Basm filosofic
Capitolul 3
Mamulica pune la cale uciderea câinelui Pablo. Cărturarul Ion presimte primejdia. Regele îi cere lui Ion sacrificiul suprem. Câinele Pablo îl sfătuieşte: ucide-l!
Şi făceau Mamulicii ospeţe în toate casele lor; trimiteau să cheme neamurile şi prietenii să bea şi să mănânce cu ei. Cântau melodii vechi, jumătate cântec, jumătate recitare, cu ritm slobod, curgător, care redau fidel tânguirile a doi îndrăgostiţi: „Şarpele pasiunii mi-a muşcat inima, şi nu mi-o pot vindeca nici vracii şi nici farmecele, decât dragul meu, care mi-e tămăduira şi farmecul şi leacul contra otrăvii.”
Erau aduşi muzicanţi şi cântăreţe din Korasan care înlocuiau acordajul instrumental tradiţional cu acordajul instrumental persan şi foloseau lăuta persană în locul celei obişnuite.
Şi erau bărbaţii aceia neînchipuit de puternici şi neobosiţi la lucrul mâinilor şi la iuţeala picioarelor şi la puterea trupului. Şi nu foloseau însuşirile lor la nimic bun şi folositor, ci se bucurau când puteau arăta o îndrăzneală peste fire şi gustau cu nesaţ puterea lor, săvârşind fapte de o rară cruzime, punând stăpânire, siluind şi distrugând tot ce le ieşea în cale.
La răsăritul soarelui făceau hore în jurul fântânii şi aruncau în abisul întunecat femeile pe care le întâlneau; cele care erau aruncate nelegate cădeau cu toată greutatea trupului lor în apă, făcând zgomot mare.
Şi către sfârşitul după-amiezii, care mai avea vlagă striga şi i se aruncau funii. Când ajungea sus, pe jumătate moartă, se aprindeau în jurul ei focuri în care se ardea copal. Iar după ce-şi venea în fire, povestea că în adâncuri erau o mulţime de femei şi bărbaţi care-i făcuseră o bună primire, şi că, de câte ori voise să-i privească, primise puternice lovituri în creştet.
Pe timpul praznicelor, Pablo se făcea nevăzut, colinda printre meseni nestingherit şi asculta povestirile femeilor ce reveneau din fântână. Odată, găsindu-l singur pe Mamulici, s-a apropiat şi a zis:
„Pot să spun ceva?”
Şi Mamulici a zis;
„Ce cauţi aici? Să nu te mai prind în preajma mea că-ţi rup picioarele!”
„Da’ pot să spun ceva? a perseverat Pablo. Sunteţi cam nătăfleţi. Fântâna n-a fost săpată de meşterii tăi? Au văzut ei munţi şi văi în apa fântânii? Şi câini cu covrigi în coadă?”
„Ce vrei să spui?” l-a repezit Mamulici. „Vrei să-mi strici cheful?”
„Atunci nu mai spun”, s-a bosumflat Pablo. „Plec şi gata”.
„N-o scot la capăt cu tine”, s-a îmbunat Mamulici. „Spune repede şi lasă-mă!”
Şi Pablo a zis:
„Doar nătăfleţii nu văd că femeile care revin la suprafaţă nu mai au duh viu în ele; sunt strigoi şi-o să vedeţi voi mâine ce păţiţi”.
„Vrei să mă sperii, a zis Mamulici, nu ţin la mine vicleşugurile ieftine.”
Dar auzind Mamulica de discuţia asta, şi văzând ea că nu-l poate scoate pe rege din dragostea ce-o avea pentru câine a zis către soţul său:
„Hai iubitul meu la câmp, hai la ţară să petrecem şi acolo îţi voi da dezmierdări cum n-a mai avut bărbat. Porunceşte supuşilor să păzească şi să plinească vorbele tale şi să nu plece urechea la ce spune un câine, care nici câine nu e de vreme ce poate vorbi; nu poate fi decât unealta diavolului, stăpân îi este cărturarului”.
Şi era a doua zi după încheiera praznicelor; şi a chemat Mamulici paznicii de veghe şi i-a iscodit zicând:
„De unde veniţi?”
Iar ei au răspuns lui Mamulici şi-au zis:
„Am dat târcoale prin hotarele tale şi ne-am plimbat în sus şi în jos”.
„V-aţi uitat şi la cărturarul Ion? a întrebat el. Duce el lipsă de ceva? Nu este niciunul ca el în treburile mele”.
Răspunzând, paznicii au zis:
„E fără prihană şi temător de Dumnezeu! Nu-i trebuie nimic ce nu are”.
Atunci s-a arătat Mamulica înaintea lor în stâlp de nor şi vifor. Norul sfârşea în coadă de reptilă şi viforul o ridica şi o cobora ameninţător.
Sfârşind paznicii vorbele lor , norul a zis către ei:
„Nu mai ieşiţi întregi de-aici până nu văd gurile voastre grăind în faţa Majestăţii Sale adevărul despre numitul Ion şi câinele său. Oare degeaba este el temător de Dumnezeu?”
„ Iau seama la gândul tău şi văd că el bate cu ranchiună, observă Mamulici; spune ce-ţi cere inima; mărturiseşte ce vrei şi iată eu sunt cu tine”
„Oare nu cel ce vicleneşte cu limba şi face rău cu ea se teme de Dumnezeu?”
„Îl ştiu pe Ion cu gândul în meditaţii pe care eu n-ajung să le pătrund până unde duc ele; zise Mamulici, şi nu ştiu să fi viclenit cu limba; fii mai lămuritoare!”
„Martori îmi sunt slugile credincioase de faţă că nu spurc adevărul, începu ea. Cărturarul tău zice că omul este şi Iisus, şi cei care l-au răstignit pe acesta.”
„Mi s-a spus asta; dar n-am văzut unde-a viclenit”.
„Fiindcă eşti pe cât de viteaz pe-atât de bun; sufletul tău vede cu ochi nevinovaţi. Iată, îţi răspund cu vorbele câinelui Pablo. Pentru că după vorbele astea, câinele i-a lins mâna şi a zis, cum zice el: Pot să spun ceva? Şi Ion a zis: Ascult! Mie, a continuat câinele, mi se pare o invenţie deşteaptă chestia asta cu omu’. Auzi tu, o rege! Câinelui i se pare o invenţie deşteaptă cheastia cu omu’!, şi Ion a zis: Ia seama cum vorbeşti! Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea sa! Şi eu ce-am zis? nu s-a lăsat împieliţatul, am zis că omu’ a fost făcut cu invenţie deşteaptă: adică şi-aşa, şi-aşa.
Aşadar, a încheiat aceasta, câinele vede mai departe decât vede regele însuşi”.
„Eu le zic pablisme, a zis Mamulici. Năstruşnicii de căţel răsfăţat.”
„M-aşteptam să-l aperi şi m-am pregătit să-ţi răspund: oare nu zice savantul tău, şi câinele reia cu vorbe perfide, că Dumnezeu ar fi un nevolnic, că a făcut lumea după chipul şi asemănarea sa, adică nici cal, nici măgar? Sau şi cal, şi măgar. Cu alte cuvinte, atât s-a priceput, atât a făcut. Ca un nepricopsit”.
„Capul mi-e greu ca după un chef pe cinste, a tâlcuit Mamulici ce-i în capul său. Simt că ai dreptate, dar simt totodată şi veninul cu care dreptatea ce o ai este adusă la suprafaţă.”
Şi a zis Mamulica:
„Tu ai vrut-o!”
Şi a chemat la judecată oameni din tot ţinutul, aleşi unul la zece, indiferent că-i femeie ori bărbat. Dar toţi din neamul Filomenei. Şi-au venit cu mic, cu mare, ologi, orbi, cheflii, târâie-brâu, nepoţi şi fini, şi s-au înfăţişat înaintea lui Mamulici.
Şi a zis acesta către toţi:
„Aţi aflat pricina pentru care aţi fost aduşi în faţa ochilor mei. Ştiu că aţi jurat să grăiţi adevărul fără gând ascuns sau îndemn din afară. Vă păstraţi în jurământul făcut?”
Şi toţi au răspuns:
„Da! Ne păstrăm!”
Şi s-au umplut ei de duhul momentului, care era unul solemn; şi pentru că solemnitatea naşte emoţie, la întrebările lui Mamulici au răspuns precum le poruncise emoţia neamului din care se trăgeau.
Pablo a urmărit piesa pusă în scenă de Mamulica şi la urmă s-a apropiat de Mamulici şi a zis:
„Pot să spun ceva?”
Şi Mamulici a zis:
„Păstrează-te nevăzut, căci dacă apari, o faci pentru ultima oară!”
„Da’ urâcios te-ai mai făcut”, a zis Pablo, şi-n ochişori lacrimile scâteiau ca picăturile de rouă în zori.
Şi fiindcă iscoadele au adus vorbele lui Pablo la urechile Mamulicăi, aceasta simţind slăbiciunea câinelui şi a poziţiei cărturarului, a înteţit fierul cald şi a zis către rege:
„Prin bărbăţie ai răzbit tu vrăşmăşiile vieţii; taie nodul ce-ţi sufocă grumazul şi leapădă-l afară. Aruncă animalul în gheena care nu se stinge niciodată; te eliberezi pe tine şi-l eliberezi şi pe Ion de blestemul câinelui; şi va fi Ion doar al tău. În prietenie, ca şi-n viaţă, nu există măreţie fără sacrificiu!”
Pablo nu părăsise locul; se făcuse doar nevăzut. A auzit vorbele Mamulicăi şi a plecat să-i povestească lui Ion ce văzuse cu ochii lui şi auzise cu urechile sale. Şi pe drum zicea:
„Mamulica plănuieşte să ne piardă cu mişelie pe mine şi, fireşte, prin mine, şi pe Ion. Cine e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: Mamulica, Ion, sau amândoi? Iar eu plâng ca un prost.”
Era pe vremea când catenele de munţi se prelungeau şi se loveau unele cu altele. Se făcuse mare cutremur şi soarele era negru ca un sac de păr şi luna se înroşise ca sângele. Iar cerul s-a dat în lături ca o carte de piele pe care o faci sul, şi munţii şi ostroavele se mutau din locurile lor, şi robii, şi slobozii se ascundeau în peşteri şi în stâncile munţilor. Oamenii ţipau şi strigătul lor se înălţa la cer. Vacile nu-şi mai hrăneau viţeii, furtunile răscoleau oceanele, stelele nu mai străluceau. Nu se mai auzeau decât suspine şi plânsete. Poporul rătăcea cu ochi sleiţi pe coclauri căutând de mâncare. Bătrânii zăceau părăsiţi. Păsări de pradă înghiţeau pe cei slăbănogi. Şi a treia parte din ape s-a făcut amară ca pelinul, oamenii beau şi mureau pe loc şi nu era nimeni cine să-i ajute. Erau zile de strâmtorare şi de jale, zile de pustiire şi de prăpăd.
Ion nota întâmplare după întâmplare; scria cu ochii înecaţi de lacrimi. Mormântul tatălui său fusese devastat de hoţi, vedea copii sfârtecaţi de corbi şi femei cu sâni sterpi strangulându-şi copiii. La Palat pranzicele continuau, femeile erau aruncate în fântână şi cele scăpate repetau lecţia învăţată dinainte, cu munţi şi văi şi oameni primitori.
Pablo s-a apropiat de Ion şi văzându-l plângând i-a lins lacrimile şi a zis vorba lui de drag:
„Poţi să urci până la cer?”
Şi Ion l-a mângâiat. Pablo a continuat, ca şi cum ar fi primit răspuns şi a zis:
„Vreau eu să poţi tu!”
Şi au venit din nou paznicii de veghe şi înfăţişatu-s-au înaintea lui Mamulici. Şi Mamulici a zis către ei:
„De unde veniţi?”
Iar ei au răspuns şi au zis:
„Am dat târcoale prin hotarele tale şi ne-am plimbat în sus şi în jos.”
Şi Mamulici a zis către ei:
„V-aţi uitat şi în ograda cărturarului Ion? Nădăjduiesc că lipsurile îl ocolesc”.
Şi ei au zis:
„L-am auzit pe câine spunând Vreau eu să poţi tu, dar ce-a zis înainte n-am auzit”.
Iar Mamulici a zis:
„Aflat-a el de profanarea mormântului sfânt de către hoţi?”
Şi ei au zis:
„Vorbeau ceva despre cer”.
Şi-a zis regina către Mamulici:
„Ia asupră-ţi nenorocirea acestui supus şi nu-l părăsi, căci nu ştie ce face; în durerea ce-o are, plănuieşte să te trimită la cer; şi dreptatea este de partea lui: l-ai omorât pe tatăl său, i-ai cotropit ţara şi i-ai înrobit poporul. Nu e loc de împăcare: îi dai iertarea sau, de nu, omoară-l! O spun cu tot dragul pe care-l nutresc pentru fiece cărturar.”
Şi a făcut Mamulici cum i-a cerut Mamulica. L-a chemat la dânsul pe Ion şi i-a zis:
„ Eşti un om cu multă carte; lucrezi cu credinţă şi n-am nimic a-ţi întoarce. Mă-ntreb dacă şi cugetul ţi-e curat ca fapta?
Ion a răspuns şi a zis:
„ Până acum, da”.
„Nu ascunde el obidă şi gânduri de răzbunare pentru soarta ce a avut-o tatăl tău?”
Ion a răspuns şi a zis:
„Istoria a fost scrisă de ursită; nu poate fi întoarsă”.
„Şi totuşi eşti nemulţumit; n-am uitat ultima noastră discuţie. Dacă ai avea ocazia să-mi iei viaţa, l-a-ntrebat Mamulici, ce-ai face?”
„Vrei să-mi cunoşti gândul?”
„Da, a zis Mamulici. Asta vreau! Căci gândul devine vorbă, vorba faptă şi fapta destin.”
„Gândurile mele, a zis Ion, sunt ca şirurile de cocori: greu afli cine-i în frunte, acum e unul, peste o clipă altul.”
„Acum, în clipa asta, a stăruit Mamulici, dacă ai putea, mi-ai lua viaţa?”
„Nu cred că ai vrea să afli, a răspuns Ion. Căci fără folos ţi-ar fi; dacă spun Da, mai degrabă n-ai crede, deşi te-ai înfuria, căci mândră ţi-e firea: n-ar admite că poţi fi neiubit. Dacă aş spune Nu, iarăşi nu m-ai crede, căci tu, în locul meu, ai face-o.”
„Întorci răspunsurile pe partea dorită de tine” zise regele.
Dădea din cap nemulţumit şi a continuat:
„De iertat, nu poţi; nici eu n-aş putea. Cugetul îţi dă ghes să ţii la mine, măcar în ultima vreme. Dar ghesul duhului tău se opreşte aici: să ţii puţin la mine. Mergi mai departe: sacrifică-ţi câinele; ar fi deopotrivă şi sacrificiul meu, căci mi-e tot atât de drag ca şi ţie; el ne-ar uni pe veci”.
La picioarele lui Ion, câinele Pablo se lupta cu o furnică; aceasta i se cocoţase pe bot şi pas să coboare. Ca s-o alunge, smucea brusc boticul, într-o parte şi alta. Auzind cererea lui Mamulici, s-a oprit şi-a zis către Ion, atât cât s-audă doar el:
„Ştii ce: omoară-l!”
A grăit Ion şi a zis către Mamulici:
„Nu eşti sincer cu mine. Nu este ideea ta. Te tot legi de mine fără să-ţi fi adus necaz de niciun fel”.
Mamulici a ridicat tonul şi a zis:
„În prietenie, ca şi-n viaţă, nu există măreţie fără sacrificiu. Te-ai dat în vileag!”
S-a auzit glasul lui Pablo care a zis:
„Păi de! Ai ratat momentul, altădată să m-asculţi”.
Sfârşit – capitolul 3
