ asculta dus cu gându’ la ale lui, sunt sigură că n-auzea ce-şi spuneu femeile alea, asculta melodia vorbelor, de parcă ar fi ascultat o romanţă cântată de Ioana Radu, aşa asculta. A zis, pesemne oamenii sunt altceva decât am crezut şi decât am vrut eu să fie. Ne-am întors la vilă; a urcat, dar n-a zăbovit, a venit la mine, a dat mâna cu mine şi a zis: Suzană, mâine dimineaţă vii să-mi faci bagajul! Da, tovarăşe Ceauşescu, i-am spus şi tovarăşei că vin. Da, dar nu veni aşa de dimineaţă, pe la nouă – zece. A plecat, a dat mâna cu mine, şi-a luat la revedere, s-a dus până la colţ, la anexe, s-a întors, a mai dat o dată mâna cu mine: poate mâine nu ne vedem! Chiar aşa mi-a zis. Şi a plecat”.
Zilele care au urmat se prăvăleau în urechile oamenilor cu huruitul grohotişului de munte; pornea din senin şi sfârşea la fel; niciodată după aşteptări. În sediul Comitetului Central, povesteşte Silviu Curticeanu, Ceauşescu devenea absent la orice explicaţie care nu era foarte scurtă, nu mai primea pe nimeni neanunţat, îşi petrecea timpul în şedinţe; şedinţele se derulau una după alta, de dimineaţă până seara; în două încăperi situate în imediata apropiere a cabinetului principal, botezate „săliţa mică şi săliţa mare”, întrunirile se desfăşurau într-un carusel nesfârşit; începeau dimineaţa şi se terminau, uneori, noaptea târziu. Unele calme, raţionale şi eficiente; altele, dimpotrivă, tumultuoase, zgomotoase, isterice, desprinse parcă dintr-o scenă posibilă numai într-o casă de nebuni. El vorbea neîntrerupt. Avea un fel al lui de a-şi fura căciula singur! Din acest motiv era necesară suplimentarea ulterioară a cheltuielilor şi ce este mai grav, intervenea de la început o necorelare a planului, deoarece erau luate în calcul producţii ce se realizau în fapt mult mai târziu ori la un volum mult mai redus. Nu toate observaţiile lui erau neîntemeiate; dimpotrivă, de multe ori, intervenţiile sale înlăturau propuneri departamentale extravagante, costisitoare ori nerentabile; la fel ca în toate, lipsit de simţul măsurii, a coborât de multe ori la nivelul unor amănunte pe care, evident, nu le stăpânea, iritând şi provocând greutăţi suplimentare în execuţie; cerea şi primea zilnic informaţii despre producţia de energie electrică pe centrale şi tipuri de combustibili (hidrocarburi, cărbune, hidro); timpul de staţionare a centralelor şi cauzele acesteia; consumul de energie electrică pe ministere, judeţe, combinate şi întreprinderi; unităţile administrative şi economice care au depăşit consumul de energie planificat; producţia totală de cărbune cu defalcarea producţiei de cărbune cocsificabil; producţia fizică de export pe ministere şi unităţi economice; situaţia lucrărilor agricole (arat, semănat, irigat etc) ori a recoltelor obţinute la principalele produse agricole (orz, grâu, porumb, floarea – soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, fructe, struguri etc); producţia de amoniac, pe cele două tipuri de instalaţii; producţia de îngrăşăminte chimice destinate agriculturii şi exportului; încasările zilnice în valută; situaţia datoriei externe şi a plăţilor făcute în contul ei. Lucrurile deveneau de-a dreptul catastrofale, atunci când era vorba despre stabilirea lunară a sarcinilor de plan şi de repartizarea resurselor materiale necesare activităţii productive; economia se transformase într-un fel de băcănie rurală, în care nimic nu scapă băcanului şef, de la producţia de maşini şi utilaje la producţia de pâine şi halva, de la producţia de costume şi paltoane la cea de ciorapi şi batiste, de la producţia de garnituri de mobilă la cea de scaune sau taburete izolate. Devenea, pe zi ce trece, tot mai zgârcit, deschidea cu greu baierele pungii, lăsând economia fără resursele materiale strict necesare îndeplinirii indicatorilor de plan stabiliţi… După şedinţe interminabile cu miniştrii, aproba lunar: planul de producţie, defalcat pe ministere, principalele întreprinderi şi judeţe, repartizarea producţiei pentru export şi pentru consumul intern; volumul şi structura importurilor; programul de aprovizionare tehnico-materială, cu materii prime şi materiale de bază; repartizarea în consum a metalelor preţioase – aur, argint, platină -, şi a celor nemetalifere – cupru, aluminiu, mercur; programul de producţie şi consum al energiei electrice şi termice; programul de extracţie şi prelucrare a ţiţeiului din import; programul de contractare a produselor pentru import şi export; programul de aprovizionare a navelor româneşti cu combustibili; programul de aprovizionare a populaţiei cu produse agro-industriale, programul de tăiere a animalelor, pe specii, repartizarea furajelor pentru consum (pe categorii de furaje) pe judeţe şi principalele combinate zootehnice; consumul de energie electrică repartizat pentru irigaţii; stabilirea cotelor de consum din lacurile de acumulare etc. Secţiile Comitetului Central îşi pierd şi ele, în mare măsură, individualitatea, ca şi orice posibilitate de mişcare, devenind, la rândul lor, simple furnizoare de hârtie, de materiale interminabile supuse spre aprobare secretarului general al partidului; era sufocat de hârtii, dar, nevrând să renunţe în ruptul capului la a controla tot şi pe toţi, găsea sau căuta tot felul de paleative care nu ajutau la nimic sau la care, în scurt timp, renunţa; nu şi-a pierdut, o dată cu anii, nici tenacitatea, nici fanatismul; schimbările au intervenit în comportamentul său de zi cu zi, făcând aproape imposibilă viaţa celor din preajmă; bătrâneţea i-a redus acuitatea minţii, boala i-a luat din forţa fizică, cicăleala de acasă l-a acrit, iar nereuşitele pe plan intern şi izolarea tot mai accentuată pe plan extern l-au întristat şi iritat peste măsură; nu mai avea răbdare să citească, se plictisea să asculte până şi laudele, spunea astăzi una şi mâine alta, fără s-o recunoască; era într-o continuă agitaţie, nu mai avea încredere în nimeni şi crea în jur, până şi colaboratorilor foarte apropiaţi, stări de panică; părea obosit sau plictisit; documentarele îl interesau numai în măsura în care confirmau un punct de vedere personal.
Puţin a lipsit să nu dea pe mâna procuraturii întreg Comitetul Politic Executiv. Lucrurile s-au petrecut astfel: în comisia de cadre se discuta componenţa noului Comitet Central. Ceauşescu îşi caută „terfelogul”, semnat şi ştampilat, dar nu-l găsea. Facea mai multe curse între „săliţa mică” şi biroul său; revenea de fiecare dată mai enervat, negăsind obiectul de care avea atunci nevoie.
– Cine-a luat tabelul, daţi-mi-l imediat sau chem procuratura?!, ameninţa el.
Bănuiala căzu pe Radu Constantin, care s-a aflat în biroul lui înainte de începerea şedinţei. Că hâr, că mâr… După care a trecut la Curticeanu.
– Curticeanu, numai la tine poate să fie, tu umbli cu hârtiile aflate pe biroul meu!
Şeful Cancelariei îl urma într-o nouă cursă între „săliţa mică” şi biroul său; Nicu îl aştepta în mijlocul biroului cu o privire ce nu mai era a unui om normal.
– Curticeanu, cui i-ai dat-o? Ambasadei americane sau ruseşti?
Şi Curticeanu a zis, tovarăşe Ceauşescu, mi-aţi interzis în public să mă ating de materialele pentru Congres; aţi repetat-o şi celor de la Cabinet, nu ştiu ce aţi făcut cu materialul pe care-l căutaţi…
Îi întoarse spatele şi plecă spre „săliţa mică”.
Răvăşit, Curticeanu a rămas cu ochii pe masa încărcată de hârtii; „terfelogul”, la vedere; spre norocul său, Lenuţa tocmai intra, încrezătoare în infailibilitatea ochiului său; vede şi ea „terfelogul” şi-i spune, la rându-l ei neliniştită:
– Du-te repede şi arată-i-l, dar ai grijă cum o faci, de mult nu l-am mai văzut aşa de supărat.
Intră în săliţă cu terfelogul în mână; în liniştea de mormânt, Ceauşescu repeta ca o placă:
– Nu pleacă nimeni de-aici până nu-mi daţi hârtia; dacă nu, chem procuratura! Pun să vă aresteze pe toţi!
Văzu hârtia în mâna lui Curticeanu şi exclamă:
– Vezi, Curticeanu, tu ai luat-o?!
Explicaţia că şi tovarăşa era de faţă când a găsit-o a trecut pe lângă urechile lui fără niciun efect.
În drumul spre casă, în maşină, Leana -i spune:
– N-am vrut să te amărăsc şi eu, dar Curticeanu o luase; omul ăsta nu poate sta o clipă fără să mintă.
Aşa au trecut zilele până la Congresul al XIV-lea. Şi de unde până atunci dăduse semne că nu-l interesează în niciun fel cum merg lucrurile cu redactarea Raportului pe care urma să-l citească, a doua zi Curticeanu l-a văzut preocupat să rămână singur în birou cu stenodactilografele; a dictat câteva zile la rând, fără să mai ştie de nimeni; dactilograma a fost preluată apoi şi rafistolată de Mitea. În orele alea, în sediul Comitetului Central domnea o linişte de cavou; toţi aşteptau să se întâmple ceva. Ce? Nu ştia nimeni – ceva! Până la urmă a ieşit un raport mai triumfal ca oricând; prin el, Nicu nu vorbea Cogresului, îşi vorbea sieşi; o stenodactilografă spunea chiar că la unele fraze îl podidea plânsul, i se sugruma vocea, respira cu greutate. Dicta „Programul revoluţionar de viaţă şi muncă al oamenilor muncii, al întregului popor”… îşi sufla nasul şi îşi ştergea lacrimile în ascuns.
Într-una din acele zile, cu Lenuţa lângă el, Nicu ridică receptorul telefonului scurt.
Era frate-său mai mare, Marin Ceauşescu, de la Viena.
Dragă, spune-i să nu mai sune, îi suflă Leana, n-ai tu nevoie de sfaturile lui tâmpite. Iritarea Lenuţei nu-l viza pe Marin în mod special, ci pe toţi fraţii lui Nicu. Dacă ar fi fost să existe unul pe care să-l deteste în mod special, acela ar fi fost Andruţă, nu Marin. Marin tot suna din Viena să-l bârâie la cap cu zvonurile care circulau pe acolo. Sau Ilie care voia să organizeze el, de capul lui, un colocviu româno-american la Bucureşti, tocmai înainte de Crăciun. Ea l-a contramandat; animalul nu s-a lăsat şi l-a convins pe frate-su’. Problema nu e că se dă mare, problema e că se dă mare într-un domeniu – al strategiei militare – în care este incompetent. Iar dacă nu l-a putut învinge pe Ilie, îşi vărsă năduful pe Marin. Acesta a avut neobrăzarea să-l sfătuiască pe Nicu să demisioneze şi să-i lase locul lui Iliescu.
– Ce mai e, Marine? Nu renunţi la ideile tale…
– Poţi vorbi?
– Ştiu că m-ai tot sunat, n-am avut timp şi nici acum nu am, ce vrei să-mi spui?
– Te sun mai târziu.
– Nu, nu, spune acum, hai!
Lenuţa îşi pierde răbdarea: închide, dragă, telefonul!
– Lenuţa e lângă tine? Parcă-am auzit-o. Revin mai târziu, Nicule, sau mai bine îţi scriu. Noroc!
Şi i-a scris:
1. Poate n-o să ne mai vedem; nu te-am minţit şi nu m-am lăsat cumpărat de nimeni, aşa să ştii. Salut-o pe Lenuţa!
2. Diplomatul francez spune că, în cazul unei revolte populare în România, guvernul lui este pregătit să sprijine inclusiv militar răzmeriţa şi, din câte ştie el, la fel vor face şi americanii.
3. Cârdăşia sovieto-americană mai are un numitor comun: dărâmarea ta; i-ai nemulţumit pe amândoi; pe ruşi, cu declaraţia ta publică în legătură cu nerecunoaşterea Pactului Ribbentrop-Molotov; pe americani, fiindcă nimeni până la tine nu a avut îndrăzneala să renunţe unilateral la clauza naţiunii celei mai favorizate.
4. Şi pe amândoi împreună – pentru că, cerând retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, pui între paranteze Actul final de la Helsinki*, inclusiv capitolul privind drepturile omului, ceea ce ar însemna, în opinia lor, chinezificarea Europei.
5. Gorbaciov a sosit la Malta; este aşteptat, dintr-o clipă-n alta, Bush. Ruşii sunt tentaţi să-i asigure pe americani că vor sprijini iniţiativele de reformă în zona controlată de ei, dacă americanii vor garanta că nu vor specula în interesul lor ceea ce va urma.
6. Nu ştiam că ai inclus încă din vară în programul tău o vizită în Iran; francezul spune că este o chestiune deşteaptă ce vrei – repeţi, adică, manevra pe care ai folosit-o cu China şi Vietnam şi încerci să mediezi relaţiile încordate dintre America şi Iran, parteneriatul cu Iran urmând a avea la americani efectul pe care l-a avut pentru Hruşciov parteneriatul tău cu Mao. M-a-ntrebat dacă ştiu ceva despre asta; nu i-am spus că nu ştiu, i-am spus că te-ai hotărât să-ţi calci pe inimă şi să imporţi din Iran 20 de milioane de barili de ţiţei, în ideea să contrablansezi criza energetică – ea te-a adus în pragul falimentului, prin ea speri să renaşti; dacă am greşit, iartă-mă, ceva trebuia să-i fi spus, informaţie contra informaţie.
7. S-au confirmat spusele mele de la ultima discuţie: Vaclav Havel, nu ştiu dacă-ţi mai aminteşti, spunea că în Est schimbarea de regim este posibilă doar în două condiţii: lovitură de palat sau răzmeriţa maselor; eu ţi-am spus că Lorenc, şeful poliţiei secrete cehoslovace, lucrează mână-n mână cu Viktor Gruşko, adjunctul KGB, pentru o revoluţie de stradă? Iată marea revoluţie de stradă a avut loc. Şi încă una cusută cu aţă albă, o farsă de adormit copiii, cehilor le-a plăcut – cred că ştii despre ce este vorba.
8. Repet, chiar dacă o înfurii pe Lenuţa – nu există scăpare, o farsă internaţională, imposibil de contracarat; amănuntele sunt nesemnificative, dau doar culoarea locală; predă puterea şi arde toate documentele compromiţătoare.
9. O debarcare a ta cu forţa expune ţara la o luptă pentru putere care va devasta tot ce-ai cucerit.
10. Nu ştiam că iese un decalog; te îmbrăţişez. Rupe hârtia!
P.S. Ce nu reuşeşti să înţelegi printre rânduri, revezi concluziile tale în legătură cu evenimentele din Polonia şi Ungaria!
Măi,Mizil, l-a invitat pe fostul său tovarăş, ia şi citeşte telexul lui Marin, la care anume concluzii crezi tu că se referă? Şi Mizil a zis: tovarăşe Ceauşescu, e ceva care-mi scapă şi mie, părerea mea e că între voi, fraţii, există secrete pe care eu nu le cunosc. Şi dacă ar fi trebuit să le cunosc acest lucru s-ar fi întâmplat de mult. Nu s-a întâmplat şi nu insist. Marin vorbeşte de un complot, de care tu ştiai, şi care, iată, are loc şi-n urma căruia se adevereşte o mai veche prezumţie a ta. Ungaria la care se referă tovarăşul Marin este principalul cap de pod împotriva României. Să luăm doar manifestaţiile care s-au organizat acolo în iunie anul acesta în legătură cu reabilitarea lui Imre Nagy*; acolo surpriza a venit de la românii din exil. Aceştia au adoptat Declaraţia de la Budapesta, în care se afirma că Transilvania este un „spaţiu de complementaritate” şi nu un teritoriu al unei ţări suverane şi unitare. O asemenea atitudine coincide cu aceea a guvernului Ungariei; acesta a propus în Comisia pentru Drepturile Omului de la Geneva elaborarea unei rezoluţii a ONU prin care să se ceară efectuarea unei anchete asupra modului în care România respectă aceste drepturi. Budapesta cultivă o stare de confuzie, amestecă deliberat drepturile omului cu drepturile minorităţii maghiare din Transilvania, cu negarea Trianonului şi toate într-o retorică anti-Ceauşescu. Exilul românesc sacrifică România ca să te dea jos pe tine. Repet cuvintele tale: „Noi, tovarăşi, nu vrem să ne amestecăm în problemele reabilitării unora sau altora, fiecare ţară procedează cum consideră necesar, dar aceste manifestări au constituit de fapt un motiv nu atât pentru reabilitarea cuiva. Ungaria a devenit centrul celor mai reacţionare cercuri din Europa şi din alte ţări, un centru de acţiuni revizioniste, un centru de intervenţie diversionistă împotriva României”. Tovarăşul Marin merge mai departe şi ajunge în Polonia, puteţi să-mi spuneţi de ce? Doar mie, mă cunoaşteţi… Şi-atunci, Nicu şi-a călcat pe inimă şi-a spus: pe scurt, ceea ce se oferă azi Poloniei, mi s-a oferit mie… chiar mai mult,170 de miliarde de dolari care, iată, îşi găsesc clienţi în Polonia şi în ţara lui Lenin şi Stalin ( În ianuarie 1989, Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit Polonez – comunist- a hotărât reluarea negocierilor oficiale cu Solidaritatea. Astfel, se realiza un important experiment istoric, şi anume aşezarea la aceeaşi masă a reprezentanţilor partidului comunist, ai „Solidaritaţii” şi ai Bisericii. Acest act a intrat în istorie sub denumirea de „Masa Rotundă”).
Ai auzit-o pe femeia aia, Margret Tatcher, care pe mine m-a suit în caleaşca ei, ce-a zis? Că e fascinată de evenimentele din Polonia şi a promis reeşalonarea debitului Poloniei în cadrul Clubului de la Paris; că va aloca anual 5 milioane de lire sterline pentru o perioadă de 5 ani, sume ce vor constitui un fond pentru pregătirea cadrelor de conducere din economia poloneză; că va iniţia acţiuni în cadrul Comunităţii Economice Europene care să vizeze liberalizarea comerţului cu Occidentul…
Şi preşedintele Franţei, François Mitterand, zice c-ar dori ca lucrurile ce se petrec în Polonia, Ungaria şi parţial în U.R.S.S. să contamineze tot restul Europei de Est. Iar George Bush, preşedintele american, îl salută pe Lech Walesa, salută Solidaritatea, salută Polonia. Căci, – unde am mai auzit eu expresia asta, Mizil, nu cumva la Casa Albă, şi nu despre România era vorba ? – iată, acum Polonia ocupă un loc decisiv în inimile americanilor şi în inima lui… Pentru Polonia va cere guvernului S.U.A. să aloce 100 milioane de dolari în sectorul particular din agricultură; pentru Polonia va îndemna Banca Mondială să investească 325 milioane de dolari în dezvoltarea industriei alimentare ; pentru Plonia va cere Occidentului să reeşaloneze suma de 5 miliarde dolari din datoria publică poloneză; va cere Congresului S.U.A. să acorde 15 milioane de dolari pentru conservarea bunurilor culturale din Cracovia şi pentru lucrări de protecţie din punct de vedere ecologic în zona Cracovia; să aloce 3 milioane de dolari pentru asistenţa financiară a Opoziţiei din Polonia.
„Solidaritatea”, stimate tovarăşe Mizil, se lăfăie cu banii primiţi de la sindicatele din R.F. Germania, Italia, Belgia şi S.U.A. Potrivit unor estimări, dragă Mizil, „Solidaritatea” a obţinut de la Bruxelles, în prima jumătate a anului 1989, suma de 300.000 dolari. La rândul său, postul de radio „Europa Liberă” plăteşte articolele publicate de emigraţia poloneză şi interviurile luate unor lideri ai „Solidarităţii” nu ca la noi, într-un pumn de dolari, ci în echipamente de telecomunicaţie şi tipografie. Din S.U.A. sunt trimise broşuri, ziare, reviste şi manifeste scrise în limba poloneză. Organul de presă al „Solidarităţii” este tipărit cu ultima tehnologie laser, pe baza echipamentelor primite din Occident. De ce crezi tu, Mizil, că banii ăştia nu merg la muritorii de foame din Africa, să înceteze genocidul odios aplicat milioanelor de oropsiţi ai vieţii, cum spune Internaţionala noastră, sculaţi voi orospiţi ai vieţii, cei osândiţi la foame sus, şi merg unde? De ce crezi tu că drepturile omului nu se aplică la miliardele de muritori de foame, ci doar într-o Polonie puternică şi catolică şi vitează, nu cumva din pricina cutezanţei polonezilor de a fi purtător de steag – cumperi stegarul, nu sărmanul – după ce s-a încercat acest lucru cu România? Ce ne rămâne nouă de făcut, să fim mândri că am refuzat, că ducem crucea curajului şi credinţei în idealurile comuniste, pe care nu le-am pus la bătaie ca polonezii? Diferenţele de abordare dintre noi şi Gorbaciov vizează soarta socialismului în lume.
Mai târziu, Aleksander Iakovlev, care a asistat la mai multe discuţii între Ceauşescu şi Gorbaciov, avea să scrie în memoriile sale că acestea „erau penibile şi încordate. Ceauşescu vorbea una, Gorbaciov alta; nu găseau un limbaj comun. Ceauşescu rămânea ferm pe poziţiile lui şi critica dur: el ne reproşa că ne îndepărtăm de comunism, că scufundăm nava sovietică şi, o dată cu ea, socialismul în Europa.
Capitolul 17
– Trăiasca Republica Socialistă România!
– Foc!
Epilog
Povesteşte Suzana Andrieş: „Am fost acum vreo trei ani la cimitir la ei, la Ghencea. Era atâta lume… Era 26 ianuarie, ziua lui de naştere. Erau acolo mulţi oameni cu pachete, oameni săraci, care dădeau pentru sufletul lui Ceauşescu. Au venit câţiva ziarişti, au filmat şi i-au întrebat pe oameni cum trăiau pe vremea lui Ceauşescu. Mi-au filmat şi mie picioarele. Şedeam rezemată acolo, de un gard. Oamenii au început să spună că a fost mai bine atunci, când trăiau Ceauşeştii. Nu aveau de mâncare, dar au primit case, locuri de muncă… Mulţi aveau sacoşele pline cu pomeni, cu pachete, pe care le dădeau la cerşetori. Spuneau că este pentru Ceauşescu. Aveau sacoşe pline cu produse din zilele astea, nu din zilele alea. De atunci n-am mai fost la cimitir. Am ţinut atunci să mă duc, că, mă gândeam eu, poate îmbătrânesc mai rău şi n-o să mă mai pot duce. La el, mormântul era plin de lumânări, la ea doar trei – patru”.
Epilog 2
Înainte de a mă naşte, Dumnezeu a venit la mine cu doi gardieni ai săi şi un metronom. Unul dintre gardieni, cel gras, a pus metronomul în mişcare: 5…3…2… La 2, metronomul s-a defectat şi a trebuit să mai aştept; Dumnezeu nu înjura, fiindcă ar fi trebuit să-njure de dumnezei şi nu se cădea. În sfârşit: … 1… start! Şi-am plecat. Au urmat doar lucruri frumoase, eu – cu burta la soare, eu – aşteptând-o pe mama să vină cu pepeni de la piaţă, eu, cu prietenii – la furat de gutui… Până ce am aflat că viaţa nu şedea locului; am aflat lucrul ăsta, primind un şut în spate şi trezindu-mă jos din căruţă. Dar n-a fost rău nici aşa; am cunoscut o fată; despre ea mai ţin minte că parcă plutea, vaporoasă toată cum era, cu rochia fluturându-i peste genunchi; ea m-a-nvăţat cum putem fi doar unul şi am tot fost aşa. Nunţi, botezuri şi muncă. Iar muncă. Şi-au trecut anii, şi-odată am văzut trecând căruţa din care fusesem azvârlit şi am urcat; erau tot atât de mulţi oameni, dar îi înţelegeam doar pe jumătate. Şi erau îmbrăcaţi altfel; şi mâncau altceva decât atunci, şi cântau altfel… Nu-mi plăcea şi-am întrebat, încotro mergem, dar nimeni nu-mi dădea atenţie; erau ocupaţi să-şi audă monologurile proprii, încotro mergem, oameni buni,strigam, – ajutaţi-mă, răspundeţi-mi: încotro mergem? Ştie cineva?… Mâncau, râdeau sau plângeau, cântau…
Nicolae Cristache
Aici: capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI, capitolul VII, capitolul VIII, capitolul IX, capitolul X, capitolul XI, capitolul XII; capitolul XIII, capitolul XIV, capitolul XV.
NOTE
Actul final de la Helsinki – OrganizaÈ›ia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este o organizaÈ›ie internaţională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor, administrării crizelor şi reconstrucţiei post-conflictuale. Este formata din 56 de ţări participante din Europa, Mediterană, Caucaz, Asia Centrală şi America de Nord, acoperind spaţiul emisferei nordice „de la Vancouver la Vladivostok". Organizaţia a fost creată în 1973 sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Negocierile privind crearea unei grupări de securitate europene datează încă din anii 1950, însă Războiul Rece a împiedicat obţinerea unor progrese substanţiale până în noiembrie 1972 la Helsinki. Recomandările rezultate în urma negocierilor, „Carta Albastră", au conferit fundaţia practică pentru crearea unei conferinţe în trei faze, procesul Helsinki. CSCE s-a deschis în Helsinki pe 3 iulie 1973 cu participarea reprezentanţilor din 35 de ţări. Faza I a constat în atingerea unui consens în privinţa Cartei Albastre. Faza a II-a a fost faza de lucru, desfăşurată la Geneva din 18 septembrie 1973 până în 21 iulie 1975. Rezultatul Fazei a II-a a fost Actul Final de la Helsinki, semnat de către 35 de ţări participante în ultima fază, a III-a, ce a avut loc la Helsinki între 30 iulie şi 1 august 1975.
Imre Nagy – 6 iunie 1896, Kaposvár – 16 iunie 1958, Budapesta. A fost un politician comunist, maghiar, cu orientare reformatoare, prim-ministru al Ungariei între 1953-1954 şi în octombrie 1956, a devenit unul din eroii revoluţiei anticomuniste din Ungaria din 1956.
