Capitolul 9
Picioruş-coadă de drac îi spală creierul Întâiului dregător şi-l trimite să-l ucidă pe cărturarul Ion; Pablo îl deconspiră; învăţăturile Mamei Ana; Neboisa mărturiseşte că e îndrăgostită de cărturar; copilul Ţopăilă; Ion e lovit de o săgetă otrăvită; Pablo porneşte după ajutoare.
Au ieşit Ion şi câinele Pablo la poarta cetăţii Vaideei şi au şezut acolo. Şi iată trecea Neboisa, fecioara care i-a smuls din cleştele focului, şi Ion i-a zis:
„Vino şi şezi aici!”
Şi Neboisa s-a dus şi a şezut.
„Oare nu eşti tu Neboisa, a întrebat-o Ion, îngerul care ne-a ocrotit în vremuri de mare necaz pentru mine şi câinele Pablo şi ne-a încălzit inimile cu vorbe de îmbărbătare şi iubire?”
Neboisa a recunoscut şi-a zis: „Da!”
Ion a desfăcut ştergarul cu merinde şi a invitat-o la masă: „E vremea prânzului; vino de mănâncă pâine şi-ţi moaie bucătura în oţet.”
Şi a şezut lângă ei, iar ei i-au dat pâine şi ea a mâncat de s-a săturat şi ce i-a mai rămas a vârât în sân.
Sfârşind de mâncat, Ion şi câinele Pablo s-au ridicat. Neboisa era deja în picioare şi-i aştepta.
„Dacă mergi la Mama Ana, spuse Ion, te vom însoţi până la fântâna zisă a fecioarei; acolo avem de vorbit cu Întâiul dregător de se cheamă acum Vlad, preot la Mama Ana; în curând va veni să ni se alăture şi Mai-marele temniţei; pe drum ne vei istorisi ce te mână atât de departe de casa ta.”
Neboisa era în picioarele goale; purta o fustă lungă de in până la călcâie şi în loc de bluză, o vestă albă tot de in.
„Eşti săracă?”, se interesă Pablo. „De ce umbli desculţă? Sau nu vrei să te măriţi?”
„ Ce vrei să spui: că n-am picioare frumoase?”
Mergeau în şir indian pe cărarea îngustă, cu Ion în cap; Pablo încheia şirul.
„ Ştiu că-ţi curg ochii după stăpânul meu!”
Neboisa se opri.
„Ce-ţi pasă ţie?”
„Îmi pasă, zise Pablo; vezi că te-ai oprit!”
Ion îşi vedea de mers, confundat în gândurile tale. Auzindu-l pe Pablo, se opri şi-l mustră:
„Pablo, zise, vreau să aflu veştile de la castel, nu prostiile tale!”
„Păi de, răspunse Pablo – se oprise să se scarpine de-un scaiete -, mie-mi plac lucrurile clare.”
„Cuvinte neadevărate nu vor ieşi din gura mea”, îşi începu Neboisa povestirea. „Mamulica n-a fost printre cei care ne-am bucurat de izbăvirea ce-ai adus asupra noastră. A chemat pe căpetenia căpeteniilor şi i-a zis: Numără de azi şapte zile şi din ziua a opta începe curăţirea de cei întinaţi de răzvrătire şi clevetire. Oastea de pedepsire va răzbi sub ocârmuirea mea.
A trimis, apoi, după meşterii croitori şi le-a zis: Voiesc să-mi lucraţi cu sârg şi tragere de inimă douăzeci şi patru de straie de mare comandant de oştire; cîte unul pentru fiecare oră dată nouă de Dumnezeu!
A comandat rozete şi verigi de aur, lănţişoare groase de aur curat şi lucrate răsucit ca sfoara, legate cu şnur de mătase în culori violet, sângeriu şi galben…”
Ion se opri; tocmai îl văzuse apropiindu-se de fântâna de-i zicea a fecioarei pe Vlad, preotul Mamei Ana.
Îmbrăţişându-i deopotrivă pe Ion şi pe Neboisa, Întâiul dregător zise ceremonios, ca în faţa unui străin:
„Eu fost Întâiul dregător al palatului, fratele vostru, şi împreună cu voi părtaş la nenorocirile vremurilor din urmă, mă bucur să vă am în faţa ochilor mei osteniţi de drum, căci fost-am la Grota călugărilor surghiuniţi; dintr-acolo vin.”
„Împărtăşim cu toţii bucuria ta şi urechile noastre sunt nerăbdătoare s-asculte veştile bune, preluă Ion tonul preotului. Mai înainte, cunoaşte pe…”
„Petra. E o prietenă veche a Vindecătoarei şi e în trecere spre aceasta”, zise Pablo. Se temea că stăpânul său, distratdin fire, a uitat de secretul Mamei Ana.
Părăsi locul din coada rândului şi, făcându-se nevăzut, trecu în spatele celui ce s-a prezentat „Eu fost Întâiul dregător”.
Auzind vocea, acesta vorbi în direcţia de unde tocmai plecase câinele: „Mulţumesc, fiule! zise. Prietenii Vindecătoarei sunt şi prietenii mei”. Vlad era Vlad şi nu mai era Vlad. Stareţul mânăstirii i-l vânduse lui Picioruş-coadă de drac pentru a-i fi suptă memoria şi a fi înlocuită cu aceea a lui Fariseu, scribul care îngrijea de transmiterea scrierilor sfinte.
Era Vlad, căci trupul şi chipul erau ale aceluia; şi nu era Vlad, întrucât mintea-i lucra cu a altuia.
„Pot să spun ceva?”, zise Pablo, trecând iarăşi la locul său. Eu nu m-am spovedit până acum. Vreau să fiu spovedit. Ce spun?”
„Adevărul şi numai adevărul, fiule!”
„Să zicem că eu sunt preotul şi tu te spovedeşti, ce spui?”
„Spun că slugile nu-mi ziceau Întâiul dregător, cum s-ar fi cuvenit, ci Întâiul drept, căci drept credeau că sunt; urechea care mă auzea mă fericea şi ochiul care mă vedea dădea bună mărturie despre mine.
Dar fără temei, continuă el, căci nu scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor ; mă îmbrăcam întru dreptate ca într-un veşmânt şi în atâtea veşminte câte purtam nu vedeam pe orfanul fără sprijin.
Tineretul, văzându-mă, se ascundea cu sfială, iar cei bătrâni se ridicau în picioare şi rămâneau aşa; dar nu eram ochiul celui orb şi piciorul celui şchiop; nu sfărâmam fălcile nelegiuitului şi nu smulgeam prada din dinţii lui”.
Pablo îl aplaudă cu lăbuţele din faţă.
„Îmi vine să plâng, zise. Ai vorbit ca un înger, să mor eu!”
„Nu merit laudele ce-mi aduci, fiule!”
„Bine, nu le meriţi, da’ne mai jucăm? Eu acuma sunt stareţul şi zic la vorbele tale: Cuvintele noastre sunt trupurile gândurilor noastre şi toate vin de la Cel de Sus!”
„Cum de ştii toate câte au fost spuse; doar n-ai fost acolo?”
„La-la-la-la-laaaa-la-la… Cunoşti melodia asta?”
Şi acela a zis:
„O cântam când eram mic.”
„Dar pe asta o ştii?: Laaaaaaaaa… la-la!”
„Aşa ne jucam când voiam să răspundem la La-la-la-la-laaaa-la-la .”
„Eram eu acolo când vă jucaţi voi?”
Fariseu a râs şi a zis:
„Nu ai fost, da’ cum?”
„Păi de! Nici acum n-am fost de faţă la discuţia ta cu stareţul; şi de ce aş fi fost unde nici tu n-ai fost?”
Ion nu înţelegea nimic din ce discutau cei doi; gândurile sale cutreierau spre clipele când o întâlnise întâia oară pe Neboisa. Atunci se petrecuse ceva în el, fără să poată spune ce anume; retrăia acum nebuloasa unor simţăminte legate de tatăl său, de locurile copilăriei, de prietenii de-atunci, ca o sfâşiere care trece şi apoi revine.
Fariseu a rămas o clipă în cumpănă, apoi a zis:
„În inima mea, eu chiar îi uram pe cei ce spuneau: Spada noastră este legea dreptăţii noastre, căci ce este slab nu este de niciun folos…”
„Da, a zis Pablo: La-la-la-la-laaaa –la!”
Ion şi Neboisa se prefăceau a asculta ce vorbeau Pablo şi cel ce se dădea drept Întâiul dregător, dar nu auzeau nimic. Se priveau şi asta le era de ajuns.
În timpul acesta, Stan era la primul popas când văzu ridicându-se dintre dealuri spinarea ca fierăstrăul a unei dihănii care avea o duzină de cocoaşe, tot atâtea capete şi-un singur picior; şi la fiecare două cocoaşe câte o stea în pârjol şi una pe piciorul singur; şi cele patru vânturi ale cerului huleau tot ce întâlneau în cale.
Şi avea fiara botul mic, rotund, cu buze groase, de porc mistreţ. Mamulica i-a dat puterea ei şi stăpânire mare în toate relele câte poate duce. Şi tot poporul se ruga de salvare. Şi se închina fiarei; avea aceasta stăpânirea şi toate puterile în a face răul; şi zicea poporul:
„Cine este asemenea fiarei şi cine i se poate opune?”
Şi s-a iscat vuiet ca de ape multe şi grohotiş şi ca bubuitul unui tunet puternic, iar glasul ce se auzea era al Mamulicăi către fiară:
„Fii rău şi mătură în calea ta partea răzvrătită a regatului!”
Şi în urma cozii care răzbea totul rămânea cum e lunca după viitură, cioturi şi mâl şi din dedesubturi se auzeau plânsuri de copii şi tânguiri de bătrâni.
Şi s-a grăbit Stan s-ajungă la Vaideei, printre răzvrătiţi, să le-aducă vestea despre cumplita putere ce-o are Mamulica prin fiara cu o duzină de capete şi tot atâtea cocoaşe şi-un singur picior cu stea în pârjol pe el.
I-a căutat acolo pe vitejii Barbăneagră, Ochiverzi şi Poalelungi şi erau toţi: i-a chemat şi au venit.
A privit la ei până s-au aşezat în jurul său; veşmintele lor erau din vison şi brâiele din in răsucit, semn că erau de neam bun; iar părul îl aveau curat ca lâna şi ochii flăcări de foc.
Şi-a ridicat ochii şi iată un vultur cu semn pe frunte se avânta peste ei; şi când a fost chiar deasupra lor, Barbăneagră, Poalelungi şi Ochiverzi au ridicat şi ei privirile şi vulturul s-a făcut pierdut în slăvi; căci voia lui nu era atât să facă rău, ci să ducă după ei vestea care să înspăimânte poporul cu pustiiri uriaşe.
S-a auzit atunci glasul lui Barbăneagră. A cerut tablele înscrierii poporului şi au fost număraţi bărbaţi destoinici de război, de la treizeci de ani în sus, şi s-a aflat numărul lor, număraţi pe cap, patruzeci şi două de mii de bărbaţi, iar dintre aceştia, ca la două sute de inşi cunoşteau să cânte la chimvale, psaltirioane şi harfe, din cornuri şi trâmbiţe şi surle, şi să mânuiască tobele de luptă.
Şi a zis Barbăneagră:
„Să înceapă cântul şi el şi să nu se oprească nici de masă, nici de somn; să vestească lumii că nu ne temem nici de fiare, nici de vulturi înaripaţi, nici de oştiri cârmuite în straie de mătase, aur şi argint!”
Atunci au înaintat cântăreţii, cu instrumentele lor de cântat, şi s-au aşezat de-a lungul porţilor cetăţii pe două rânduri şi au cântat; iar cealaltă parte din popor au împărţit-o în patru, la miazăzi, miazănoapte, răsărit şi soare-apune; ca pe oriunde vor fi atacaţi în nicio parte să nu fie descoperiţi.
Şi-au zis voinicii către aceştia:
„Păşiţi în luptă şi luptând nu vă temeţi, nici nu vă speriaţi; faceţi aşa şi nu este putere care să vă biruie! Căci de neînvins e cel ce nu se teme a pierde şi crede în biruinţa sa!”
În timpul ăsta, nu departe de locul unde se afla Stan, era cârtire multă. Unii ziceau: „Aşa vom face!”, iar alţii ziceau: „E doar amăgire!” Puţini, însă. vorbeau pe faţă.
Şi s-a iscat dezbinare deschisă cu neamul Zestrenilor care era şi al Mamulicăi. Iar când aceştia au ajuns în locul unde erau ceilalţi, a ieşit dintre Zestreni un om cu numele Frânghiuţă, nepotul Filomenei; mergea şi blestema şi arunca vorbe grele asupra lor. Iar neamul tot îl urma la dreapta şi la stânga lui.
„Împrăştiaţi-vă, nelegiuiţilor, zicea. De ce să murim iară să nu ne lepădăm de necurat?”
Zestrenii s-au strâns între ei şi se sfătuiau.
„Nu s-a pomenit să facă minuni fiul femeii; au cine se cred ei ca să facă toate acestea? Cel ce-a făcut gărgăriţele şi aricii şi broaştele tot puterea lui a fost să le prefacă în făină bună şi turtă dulce şi apa curată. Cel ce ne-a năpăstuit tot acela ne-a izbăvit.”
Şi Barbănegră a zis:
„Câinele Pablo a făptuit totul şi el nu-i fiul femeii!”
Şi-au ridicat Zestrenii glasul:
„Voieşti tu să ne sacrificăm copiii şi avutul pentru un câine? Ce inimă ai? Dă-ne un motiv să zicem: Murim pentru un câine!”
Hotărârea lor era luată să-l piardă pe câine şi arătând astfel supuşenie în faţa Mamulicăi să revină la casele lor fără lupte şi sacrificii.
Se ridică dintre ei un bătrân cu părul lung, pe care-l chema Manase; şi era părul lui alb ca neaua. Era rob spiţă străină, adus de Mamulici cu cohortele de prizonieri.
S-a aplecat spre nepotul Filomenei şi arătâdu-i dealurile şi râul şi pajiştile multe şi verzi şi casele de dincolo de ele, a zis:
„Slobodă-i cetatea, cu câmpurile şi râurile ei; fericiţi sunt copiii tăi trăind liberi; pune-le grumazul sub sabia tiranului şi risipită va fi libertatea şi fericirea odraslelor tale; căci nu pentru un câine ai luat sabia în mâinile tale.”
Şi a tăcut bătrânul şi în tabără se făcu linişte. Iar familia Zestrenilor a mai rămas un timp după care a trecut dealul spre casele ei.
Şi oamenii ziceau:
„Au plecat să-şi poată pune planul în aplicare în ascuns de ochii noştri.”
Neboisa părăsise dialogul dintre Pablo şi aşa-zisul Vlad şi trecuse la Mama Ana. Bătu de două ori şi aşteptă. Uşa de la intrare îi părea mai strâmtă decât în copilăria lor. Prispa era marcată din loc în loc de mici cratere lucrate de timp. Îi deschise slujnica.
„Dacă ai venit pentru leacuri, a zis aceasta, azi nu primeşte pe nimeni”.
„Sunt Neboisa, Mama Ana este acasă? ”
„Te cunoaşte?”, a-ntrebat-o slujnica. N-apucă să mai spună şi altceva; Mama Ana apăru ca o furtună. „Vino”, a zis. O luă de mână şi o trase în casă. Neboisa se lăsă sărutată pe amândoi obrajii; examină casa şi zise:
„Ce joasă pare casa noastră după atâta vreme! Şi totuşi parcă e mai multă lumină ca-nainte. De ce oare?
„Nu ştiu, a zis Mama Ana. Povesteşte de unde vii şi ce vânt te-aduce!”
„Tu, a zis Neboisa, în loc de răspuns, eşti bine? M-am întâlnit cu Întîiul dregător ; era împreună cu Pablo şi cărturarul Ion, îl aşteptau pe Mai-marele temniţei.”
„E doar Vlad, a zis Mama Ana; nu mai e dregător şi n-aveai cum să te-ntâlneşti cu el. E plecat la Grota călugărilor surghiuniţi şi se-ntoarce abia mâine. Da’ dacă zici că l-ai întâlnit, fie ca tine.”
„Vlad nu ştie cine eşti?”
„Nu ştie”, confirmă aceasta. „Iubirea lui este pecetluită în inima sa cu chipul copilei care-am fost şi nu voi mai fi niciodată, iar eu, cea din faţa ta, voi fi totdeauna o străină pentru el. Pe aceea o va iubi, căci nu şi-o va putea scoate din inima sa.”
„Şi tu?”
„Eu? Voi încerca să mi-l apropii cu chipul meu de-acum.”
Apoi, Neboisa povesti cum, într-o dimineaţă, trezindu-se după un vis frumos în care i se arătase cărturarul Ion aşa cum nu era când l-a salvat din turnul temniţei, cu aripi de vultur şi picioare de zeu, s-a pus în capul oaselor şi-a zis: în larg voi alerga, prin văi şi prin piscuri voi căuta pe dragul sufletului meu.
„Şi întâlnitu-m-am cu mulţi dintre cei ce mişună câmpiile, continuă ea. N-aţi văzut, întrebam, pe cel ce a aprins făclia iubirii şi a luminat întunericul meu?
Dar ei îşi urmau firea care i-a învăţat să nu cerceteze la alţii; căci a cerceta era pentru ei un păcat şi ziceau: Caută-ţi de drumul tău şi nu ne tulbura inimile!
Căci şed în întuneric şi în umbra morţii, draga mea soră de cruce; sunt ferecaţi în sărăcie şi suferinţă şi aşteaptă; inima le este ostenită de atâta aşteptare întru izbăvire.
Am fost şi la mare, la cei care-şi fac lucrarea în ape multe; s-a pornit vânt furtunos şi s-au înălţat valurile mării, şi urcau până la ceruri, şi se coborau până-n adâncuri, iar sufletul lor întru primejdii încremena şi nu vedea mai sus.
Tu ai urmat calea ursitei ce ţi-a fost; cealaltă soră de cruce, Fântânica, s-a prefăcut în fântână, ca să aline setea călătorilor şi să trimită picături de ploaie pentru ogoarele pârjolite. Eu am pornit să-l caut pe cel a aprins făclia şi a luminat întunericul meu.”
„ Rămâi o vreme în casa noastră pustiită de vremuri şi-l vei întâlni des”, propuse Mama Ana. „Mă vei ajuta la cosit şi nopţile vom povesti întâmplările prin care am trecut şi ne-au ridicat borne de urmat.”
Neboisa s-a trezit a doua zi dimineaţă răvăşită după un somn neliniştit.
„Trebuie să plec, zise. Simt o învăluire pe toată fiinţa mea; şi nu ştiu a o numi în vorbe.
Şi Mama Ana a zis:
„ Închide ochii; apasă-i cu podul palmei şi spune-mi ce vezi!”
Şi Neboisa a închis ochii şi i-a apăsat cu podul palmei.
„Văd o lumină sângerie, spuse, la marginile întunericului!”
„Eşti acolo unde nimic nu e altfel decât trebuie să fie! Rămâi aşa şi spune cum te simţi!”
„ Mă simt uşoară de parcă aş fi goală pe dinăuntru; parcă aş pluti şi nu ştiu dacă să mă înfricoşez ori să mă las în voia a ceea ce va fi”.
Şi Mama Ana a zis:
„Fiindcă unde eşti acum nu există bine şi rău. Binele va fi ceea ce va urma şi va fi hotărât de izbânditor”.
„Aşadar, nu ştii cine va birui?”, se nelinişti Neboisa. „Nu putem afla?”
„Cine a semănat deschidere spre lumină, lumină va obţine. Cine a semănat întuneric, întuneric va avea; ce este lumină şi ce este întuneric va hotărî învingătorul.
Miratu-s-a Neboisa şi a zis:
„Adică lumina nu e ceea ce vedem că e lumină?”
„Înainte de a muri, ocoli Mama Ana răspunsul, omul vede mai întâi o lumină puternică. Aceea să fie lumina?”
Neboisa n-a înţeles şi mărturisi că nu înţelege:
„Am crezut că aşezi sub paşii mei putere şi răbdare, îi reproşă Neboisa, şi iată pui pe mine doar nedumeriri şi zgâlţâituri de frică.”
„Am vrut să spun că lumina e ceea ce numim noi lumină, nu este opusul întunericului, cum blândeţea nu este opusul violenţei, binele nu este opusul răului.”
„Tot nu înţeleg” spuse Neboisa.
„Blândeţea poate fi mai arzătoare decât violenţa, iar pacea mai tumultuoasă decât războiul. Nu sunt opuse, se însoţesc, cresc împreună, se întrec; un rău mic susţine un bine mic; un rău mare provoacă un bine pe măsură! Ţopăilă a băgat la cap şi dacă-l vezi nu-l mai recunoşti”.
„Îl cunosc!”
„E-ndrăgostit de tine de când era atâtica!”
„De ce mi se pare mie, a zis Neboisa, că vizita mea nu ţi-a căzut bine? Ai inima grea şi încercarea de a o ascunde te îndepărtează de la prezenţa mea; greşesc gândind astfel?”
Şi Mama Ana a zis: „Ceea ce vezi tu ca înegurare a inimii este ghimpele pe care mi l-ai vârât tu povestind despre întâlnirea cu Vlad. Eu nu cred că era el şi-mi tot bat capul să aflu cine putea fi şi cum de nu l-a dibuit câinele Pablo”.
Pornind spre Mama Ana, Neboisa lăsase în urma sa trei tăceri. A lui Ion, fiindcă vorba lui: grijile mărunte vorbesc, patimile mari sunt mute; a lui Fariseu, întrucât simţea că a fost prins cu mâţa-n sac şi a lui Pablo, deoarece nu ştia cum e mai bine: să-l alunge pe mincinos cu ocări sau să-l lase pe Ion să decidă.
În cele din urmă a zis către intrus:
„Păi de!… Pot să spun ceva? Tu nu eşti Vlad!”
„Ei, asta-i acum!” a zis Vlad şi a râs. „Cine sunt? – după părerea ta?”
„Dacă tu eşti Vlad, eu sunt Sarsailă. În locul tău eu l-aş fi rugat pe Picioruş-coadă de drac să-mi dea alt chip, nu altă minte. Eşti cam bocciu!”
Ion nu înţelegea ce îndrugă Pablo.
„E un joc nou? Dumireşte-mă înainte de a mă prinde în joc!”
„Câinele are dreptate pe jumătate, spuse Fariseu. Sunt şi nu sunt Întâiul dregător. Sunt fiindcă sunt şi nu sunt deoarece nu mai gândesc în felul lui Vlad, cel pe care-l cunoaşteţi voi.”
„Ne-ai trădat?!”, exclamă Ion.
„Tu ai spus-o. Dar nu ştii ce spui. Căci nu întunecarea minţii m-a făcut ceea ce sunt acum, ci dimpotriva, iluminarea ei.”
„Ca să vezi! a zis Pablo. Eu sunt neiluminat, nu vrei să mă iluminezi şi pe mine?”
A vorbit Fariseu şi a zis:
„Mamulici este pe-atât de binefăctor când e la el acasă, pe cât este de înfricoşător când luptă. A dovedit-o chiar faţă de mine; m-a graţiat după ce soaţa sa mă osândise la o moarte cumplită.”
„Fără câinele Pablo, interveni Ion, binefăcătorul Mamulici n-ar fi mai apucat să fie binefăcător”.
„Nici cu tine, după câte cunosc, replică Fariseu, Mamulici n-a cruţat nicio cheltuială ca să-ţi fie bine. Sunt eu mai nerecunoscător faţă de voi decât eşti tu faţă de cel care te-a ţinut în toată strălucirea?”
„Uiţi cum am ajuns la Mamulici?”, zise Ion.
„Ţi-a luat poporul în robie şi tatăl tău a murit de inimă rea. Au toate astea nu sunt scrise în legile care guvernează lumea de azi? Chiar tu ai spus-o!”
Pablo făcu să-i stea coadă ca un catarg şi încrucişându-şi lăbuţele din faţă a rugăciune ca-ntr-o aşezare de preot, cădelniţa:
„Doamne, Dumnezeul meu, fii bunicuţul meu; de la cel în lipsă nu-ţi întoarce ochiul şi nu lăsa boul să-i mănânce focul!”
Fariseu a continuat netulburat.
„Am cules puţine fărâmituri din discuţia ta cu Mamulici; sigur e că nu v-aţi sfădit şi aţi discutat ca doi oameni cu multă minte la cap. Oare ce e mai folositoare omului: o lume de întreceri şi dispute între inşi cu păreri diferite, dar cu ştiinţa convieţuirii, ori o lume în care viscerele ridică ori liniştesc mulţimile?
O lume în care cunoştinţele tale despre tot ce mişcă pe pământ sunt căpătâi la legile cetăţilor, ori una în care tot ce propăvăduieşti tu e abătut de la urechea surdă şi trimis în pântece?
Nu spuneţi voi că rădăcina bună dă rod bun şi rădăcina proastă dă rod ticălos? A cui rădăcină e mai sănătoasă: a lui Mamulici, care se înfurie în războaie, dar e omenos în pace, sau aceea care scoate neabătut orbi şi surzi?”
Ştiu ce cugetaţi tu şi câinele tău: că omul nu poate gândi şi totodată să se privească gândind. Şi că atâta vreme cât rostul omului pe pământ rămâne o necunoscută, binele şi răul îl decide învingătorul.
Legile războiului sunt nemiloase. Dar sunt legi. Le cunoaşte şi le respectă atât învingătorul cât şi învinsul. Victoria surzilor şi orbilor n-ar duce, oare, lumea la masacre de nestăvilit. Asta vreţi?”
„Mă întreb, a zis Ion, dacă vezi lumea cu amândoi ochii ori doar cu unul, ca ciclopii? Căci nu există vorbă zisă de tine aici care să nu cuprindă un adevăr. Doar că e adevărul unui singur ochi. Oceanele şi mările au nevoie de toate râurile care există pentru a fi ceea ce sunt. Roata morarului fără de care n-am avea pâine are nevoie de multă apă ca să dea picătura ce o pune în mişcare. Ca să apară un mesia este nevoie de puzderii de orbi şi surzi”.
Şi Pablo a zis: „Pot să spun ceva? Zi-o p-aia cu neghina, te rog eu din sufletul meu de câine. O spui?”
„Cred c-o ştie, zise Ion. Pablo vrea să repet parabola din Scripturi cu neghina rea şi grâul bun. Când slugile stăpânului i-au cerut acestuia să plivească neghina pentru ca ogorul să rămână curat; aşa cum şi tu ai vrea să cureţi lumea de surzi şi orbi, stăpânul a zis: lasă-le să crească împreună şi hotărâm la urmă; nu mai devreme, pentru ca nu cumva o dată cu plivirea răului să smulgem şi rădăcina binelui.”
Şi Pablo a zis:
„Spune-i şi ce-am zis eu la parabola asta”.
„Aşa, şi-a adus aminte Ion. Pablo a zis că trebuie să aşteptăm sfârşitul şi pentru că nu ştim dacă nu cumva, la urmă, vom vedea că neghina e chiar mai bună decât grâul”.
„Pot să spun ceva? s-a vârât din nou Pablo în vorbă. Are ploaia un tată?”
„Iar eu, a zis Fariseu, vă întreb de ce niciunul dintre voi, deşi vă datorez viaţa, nu-mi este drag?”
„Spun eu!”, a sărit Pablo.
Fariseu nu-l luă în seamă, continuă.
„Vreau să spun că ce-o să vă dezvălui acum n-o fac de drag; ci pentru a vă dovedi că virtutea respectă virtutea, indiferent de simţăminte.
Poate amestec un pic de necaz c-am fost descoperit uşor şi-un pic de pizmă pe părtaşul care va avea mai mulţi sorţi de izbândă decât mine; dar n-aş fi un fariseu adevărat fără pizmă.
Iată ce vreau să vă spun totuşi în semn de preţuire. Nu doar eu m-am dat de partea lui Mamulici şi a Mamulicăi, ci şi şi prietenul nostru Stan. Nu vă spun mai mult, căci misia acestuia este de neîmpiedicat”.
Şi sporovăind ei mult,au tot mers până au dat de o curte mare; şi avea ea împrejur o îngrăditură de trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de grinzi de mestreacăn alb; iar casa era făcută din lemn de stejar, cu multe coloane din lemn ars, lungă de o sută douăzeci de coţi, largă de şaptezeci de coţi şi înaltă de treizeci de coţi, pe şapte şiruri de stâlpi şi pe stâlpi erau puse grinzi din lemn de mesteacăn alb; iar peste grinzi deasupra era întinsă podeaua de lemn de mesteacăn alb care se rezema pe şaizeci de stâlpi, câte douăzeci de stâlpi în şir.
„Da, a zis Pablo numărând admirativ elementele din construcţie, e bun ogeacul!” Dar nu i-a răspuns nimeni. Fariseu dispăruse, iar Ion deschidea ferestrele să aerisească.
Un fulger a licărit şi două vedenii îşi luau tălpăşiţa peste gard. Una dintre ele a întins arcul atât de tare, încât săgeata care a ţâşnit spre Ion i s-a înfipt în osul pieptului. Din pricina loviturii, Ion începu să se înmoaie; Pablo îl târî din dreptul ferestrei până în tinda închisă în toate părţile.
Săgeata avea la capăt o stea în şapte colţuri. Pablo încercă să apuce unul din colţuri pentru a o scoate; colţurile fiind rotunjite şi impregnate cu otravă, trebuia lucrat cu multă luare-aminte; abia într-un târziu îşi dădu seama că eforturile sale sunt zadarnice. Rana deschisă începea să miroasă acru; infecţia înainta şi orice întârziere îi putea fi fatală.
O luă la goană spre Vaideei pentru a-i înştiinţa pe viteji de prăpădul care se anunţa.
Sfârşit capitolul 9.
Aici capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3, capitolul 4, capitolul 5, capitolul 6, capitolul 7, capitolul 8.
