Nu sunt un exemplar curajos. Nu iubesc balaurii, nici nu mă înspăimântă. Trăiesc la poalele înălțimii mele. Îi cunosc văile. Cât îmi sunt de înalte piscurile n-am aflat. Nostalgiez totuși după măreție, oricum s-ar înfățișa.
Aflu abia acum, la 84 de ani, că măreție nu există. Nu mai există.
Ce este, atunci, omul? Nu cred că balaurii cei uriași visează la măreție. Au făcut-o Ibsen și ai săi tovarăși. Ibsen a plecat. Au plecat și „ai săi tovarăși”.
Cine a rămas? În niciun caz Omul. În absența măreției, omul se chircește. Dar se simte liber.
Măreția este, iată, un moft. Dacă ar fi măcar vis, n-ar exista „Becalii”.
Aceștia există.
Balaurii sunt liberi.
