Capitolul 7
Victorie otrăvită
În România, acasă la Dej, se organizase un fel de celulă de urgenţă. Erau prezenţi gazda – Gheorghiu-Gej, Alexandru Drăghici şi Corneliu Mănescu. Era multă nervozitate, o atmosferă febrilă, Dej voia să ştie cum merg lucrurile, cum reacţionează chinezii la prima vizită de stat; delegaţia era condusă de şeful guvernului, Ion Gheorghe Maurer; din delegaţie mai făceau parte Chivu Stoica, Emil Bodnăraş şi Nicolae Ceauşescu. Informaţiile veneau prin cifru, iar cifrul era descifrat de funcţionarii lui Drăghici. Acesta smulgea telegrama din mâna celui care era de serviciu şi o punea în faţa lui Dej. Ceilalţi îi urmăreau reacţiile pe chip, frecându-şi mâinile; uneori zâmbeau , alteori dimpotrivă, după cele ce vedeau pe faţa magistrului.
Mao* i-a primit foarte prost, neîncrezător şi cu o întrebare lipsită de echivoc, voi, românii, de partea cui sunteţi?
Mai rău de-atât ar fi fost doar să le pună-n mână câţiva gologani, nişte nuci şi oarece colaci şi să-i trimită acasă. Mao nu catadicsise să urmeze tradiţia ospitalităţii chineze, aceea de bunăvoinţă ritualică. Descumpăniţi, colindătorii români au înghiţit găluşca după firea fiecăruia. Bodnăraş a rămas imperturbabil, aşteptând indiferent reacţia şefului delegaţiei. Chivu schimba feţe-feţe, ca un elev prins cu mânţa-n sac, iar Nicu rumega ceva cum ar fi nişte vorbe. Maurer fusese de la bun început împotriva acestei vizite, oarecum se aştepta la o atare primire – cine suntem noi, îi spusese lui Dej, să fim băgaţi în seamă de stăpânul unei treimi din populaţia lumii civilizate? Şi Dej, răspunzându-i, a zis: Jeane, chinezul, printre multe alte virtuţi, o are şi pe aceea că, primindu-şi vizitatorul cu plecăciune, îl măsoară viclean din perspectiva folosului viitor, curaj! Şi-acum, hodoronc-tronc, că voi de partea cui sunteţi? În loc să se desumfle încă mai mult decât venise, lui Maurer, bădărănia mult prea puţin vicleanului împărat i-a suflat vânt eliberator în vele şi-a zis, suntem de partea marxismului, tovarăşe Mao, de partea marxismului, fără a împrumuta tonului, implicit, nuanţa de nonşalanţă, obişnuită lui; a răspuns ca unui pionier pe care, deşi nu-l ia în serios, se preface a-l trata ca pe un om mare.
Răspunsul n-a provocat vreo cută anume pe chipul de mătase al lui Mao. Mai mult, gazda, de parcă n-ar fi auzit vorbele românului, a continuat să-şi privească interlocutorii cu o superioritate lipsită de echivoc, recunoscându-le doar, ca şi cum figurile acelea albe ar fi fost începătoare în ale politicii, aparteneţa la frumoasa şi trecătoarea vârstă a tinereţii. Maurer îl privea lung, până şi înclinaţia sa spre zeflemea nu-i mai era de folos. Singurul care a avut, în faţa acestei atitudini a lui Mao, o zvâcnire de orgoliu, a fost Nicu, mezinul delegaţiei, care, sfârşind de rumegat, i-a spus lui Mao ceva de genul: „Nu-i chiar aşa cu tinereţea noastră, tovarăşe Mao, suntem oameni responsabili, reprezentăm un partid puternic, poziţia noastră este principială şi se încadrează în raporturile fireşti ce ar trebui să existe între partidele comuniste din lumea întreagă”. Şi Mao, după ce şi-a frecat târlicii de atlaz din picioare, unul de altul, şi luând seama la ceva de care parcă tocmai şi-a adus aminte, l-a-ntrebat direct pe Nicu, Basarabia voastră mai e la ruşi? Şi-a răspuns Bodnăraş. Temându-se să dezvolte o discuţie primejdioasă, a ocolit răspunsul cum a putut, tovarăşe preşedinte, a zis, trupele ruseşti au fost retrase de pe teritoriul României, suntem singura ţară din blocul ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, care a obţinut acest privilegiu. Mândria ostăşească a generalului plăcu într-un fel chinezesc marelui strateg al Marşului de 10 mii de kilometri.* Bravo, bravo! a zis, privilegiile se acordă întodeauna celor dragi şi de încredere, aşadar sunteţi de partea marxismului lui Hruşciov. Tovarăşe Mao, a intervenit Maurer, de data asta cu aplombul diplomatic nealterat de neîncrederea sa funciară: ne-aţi întrebat dacă Basarabia românească mai este la ruşi… Am înţeles bine? Chiar asta am întrebat, a răspuns Mao, de trupe ştiam. Chivu ciocănea cu tocul pantofului în covoraşul din faţa canapelei largi pe care gazda îi rânduise pe toţi, nu-şi putea controla neastâmpărul – la întoarcerea în ţară, delegaţia urma să facă o escală la Piţunda (Crimeea), să-l informeze pe Hruşciov despre conţinutul covorbirilor cu Mao şi, desigur, printre întrebările liderului sovietic va figura şi problema Basarabiei; chinezii strângeau dovezi care să incrimineze în faţa comuniştilor lumii politica imperialistă a Uniunii Sovietice şi Basarabia era o dovadă la îndemână. Discret, Maurer a stopat cu mâna tremurul piciorului lui Chivu şi-a zis, raptul Basarabiei, prin Tratatul Ribbentrop – Molotov, este una dintre preocupările conducerii partidului nostru… tocmai pregătim un document-declaraţie* în care expunem în câteva puncte clare politica de independenţă a României, printre care şi dreptul fiecărui popor de a-şi hotărî destinul după cum îi dictează istoria sa milenară… istorie ce cuprinde şi teritoriul aflat astăzi la prietenii sovietici…
Şi-n avionul de întoarcere, Bodnăraş trecând peste picioarele întinse – Nicu somnola cu picioarele întinse pe canapeaua din salonul oficial – i-a zis, Copilu’, sunt mândru de tine, nu uita că eu te-am ales, cu tonul cuprins în marja care se întinde între batjocură şi simpatie, ton pe care-l folosesc cei care voind să-şi motiveze desele incursiuni la bar şi nevoţi să traverseze un spaţiu cu nebăutori, abat atenţia de la viciul lor vorbind în doi peri. Nicu n-a răspuns. De ani buni evita confruntările directe cu Bodnăraş; mai întâi se simţise vulnerabil în faţa acestuia pe timpul când folosise neispirat, ba chiar infantil, un citat din Lenin pentru a-l cotrazice; singură Ana reţinuse întâmplarea, dar lui nu-i trecea; orgoliul astfel terfelit se cerea răzbunat şi o făcuse în şedinţa Biroului Politic în care urma să se hotărască cine să fie numit şef al guvernului; printre posibili, figura şi numele lui Emil Bodnăraş, fără ca acesta se fi dat semne că ar dori funcţia. Atunci, Nicu l-a atacat virulent pe Bodnăraş, că ar crea o agentură în armată, te crezi îndreptăţit la orice, i-a strigat, tutuindu-l întâia oară, eşti mai mult decât primul între egali, judeci partidul superficial, după o concepţie mic-burgheză, nu putem fi de acord cu poziţia asta. Maurer a fost numit în postul scos la mezat, în vreme ce Bodnăraş părea că nici n-a observat judecata la care-l supunea copilul său de trupă.
În acest timp, la Bucureşti, celula de urgenţă comuta legătura de la Beijing la Moscova. Ziarele ruseşti încingeau hora anti-Mao. După vizita delegaţiei române, Mao a atacat problema raptului Basarabiei – iată, zicea uriaşul chinez, raptul Basarabiei este încă o dovadă a politicii imperialiste a Uniunii Sovietice. Tonul înţepat al declaraţiilor din ziarele ruseşti marca intensitatea iritării din anturajul moscovit. La Piţunda, Maurer şi ai săi au făcut o escală pentru a-l informa şi pe Hruşciov despre cele discutate cu Mao, şi acesta a zis, în discuţiile voastre cu Mao s-a atins şi problema Basarabiei? Şi Maurer a zis că da. Şi tu, a fost curios Hruşciov, ce-ai răspuns? Ce era să spun? S-a eschivat Maurer. Iar Ceauşescu a zis: „Adevărul!”
Bodnăraş şi-a cotinuat drumul la bufet; printre gene, Nicu urmărea discuţia acestuia cu Ilinca, stewardesa, se asigură că Bodnăraş nu întoarce capul să-i vadă reacţia şi îşi reia somnolenţa, când a aude lângă el vocea lui Maurer:
-Ai dat răspunsul cuvenit unui obraznic, tovaraşe Nicu, bravo! Pot să m-aşez? Nicu s-a retras într-o partea a canapalei şi-a zis, pofiţi, de ce-mi cereţi voie? Maurer îşi schimbase ţinuta de salon cu aceea de vântătoare, dragă lui, adică pantaloni bufanţi, legaţi sub genunchi, ciorapi lungi, în pantofi cu talpă groasă, jachetă din lână miţoasă, descheiată la nasturi, peste nelipsita vestă de catifea. Nicu s-a trezit; şi-a retras picioarele şi aştepta oarecum sâcâit perspectiva continuării unui dialog cu un zeflemist. În discuţia cu Mao, Maurer amintise de un document care în ar fi în lucru şi de care el avea doar vagi cunoştinţe; îl auzise şi pe Dej făcând trimitere la idee, dar semne că ar fi început întocmirea lui nu erau. Numirea lui printre membrii delegaţiei care urma să aşeze România pe un drum salvator în intenţia ei da se apăra de ameninţarea rusească era dovada că nu va fi ocolit şi capul îi lucra la formule pe care să le aibă pregătite a fi incluse în ceea ce Maurer numise document-declaraţie de independenţă. Prezenţa lui Bodnăraş însă bloca din start încercarea de a-l iscodi pe confidentul lui Dej.
-Monşer, îl auzi vorbind pe Maurer exact pe tonul de care se temuse, dacă ar fi să mă asemeni cu un personaj, cam unde m-ai plasa, cu cine m-ai compara?
Nicu şi-a umflat boticul până a semănat cu o gură plină cu prune şi şovăind a zis, cu burghezul gentilom, singurul peresonaj de care-şi aducea aminte. Lui Maurer i-a plăcut, a icnit scurt şi râzând a zis, gândeşti cutezător, coane, cutezanţa asta, vâră multe sub părul tău creţ, dar, ca orice cuteazanţă, nu rămâne nepedepsită, va provoca multă nelinişte printre convivii noştri din Olimp. Făcea aluzie la fireştile pizme între colegi, dar şi la o eventuală primejdie: aceea când cutezanţa subalternului incită invidia, dar şi suspiciunea superiorului, respectiv a lui Dej.
– Îi ajut cât pot, a zis Nicu, dumneavoastră sunteţi neliniştit? A rostit ultimele vorbe el însuşi neliniştit; Dej va fi aflat despre felul cum îi ripostase lui Mao, un fel de care el, Dej, n-ar fi fost capabil, în ciuda recunoscutei sale viclenii. Şi dacă fusese felicitat de ceilalţi membri ai delegaţiei pentru prezenţa de spirit manifestată în faţa colosului istoriei, considerase că meritul îi va fi recunoscut inclusiv de cei din ţară; dar nu, Maurer îl punea în gardă că lucrurile în politică se petrec în alt regim de percepţie. Istoria României socialiste începe cu Dej şi aşa trebuie să rămână; capetele ridicate se scurtează.
– Da, a răspuns Maurer, dar nu-ţi spun de ce? Sau, hai să-ţi zic, Marx, săracu’, he-he, n-a tras o carte norocoasă… vedem, atât cât putem vedea noi, martorii: posteritatea o ia pe arătură…
Maurer îşi anunţa dispoziţia pentru flecăreală; hărăzit cu viclenia pisicii, simte de la distanţă victima sigură, o ademeneşte, îi dă târcoale, se joacă, zbaterea ei îl excită, o prinde, îi dă drumul, o zăpăceşte, se preface că a renunţat, că nu-i mai pasă, şi la cel mai mic semn de împotrivire jocul reîncepe.
– Şi ca să vezi că-ntotdeauna persoanele de faţă se exclud, continuă, uite precizez: mă refer la Mao, deşi nici noi nu suntem mai breji; ascultându-l vedeam galben, culoarea mandarinilor…
– Sau a ţarilor…
– Sau a ţarilor, bravo! Sigur, Stalin… Sau a regilor înamoraţi, plusează el.
– Adică, Carol al II-lea*?
-Adică Carol al II-lea, întăreşte el cacofonia… norocul nostru e că n-avem o Elena Lupescu, deşi, aşa, câte o Elenă năbădăioasă mai cunoaştem… Eu, pe-astea le-aş omorî de mici!
– Ana zice că ne-nşală vorbele, se preface Nicu a nu-nţelege răutatea, Stalin, poate şi Mao, adaugă de la el, a văzut că nu se poate altfel. Stalin nu e un criminal, ci un blestemat.
– A spus Ana asta?, se preface Maurer că nu-i vine să creadă, ca în faţa unui copil pe care nu-l poţi lua în serios, dacă te spun lu’ tac’tu c-ai stat de vorbă cu o eretică… o dă el pe glumă.
-Ştie…
-Măi, să fie! Lucrezi tare!… Folosea zeflemeaua de dragul zeflemelii. Marx, după judecata lui, a greşit în multe privinţe şi dacă şi Marx, idolul său, a greşit, atunci nu putea pune preţ pe nicio valoare morală, pe nicio însuşire umană excepţională.
– Îţi place ciorba, şi tot el a răspuns, sigur îţi place, că eşti ţăran, îţi place, cum să nu, dar dacă te-aş întreba de ce-ţi place, n-ai şti să răspunzi imediat… Îţi spun eu de ce îţi place, ciorba are autoritatea timpului – capitalismul n-a fost preparat în laboratorul unei minţi, s-a autoperfecţionat ca ciorba, he-he…
Îl privea senin, doar în colţurile gurii, aproape imperceptibil, dospea un zâmbet, aşteptând reacţia de împotrivire , şi aceasta a venit prompt. Tovarăşe Maurer, a zis Nicu, eu consider că e bine când oamenii glu-glumesc; mintea se aeriseşte pentru muncă; ciorba noastră n-a-nceput să fiarbă azi, nici ieri, sunt zeci de ani de când pro-proletariatul se află pe baricade; mulţi oameni au murit, alţii au stat în închisori pentru o viaţă mai bună într-o lume mai dreaptă; cio-ciorba asta se face cu oameni, nu cu morcov sau praz, ca la mine în sat. Dar chiar şi morcovul sau ceapa se mai strică, nu tot ce-i morcov sau ceapă e sănătos; ce nu e bun, arunci; nici oamenii nu sunt toţi buni… Uneori mai gre-greşim, aruncăm lucrul bun şi-l păstrăm pe cel rău, cum a fost în cazul Anei. Ne oprim? Spunem: iată, nu e bine, s-a gre-greşit, trebuie să ne oprim, aşteptăm să trecă două sute de ani?
-Copilu’, îi atrage Bodnăraş atenţia, nu te ambala, Jean are chef de joacă – măgăruşul la mijloc…
– Zât! îl apostrofează Maurer.
– Când n-are cucoane de faţă, continuă netulburat Bodnăraş, se ia de inocenţi.
Disputa între cei doi data din urmă cu mai bine de-un deceniu, de pe vremea când Bodnăraş îndeplinea funcţia de ministru al armatei şi-n calitatea sa şi de responsabil cu serviciile secrete a făcut un raport către generalul Susaikov, şeful Comisiei Aliate de Control din România; negru pe alb înfăţişa în opt puncte situaţia din camera de comandă a partidului, că Dej e-nconjurat de Ion Gheorghe Maurer şi Gaston Marin, şi sedat de către aceştia doi critică prezenţa Armatei Roşii în România, activitatea sovromurilor*, simpatizează cu poltica anglo-americană etc. Susaikov a trimis raportul lui M.A. Suslov, înalt funcţionar în CC al PCUS, însoţit de un comentariu în care recomanda, până se va lua o hotărâre, ca Maurer să fie izolat în diplomaţie. Moscova îl trimite la Bucureşti, pentru a demara o anchetă în legătură cu cele semnalate de Bodnăraş, pe V.I. Lesakov, activist responsabil cu problemele României în CC al PCUS. Ancheta a stârnit groaza în rândurile demnitarilor români. Maurer avea multe bube în cap. Participase, ca ofiţer, în războiul antisovietic, funcţionase în clandestinitate, după ce dezertase din armată, sub supravegherea Siguranţei regimului şi nu a fost arestat, organizase de capul lui, fără a înştiinţa partea rusă şi împotriva intereselor acesteia, insurecţia împotriva nemţilor, se opusese alegerii Anei Pauker, omul trimis de Comintern în România, în funcţia de secretar general al partidului, era intelectual burghez , din părinţi franco-germani, întreţinea relaţii cu foştii industriaşi, în special cu Max Auschnitt* şi Malaxa* – tocmai bun pentru a urma calea trădătorilor Pătrăşcanu, Foriş, Koffler şi ceilalţi, a lui Rajk*, în Ungaria, a lui Slanski*, în Cehoslovaicia – gloanţe sau lopeţi se mai găseau. Stalin l-a chemat la Moscova şi scurt, fără nicio introducere: că de ce s-a împotrivit alegerii tovarăşei Ana Pauker? A mutat accentul pe un lucru evident, pe care-l cunoşteau toţi, şi Maurer a zis, fără să şovăie, şi deloc intimidat, pentru că în România, tovarăşe Stalin, ţară mai puţin aliniată la normele civilizaţiei, femeia şade-n spatele bărbatului, ce-ar zice poporul despre un partid condus de o femeie? Şi Stalin n-a zis nimic, nici bine, nici nimic, nu-i era în obicei.
Şi-a rămas marginalizat mai bine de un deceniu, în funcţii minore, chiar şi după moartea lui Stalin – un deceniu de aşteptare sub semnul condamnării la moarte.
– Coane, tocma-i spuneam tovarăşului Nicu cât de mult de iubesc. Lasă-mă să discut lucruri serioase… Ce ziceai, se-ntoarce către Nicu, c-a spus Ana?
Bodnăraş se-ntoarce din drumul spre bar:
– Vă rog să vorbiţi în şoaptă, îl treziţi pe tovarăşul Chivu.
– Din când în când, coboară Maurer tonul, domnul general, după ce pare pornit să sfarme munţi, îşi aduce aminte că i se reproşează duritatea şi bagă câte o pauză ostăşească, nu-i un om rău, şi mi-e foarte drag…
– Ştiu, intră şi Nicu în joc, de pe vremea când aţi organizat amândoi evadarea lui Dej. Ştia bine că nu era aşa, o aflase chiar din gura lui Bodnăraş; dacă la început, într-adevăr, sarcina evadării îi fusese atribuită lui Bodnăraş, ulterior, aceasta i-a revenit lui Maurer. Aşa a hotărât Dej. Lui Bodnăraş i-a găsit o misie pe potriva cunoştinţelor lui diversioniste; să-l scoată din joc pe Foriş.
– Asta ca să mă necăjeşti, i-a reproşat Bodnăraş. Eu am primit alte însărcinări, evadarea era un fleac la sfârşitul războiului…
– A, da! După părerea ta, ai fi făcut-o cu 20 de oameni. În zonă, erau peste 2000 de gardieni, şi domnul general ar fi dat buzna cu 20 de oameni…
– Nu vorbesc cu soldaţi semiinstruiţi… Ai dreptate, 10 oameni ar fi fost de ajuns… Chiar şi mai puţin – şase.
– Şase evrei, poate…
Ca să organizeze evadarea lui Dej din lagărul de la Târgu-Jiu, Maurer a folosit o tactică logică. Pe o lungime apreciabilă, lagărul era mărginit de un cimitir. Din experienţa sa, ştia că ostaşii de pază, de frica morţilor, a nopţii, a sunetelor ciudate ce se auzeau lugubru dinspre cimitir, nu îndrăzneau să acopere zona, patrularea se oprea la capătul acesteia. Lăsau o parte din gardul de sârmă ghimpată nesupravegheat.
-Am folosit această treabă în planul meu şi cum aveam posibilitatea să întreţin, în scris, o conversaţie cu Dej, i-am explicat socotelile mele, şi a fost de acord, n-a lăsat Maurer ca discuţia să rămână în derizoriu. I-am explicat lui Dej că trebuie să facă rost de un cleşte de tăiat sârmă ca să poată străpunge reţeaua aceea într-un loc din dreptul cimitirului, am fixat ca punct de înâlnire un mormânt pe care-l ştiam amândoi, corespondenţa o ţineam prin unul care lucra într-un atelier, în lagăr, şi care ieşea în oraş să aducă la vânzare produsele pe care le făceau acolo, prin ăsta am organizat înţelegerile scrise şi verbale dintre noi, pentru că eu dezertasem din armată şi pe vremea aceea de război dezertarea se pedepsea cu moartea, după cum bine ştii.
Nicu ştia povestea şi nu mai asculta. Dacă Dej va fi perceput curajul său după dicţionarul folosit de Maurer, avea la îndemână o acuzaţie care-l putea scoate din circuitul politic pentru tot restul vieţii. Prin intervenţia sa periclitase un dialog care şi aşa începuse neprielnic scopului pentru care se aflau acolo – nu era adevărat, dar putea fi invocat în faţa unui auditoriu obişnuit să nu judece ceea ce venea din vârful centralismului democratic; se vedea debarcat şi necazul lua proporţii, căci îl punea în balanţă cu încrederea cu care Dej îl învestise alegându-l în echipa de salvare a patriei şi cu puţinele căi pe care le avea la dispoziţie pentru a mai drege ce nu era de dres.
– De la plan şi până la înfăptuirea lui, continua Maurer să povestească privind cum Nicu dă automat din cap, deşi gândurile-i zburătăceau de la Beijing la Bucureşti, via Piţunda, au fost nişte modificări, cauzate de unele întâmplări neprevăzute, legătura mea în această acţiune era un agent de stradă, un poliţist care era şeful unui depozit de haine militare ce se afla într-o circumscripţie din Târgu Jiu, istoria are cărăuşi anonimi. În aşteptarea evadării, nu puteam locui la în Târgu Jiu, era un orăşel, o urbe în care toată lumea se cunoaşte, bună ziua- bună ziua, ai auzit? – al lui Fănică are musafiri cu Cadillac, oraş mic, aş fi fost uşor de depistat, aşa că stăteam la Craiova, la un cetăţean a cărui lăcomie putea să abată istoria pe o orbită alta decât cea care astăzi pare c-aşa a vrut-o Dumnezeu; când am discutat cu conducerea de partid despre evadarea lui Dej, pentru ca planul să aibă reuşită deplină, cerusem o maşină bună, capabilă să transporte doi evadaţi, cu ea plănuiam să-l iau pe Dej şi în cea mai mare viteză să ajung la Bucureşti şi a fost să fie un Cadillac, pus la dispoziţie poate de unul dintre industriaşii care avea să fie ucis mai târziu la ordinul celui salvat.
– Asta conspirativitate… Nu mai aveai nevoie de clopoţei, râse Bodnăraş. Neamţule, când eram mic, circula un banc, un spion american coboară din avion la Moscova. Ruşii îl arestează imediat. Cum l-au recunoscut, era întrebarea şi răspunsul zicea, fiindcă era negru. Aşadar, ţi-a fost dat să asiguri evadarea şefului comunist, ţie dezertor din armata română, comunist cu ştate, un Cadillac, ca să bagi în draci precupeţii din Târgu-Jiu…
– Gazda de la Craiova, şi-a continuat Maurer istorisirea, era un comunist ce lucra la o bază de aviaţie şi locuia într-o casă simplă dintr-o zonă modestă a oraşului şi pentru că o maşină de lux cum era pe vremea aceea Cadillacul ce-l primisem ar fi atras atenţia poliţiei şi evadarea nu putea avea loc imediat, am trimis maşina înapoi la Bucureşti şi când a fost totul aranjat am cerut-o înapoi. Maşina, gata, nu mai era şi mi-au trimis, în schimb, nişte parale, să cumpăr eu o maşină potrivită cu planul meu de evadare.
Aici, însă, preia Bodnăraş firul, iarăşi se încurcau lucrurile din cauză că el era dezertor şi cumpărarea unei maşini se făcea cu acte de proprietate semnate şi de poliţie şi să te sustragi pe vremea aceea fie şi numai pentru câteva zile, când erau atât de puţine maşini în circulaţie, nu se putea. Cu ajutorul omului la care stătea a găsit o maşină stricată, i-am trimis vorbă lui Dej să-şi mai amâne dorinţa de evadare pentru că el întârzie, trebuie să repare rabla şi până-a a reparat-o a durat ceva vreme şi-n lagăr se crease o încâlceală, ia cleştele, dă cleştele, se mai face nu se mai face, dacă se înăspresc măsurile de patrulare, unde or fi ruşii, ce se mai întâmplă la Bucureşti, şi când s-a terminat cu reparaţia l-a rugat pe fostul ei proprietar să cumpere pentru maşină şase cauciucuri noi; de unde, românu’ ca să mai câştige ceva peste înţelegere nu a cumpărat cauciucuri noi şi din cauza vechiturilor ce i le-a pus a păţit-o din nou. Buuun! Important e abia ce urmează…
– O să vezi că ai dreptate, l-a asigurat Maurer. Mă-nţelesesem cu Dej să iasă din lagăr la 12 noaptea. Era o oră la care santinelele cu siguranţă că nu aveau curajul nici să se uite spre cimitir. La 11 noaptea eu trebuia să fiu în apropierea cimitirului, să-l aştept cu maşina gata pregătită de drum. Poliţistul din Tîrgu Jiu urma să-l aştepte pe Dej lângă mormântul stabilit ca loc de întâlnire.
Dar, ghinion! În primii 20 de kilometri parcurşi pe şosea înspre Târgu-Jiu, cu maşina aceea cumpărată, reparată cum s-a putut am avut trei explozii de cauciuc. Rămăsesem, cum se spune, pe drumuri. Soarta m-a ajutat cu o maşină ce trecea în sens invers. La Craiova am cumpărat şase cauciucuri noi şi cu o altă maşină m-am întors la maşina părăsită pe şosea şi care, nu-mi venea a crede, era întreagă şi cu toate în ea; am schimbat caucicurile vechi şi am plecat spre Târgu Jiu. Din cauza celor întâmplate am ajuns la destinaţie cam în jurul orei trei dimineaţa. În cimitir nu mai era nimeni, dar gardul de sârmă ghimpată fusese tăiat şi în jur era linişte, semn că Dej ieşise cu bine. Unde îl puteam găsi pe Dej? M-am gândit că nu putea fi decât la poliţistul ce-l aşteptase la mormântul stabilit de noi ca loc de întîlnire. Se făcuse dimineaţă bine când am ajuns acolo. Omul mi-a spus că Dej se află într-o încăpere vecină, unde am şi intrat pe dată, fără să mai schimb cu el şi alte cuvinte. Dej dormea când am intrat eu. Eu eram îmbrăcat în vederea evadării în uniformă de ofiţer şi îmi lăsasem şi nişte mustăţi mari pentru a fi mai greu de recunoscut, schimbări pe care Dej nu le ştia. Cum dormea el, cu nervii încă încordaţi în urma evadării, la zgomotul ce l-am făcut intrând a sărit drept la mine. Ne-am recunoscut, „hai, mă!”, i-am spus şi-am plecat la drum.
Erau o serie de oameni care dădeau bani în patrimoniul partidului. Dar cine anume erau aceştia şi cât dădea fiecare nu era treaba lui. Poate că intuiau că vor veni comuniştii la putere, poate aveau şi alte interese… După ce am trecut cu maşina de Craiova, la vreo 30 de kilometri, ne-am oprit într-un sat unde am fost găzduiţi de un popă care a fost, şi el, omul comuniştilor. Maşina s-a întors la Craiova, iar noi am stat în acel sat vreo trei zile până când a venit o altă maşină, din Bucureşti, să ne ia. Zilele petrecute atunci cu Dej au fost iarăşi un prilej de discuţii. Din nou am vorbit despre ideile sociale ale lui Marx şi Engels. Atunci Dej mi-a promis că voi fi lăsat în pace, nu mi se vor mai încredinţa alte sarcini de partid, că voi fi lăsat să scriu „Marx şi vremea de astăzi”. S-a-ntâmplat apoi că ne-am întors la Bucureşti…
Locuinţa unsului lui Dumnezeu din satul de lângă Craiova a fost leagănul elaborării lucrării lui Dej „O politică românească”, tipărită în toamna aceluiaşi an; ulterior, Dej o va distruge până la ultimul exemplar; când Stalin a renunţat la doctrina sa privind calea naţională de construire a socialismului şi a revenit la teza internaţionalismului proletar care-i boteza pe toţi comuniştii lumii „patrioţi sovietici”. Atunci şi acolo, a aflat Dej, de la Maurer, că stalinismul este nociv, antimarxist, şi trebuie să ne „dezbarăm de el cât mai repede cu putinţă”; cartea a dispărut, convingerile au rămas, au fost amânate pentru când vor apărea condiţii mai îngăduitoare…
– Neamţule, Bodnăraş renunţă la discuţia cu stewardesa, neamţule, zice, minţi ca o gazetă imperialistă. Ai avut trei explozii de cauciuc, era noapte, ai aşteptat o maşină din sens invers, ai ajuns din nou la Craiova, în mod sigur era trecut de 10 noaptea, unde dracu’, să mă ierte tovarşu Nicu, ai găsit tu să cumperi şase cauciucuri noi?
– Am găsit, ce te deranjează?
– Şi agentul ăla de stradă, poliţistul, era şi şef de magazie, vorbeşti ca un civil neinstruit, nu există aşa ceva.
– Ştii câţi ani au trecut de-atunci, monşer? Ia să vedem… 20 de ani? Aproape… Tovarăşa Ilinca, îi spune stewardesei, aveţi puţină grijă de băiatul nostru!… Eu am o discuţie cu tovarăşul Ceauşescu.
– Nu se lasă, râde stewardesa, eterna însoţitoare de bord a delegaţiilor guvernamentale, o femeie trecută de prima tinereţe, cu privire intelgentă şi un piept abundent.
– Aşa a fost, conchide Maurer, fără niciunul dintre cei 20 de soldaţi cu puşcă mitralieră…
– Mustaţa era naturală?, vrea să ştie Nicu, nu vă văd cu mu-mustaţă. Cât era de mare?
– Nu mai ştiu, era mare… Zici că Stalin n-a fost criminal, ci blestemat?
– Aşa zice Ana.
– Părerea ta care e?
– Părerea mea? Moral, repetă el din catehism, este tot ce slujeşte cauzei partidului şi imoral, tot ce i se împotriveşte; dacă doctrina lui Stalin nu serveşte partidului comunist român este imorală. Viaţa, spune Lenin, este singurul criteriu de ve-verificare a adevărului.
– Mai ţii minte unde a spus Lenin asta? îl iscodeşte Maurer, ca să-l pună în dificultate.
– Dumneavoastră le ştiţi pe toate, nu se lasă Nicu păcălit. Viaţa, a continuat el, arată că Stalin l-a învins pe Hitler şi a salvat de la moarte, când o lume întreagă i se împotrivea, primul şi singurul stat al muncitorilor şi ţăranilor. Comunism e tot ce-l face puternic. Astăzi, Uniunea Sovietică vrea să transforme România comunistă într-o anexă agrară a sa – este imorală…
– Just! Mereu îmi vine să te-ntreb câţi ani ai… Într-o discuţie cu Dej l-am întrebat ce-ţi tot suflă-n coarne şi el te-a comparat cu-un ceas deşteptător, nu ştiu cât eşti de deşteptător, dar ai o gândire carteziană, ceas. Scuze pentru carteziană!… Ai un fel nemaiîntâlnit de a combina, ceea ce în general nu se poate combina, idealismul cu simplitatea ceasornicului. O fi vreun semn, dracu’ ştie!, iartă-mă, Doamne!
Aici capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V, capitolul VI.
NOTE:
Mao Zedong sau Mao Tzedong – 26 decembrie 1893 – 9 septembrie 1976, a fost un revoluţionar chinez, teorist politc şi lider al Partidului Comunist Chinez.
Marşul cel Lung a fost o retragere militară masivă a armatei comuniste chineze, precursoarea Armatei Populare de Eliberare, mişcare strategică înfăptuită pentru a evita anihilarea totală în lupta cu forţele Kuomintangului. Armata Republicii Sovietice Chineze condusă de Mao Zedong şi Zhou Enlai, era pe punctul de a fi definitiv distrusă în provincia Jiangxi (octombrie 1934) de armatele conduse de Chiang Kai-Shek. Comuniştii au scăpat din încercuire şi s-au retras către nord într-un marş de aproximativ 8.000 km şi 370 de zile. Retragerea s-a desfăşurat prin unele dintre cele mai dificile terenuri ale Chinei de vest, spre apus şi mai apoi către nord, către provincia Shaanxi.
Declaraţia din aprilie 1964 – Declaraţia de independenţă politică a României faţă de Moscova.
Carol al II-lea, rege al României, principe de Hohenzollern-Sigmaringen – 15 octombrie 1893 – 4 aprilie 1953. A fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său, Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său, Ferdinand, şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen (între 1925 È™i 1930). Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale, Regina Maria.
Sovrom-urile au fost societăÈ›i mixte româno-sovietice înfiinţate în 1945 în urma unui acord între România şi Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României faţă de Uniunea Sovietică (vezi Tratatele de pace de la Paris, 1947). Sovrom-urile au funcţionat până în 1956, când au fost dizolvate.
Max Auschnitt – n.14 februarie 1888, Galaţi, d. 1959, Statele Unite. A fost un industriaş din România, administrator delegat al Uzinelor şi Domeniilor de Fier din Reşiţa (U.D.R.), cea mai mare societate pe acţiuni care a existat în România înainte de instaurarea regimului comunist.
Nicolae Malaxa – n.23 decembrie 1884, oraşul Huşi, judeţul Vaslui, d. 1965, New Jersey. A fost un inginer şi întreprinzător român, unul din cei mai importanţi ai României interbelice. În acelaÈ™i timp, Malaxa este o personalitate controversată datorită simpatiilor sale politice.
László Rajk – n. 8 martie 1909, Odorheiu Secuiesc, d. 15 octombrie 1949, Budapesta. A fost un politician comunist ungar, fiu al unei familii cu rădăcini germano-secuieşti din Ţinutul Secuiesc din Transilvania, ministru de interne şi de externe al Ungariei. Alături de János Kádár, conducător al aripii din „interior” a mişcării subterane comuniste ungare în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost executat, în urma unui proces de „spionaj” înscenat de dictatorul comunist al Ungariei postbelice, Mátyás Rákosi, după exemplul terorii lui Iosif Stalin în Uniunea Sovietică.
Rudolf Slansky – 31 iulie 1901, decembrie 1952. A fost un comunist ceh şi secretar general al partidului după al doilea război mondial. După ce liderul Iugoslaviei, Josip Broz Tito, s-a desprins de sub dominaţia sovietică, Iosif Stalin a instigat un val de "epurări" printre conducătorii Partidelor Comuniste, pentru a preveni noi „defecţiuni”. În Cehoslovacia, Slansky a fost unul din cei 14 lideri arestaţi în 1951 şi, în noiembrie 1952, acuzat de înaltă trădare. După opt zile, 11 din cei 14 au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare.
