Capitolul 11
Blestemul lui Picioruş-coadă de drac se risipeşte; Neboisa fuge cu Ţopăilă; gelozia lui Ion; Vlad se întrece cu Mamulici; suferinţa lui Stan; propunerea Zestrenilor; luptele din valea fântânii fermecate; povaţa lui Pablo.
Atunci s-a urcat la cer muzica lăutelor, tobelor, trâmbiţelor, surlelor, fluierelor, cornilor şi râsul copiilor a umplut zarea; steaua de dimineaţă a deschis porţile sale să audă şi să vadă şi lumina ei a ţâşnit şi a aprins candelele şi sfeşnicele şi a trecut în cuiburile aurite din pomi, în stâlpii pridvoarelor cu suliţe din argint, aur şi aramă. Şi era lumină şi curcubee şi strălucirea Aurorei Boreale.
Cetatea ardea cu lumini de foc în fereşti, pe case, în curţi şi pridvoare, şi era ca-n noaptea de Crăciun.
Picioruş-coadă de drac şi ai săi înaintau cu ochii întunecaţi de orbirea luminii; şi întunericul făcea perete la dreapta şi la stânga lor.
Şi-n faţa săbiilor lui Barbăneagră, Poalelugi şi Ochiverzi cădeau oştile Mamulicăi cum cad spicele sub secera secerătorului.
Şi a zis Mamulica spre una din căpetenii: „De ce merge încet fratele meu şi nu răspunde la poruncile mele?” Şi acela a răspuns: „E orbit de lumină şi ars de foc până-n rărunchii săi.”
Fiara mergea cu focul pe ea şi era ca un rug încins. A întors capul să vadă al cui era glasul care vorbise şi-a văzut că era chiar al celui făcut de el căpetenie prin vrăjile sale.
Era îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare, încins pe sub sân cu un brâu din purpură violet. Capul şi părul lui semeţeau în alb; ochii, ca para focului. Picioarele îi erau asemenea solzilor de reptilă, iar glasul – ca un vuiet de ape în vâltoare.
Şi numai ce-i apăru în faţă un armăsar negru cum îi smoala fierbinte; cea care şedea pe el avea un arc de foc pe care-l întindea şi întinzându-l până la capăt se făcea cutremur mare, soarele se-nnegrea şi razele toate erau ca sângele.
„Cine eşti?” a întrebat Vlad, căci el era.
„Mi se zice Vindecătoarea şi-l caut pe cel ce l-am readus la viaţă şi l-am făcut preotul meu”.
„M-ai readus la viaţa ta, nu la viaţa mea, zise Vlad. Mi te-ai pus pavăză la boli, m-ai îngrijit şi mi-ai dat de mâncare şi simbrie să-ţi fie ţie bine şi abia apoi mie”.
„Tu însuţi ţi-ai dedicat viaţa iubirii, ai uitat?”
„Ce altceva decât vorbe sunt acestea?”, răspunse fostul Întâiul dregător. „Suntem muritori şi nu ştim care e sensul vieţii. Cum, dar, să o închin iubirii?”
Şi trâmbinţând stârni ploaia de foc şi prăbuşi armăsarul de sub Mama Ana, care căzu ca o stâncă. Picioruş-coadă de drac se întoarse, şi pentru că nu vedea nimic, vru să ştie ce-a fost cu zgomotul auzit.
„A fost ce te-am rugat pe tine să faci, zise Vlad. Răul cel mare: prin mine ai ucis iubirea”
Şi s-a văzut atunci pe locul fiarei un bătrân învăluit într-un nor şi pe capul lui era curcubeul; faţa-i cum e coaja stejarului bătrân forfotea de furnici; picioarele – stâlpi de funingine. Şi-a zis: „povestea vraciului s-a terminat!”
Şi se făcu lumină; şi bătrânul învăluit în nor nu mai era şi nici fiara nu mai era; se împliniseră cele trei condiţii ale vraciului la naşterea sa; şi în locul fiarei mergea acum un alt bătrân, cu plete albe; se sprijinea în toiagul său, căci avea doar un picior, şi nu privea nici la dreapta, nici la stânga sa.
Vlad privea către Mama Ana ca şi când o vedea întâia oară; faţa ei râdea şi plângea în acelaşi timp.
Contrariat de ce-i vedeau ochii a zis: „Am avut un vis urât sau frumos a fost visul acela? Căci ce-mi văd ochii? Nu eşti tu copila de-i zice Mama Ana? Te-am căutat şi te-am strigat şi nimeni nu răspundea”.
Şi e a zis: „Răspuns era, tu n-aveai urechi de auzit. Nu există întrebări la câte răspunsuri sunt”. Şi plângând râdea.
Şi după ea, ca la un semn, s-au pus pe hohote de râs căpeteniile toate. Smucindu-şi straiele, scărpinându-se şi răsucindu-se când într-o rână când în cealaltă şi hohotind de râs, i-au urmat ceilalţi oşteni.
Şi râdeau luminile de pe frunţile caselor, din candele şi pridvoare, râdeau curcubeele şi scânteierile în milioane de culori ale Aurorei Boreale; râdeau de râsul oamenilor; şi mai abitir decât toţi râdeau copiii sub comanda lui Ţopăilă.
Cu ţepuşele în mâini, ştrengarii zumzăiau roiuri-roiuri printre oşteni fără să fie văzuţi; le împungeau cu vârfurile ascuţite coastele, fundurile, subţiorile, pulpele, boaşele; se ridicau apoi în văzduh şi se aruncau de-acolo peste cei căzuţi de râs.
Calul cu Mamulica în spinare se prinsese în jocul copiilor; jucau copiii, juca şi calul; Mamulica se prăbuşi de pe cal şi căzând, a murit.
Plângea bătrânul la căpătâiul ei, căci era sora lui şi în afara ei şi a Osanei nu mai avea pe nimeni pe lume.
Stan s-a oprit în spatele lui Picioruş şi nu-şi putea dezlipi ochii de pe chipul Mamulicăi; rotundă-i era coapsa, ca un colier de sidef, sânii ca nişte cupe aşteptând gura iubitului să fie sorbite, mijlocul de felină, cu arcuirile domoale ale piciorului de scrin.
Ochiverzi i s-a alăturat şi-a zis către el:
„Ce este? Ce ai văzut”
Şi Stan a zis:
„Merii abia înmuguriţi nu au culori mai plăcute ochiului decât pielea ei; aş fi luat-o în casa mamei, în casa celei ce m-a născut; în graiuri dulci i-aş fi povestit despre fericirea ce o varsă chipul ei în sufletul privitorului; dreapta mea ar fi fost sub capul ei şi cu stânga aş fi cuprins-o! De ce a fost aşa şi nu altminteri?”
Şi Ochiverzi a zis:
„Dorinţa din inima ta rămâne vie şi va găsi împlinirea; fecioara care aşteaptă să fie descoperită de tine s-a născut şi freamătă de doruri pe care nu şi le desluşeşte încă”.
„O cunosc?”
„E-n drum spre tine, a zis voinicul, cum şi tu ai pornit spre ea; dorinţa ce simţi pentru femeia căzută e doar semnalul iubirii ce se vrea întrupată.”
Neboisa se simţea cum nu i se mai întâmplase până atunci; împreună cu Ţopăilă se înălţau, se provocau la joc; ochii le ardeau, trupurile se arcuiau, mâinile se căutau; uitaseră, aproape, de rostul lor acolo.
Ţopăilă nu mai zburda ca o frunză-n vânt; era un flăcău cu plete negru-închis ca pana de corb, mustăcioară, alb şi rumen, braţele-i rugi de brad şi pieptu-i scut de mesteacăn.
Şi-a dispărut Neboisa din joaca lor şi Ţopăilă a pornit s-o găsească. Urca Neboisa şi se pierdea în Înalt, urca şi Ţopăilă şi nu s-au mai văzut.
Pablo s-a oprit din joacă şi s-a aşezat la picioarele cărturarului. Şi-a rămas acolo stană de piatră. Şi oamenii care-i vedeau statui fără viaţă se depărtau scuipându-şi în sân. Şi tot mai singuri şi mai trişti rămâneau aceia în vâltoarea veseliei generale.
Primul care a rupt tăcerea a fost Ion; acesta a zis:
„Nu te potrivi mie; mergi şi bucură-te! Se-apropie izbânda ce-ai gândit-o!”
Pablo a continuat să rămână mut şi orb. Vorbi tot Ion care a zis:
„Nu-ţi mai chinui minţişoara, puterea ta nu răzbate dincolo de misterul iubirii; mergi de te bucură, mie o să-mi treacă; e doar gelozie!
Şi a Pablo a zis:
„Pot să spun ceva? Lumea se-nvârte şi fără noi, ca titirezul” .
„Eşti un câine credincios şi înţelept, Pablo; dar faptul că sunt de acord cu cele ce-mi spui tu nu mă ajută cu nimic. Arderile de sus sunt şi în mine şi nu mă pot împotrivi lor.
Nepotul Filomenei căzu în spatele frontului cu ceata sa şi pusese foc la casele cu porţile însemnate ca fiind ale răzvrătiţilor.
Mulţimile alungate de la casele lor s-au adunat în bătătura casei unde se retrăsese Picioruş- coadă de drac. Căpetenia lor era cel numit Gură de Aur; mai înainte se chemase Creţu, de la părul negru şi numai cârlionţi; chelise după o boală fără leac şi fiindcă în vremea ei se înţelepţise, i s-a zis Gură de Aur.
Zicea Gură de Aur:
„Îl chemăm pe Dumnezeu în ajutor; doar El ne poate scoate la limanul nenorocirilor care s-au abătut asupra noastră”.
La care, bătrânul a răspuns cu haz:
„Taci, să nu simtă cumva că sunteţi aici cu mine!”
„Ba dimpotrivă, a zis Gură de Aur; am venit la tine tocmai ca sa-ţi cerem să ne dai povestea ta. Plecăm şi nu ştim unde vom ajunge. Cine ne va primi şi cine se va încumeta să-şi plece urechea la nedreptăţile ce le-am căzut pradă? Ce-i vom spune? Cine suntem şi unde ne e vatra? De ce dreptatea ar fi de partea noastră şi nu a alungătorilor noştri?
Sunt popoare fără ţări şi conducători osebiţi; dar duc cu dânsele poveştile lor; miturile le sunt călăuză, mamă, tată , ţară şi neam. Şi supravieţuiesc. Alungaţi dintr-un loc, impun respect în altele cu poveştile lor. Iată, cuceresc lumea”.
„Gândiţi voi că povestea mea vă poate fi vouă de căpătâi?”, întrebă bătrânul. Poveştile de care vorbiţi conţin între coperţile lor fapte de măreţie, eroi glorioşi , modele de urmat. Povestea mea e doar una tristă”.
„Neasemuit de glorioase, ce să zic!”, aruncă Gură de Aur cu năduf. „Un frate îl ucide pe celălalt, un altul e vândut la egipteni tot de fraţii săi!
Cititorii pricepuţi găsesc în poveşti desăvârşiri altele decât cele vroite de întocmitor. Dă-ne povestea ta, într-însa vom trăi nemuritori; cei ce-o vor auzi nu se vor osteni de-ajuns ca să descopere noi şi noi înţelesuri şi toate rosturile vieţii omului pe pământ.
Şi-n drumul de întoarcere, vom alege cetăţile care va să fie cetăţi de scăpare, unde să poată rămâne aceia dintre noi care au ucis fără vină; şi vor fi cetăţile acestea loc de scăpare de cel dornic de răzbunare, ca să nu fie omorât cel ce a ucis fără voia sa înainte de a se înfăţişa el înaintea obştii de judecată”.
S-a zguduit atunci văzduhul; şi dintr-o crăpătură a sa s-a ivit capul vulturului cu însemnele neamului Zestrenilor pe frunte.
„Ia aminte la ce-ţi grăiesc eu, Picioruş: lasă-ţi piciorul în voia mea; te voi urca în stogul cel mai înalt al ogorului, să priveşti de la înălţimea lui pământul care se întinde până la linia ce uneşte cerul cu zorile; pe tot pământul acesta îl vom da fiilor Osanei, sora ta, şi fiilor tăi pe care-i vei avea, şi va fi ţinutul neamului vostru, întru veşnicie.
Şi vom alege să rânduiască peste obştea aceasta un om; şi acel om va fi primul născut din soaţa ce-ţi vom da; după cuvântul acestuia să iasă şi după cuvântul acestuia să intre el şi tot neamul său în veacul ce stă să vină;
Pentru toate acestea şi multe câte or mai fi nu-ţi cerem mare efort: alungă-i pe cei coate-goale care spurcă faţa ta şi nu te potrivi la vorba lor seacă, aşa cum seacă le este ograda, pustie le este pivniţa şi cămara, săracă le este viaţa în toate zilele ce le-au rămas de îndurat;
Şi nu le da lor povestea care le întunecă judecata şi îi sprijină în pornirea lor smintită. Povestea îi face popor nemuritor; asta vrei?”
Iar Picioruş, ridicând privirea spre glasul din Înalt, a grăit şi a zis:
„Aş vrea să fiu părtaş la harul tău, dar nu pot; îmi ceri să urgisesc pe omul care are lipsă; să-l dau pe cel năpăstuit în mâna celui care năpăstuieşte; cum, dar, să-mi deschid inima spre cuvintele tale?”
Şi s-a auzit iarăşi glasul vulturului.
„Rămâne-va neamul tău în veac; vor fi zile şi nopţi tot atâtea câte au trecut de la facerea lumii; vom răscumpăra ce-am greşit cu de zece ori peste şi încă mai mult, cu fapte care vor încălzi inimi şi lumina minţi; şi lumea va zice, iată greşiţii noştri ne-au adus lumină, bunăstare şi mărire cum n-am visat, har lor!”
„De aleg în binele neamului, răspunse Picioruş, şi voi năpăstui pe cel deja năpăstuit, neamul acela nu e al meu; de va fi să aleg împotriva lui, inima îmi va tânji de dorul său şi va pieri în remuşcări; după cum vezi, sunt strâns din două părţi”.
Iar vulturul a zis:
„Vom muri, iar umaşii noştri învăţa-vor să fie după gândul tău şi nu după faptele tale.”
„Ce se naşte din pisiciă, şoareci mănâncă; urmaşii mei vor fi ca mine, urmaşii Osanei vor fi ca ea şi Mamulica; vor fi două stăpâniri ce se vor distruge între ele.”
Oştile lui Mamulici, venite în sprijinul Zestrenilor, stăteau pe munte de o parte şi Barbăneagră cu ai săi stăteau pe munte de altă parte, iar la mijloc era valea cu fântâna zisă a fecioarei.
Mamulici se înălţase în cizme cu tocuri de-o palmă şi tocurile erau din aramă; pe cap purta coif cu creastă de cocoş şi creasta de cocoş era tot din aramă; mânerul sabiei lui cântărea o duzină de uncii şi era din fildeş cu încrustaţii de aur.
Şi ridicând iarăşi glasul a grăit către oştenii săi:
„Coroana ce-o am sub coiful de aramă poartă într-însa iubirea tuturor supuşilor mei. Au cine ne poate birui?”
S-a auzit atunci vorba lui Ochiverzi; acesta şi-a sărutat plodul pe frunte, a ridicat glasul şi a zis:
„Noi, înrobiţii tăi!”
Şi s-au ridicat din nou vaideenii în şei; şi nechezau caii cu dinţi albi şi zăbale de argint şi coamele în vânt.
Şi fetele care n-au cunoscut bărbat şi feciorii care n-au cunoscut femeie s-au prins cu cântece de bucurie în coruri pe uliţele pe unde treceau războinicii înspre taberele de pe muntele lor şi glăsuiau: „Îndreaptă picioarele vitejilor pe cărările de luptă şi să nu şovăie paşii lor!”
Şi copiii până-n paişpe ani, avându-i căpetenii pe Ţopăilă şi Neboisa, se întreceau
şi fâlfâiau drapele cu ţepuşe de război la vârf şi vibra văzduhul de cântece şi de departe se vedea ca o pânză din cărţile vechi.
S-au strâns încă o dată cei trei la sfat cine să-l înfrunte pe Mamulici şi sorţii au picat pe Ion; dar Vlad a zis:
„E rândul meu; de la mine şi Mama Ana a pornit zâzania, este în primul rând cauza mea; vreau să-i dovedesc iubitei mele că alegerea i-a fost îndrumată de Dumnezeu!”
Şi-au ajuns ei în valea cu fântâna zisă a fecioarei când oştirea se potrivea în ordine de bătaie şi se gătea cu strigăte de război.
Purta Vlad veşminte obişnuite, nădragi din pânză de sac, surtuc din piele de căprioară, cu buzunare largi şi încălţări de sfoară.
Îşi lepădă surtucul şi rămase în cămaşa despicată până-n brâu; văzându-i pieptul ascuns până atunci şi auzind urările de victorie, Mamulici privi spre Înalt să primească imboldurile vulturilor.
Dar văzduhul era tot un nor de vulturii fugăriţi de câinele Pablo. Zis-a atunci Mamulici către Vlad:
„Pentru ce ai venit tu să te baţi cu mâinele goale? Au doreşti să te recunoşti înfrânt?”
Şi Vlad a zis:
„Puterea mea nu stă în zale, scuturi de fier, coifuri de aramă şi săbii cu mâner de fildeş.”
Şi s-a întors Mamulici de la el către cei ce-l înconjurau.
„Omul acesta, zise, nu e pregătit de luptă; cum, dar, să mă potrivesc lui?”
„Leapădă zalele şi coiful de aramă, şi sabia cu mâner de fildeş, şi cizmele înalte cu tocuri de o palmă, şi te vei potrivi mie! răspunse Vlad.
„Ştiu, a răspuns Mamulici, că poţi afla ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte în tine; iată, te întreb, ai văzut tu lut amestecat cu fier?
De ce, dar, îmi ceri să fac ce nu se poate face? Eu unul mi-s, aşa cum tu unul eşti; să ne luptăm aşa cum suntem!”
Şi zicând el acestea, apucă buzduganul de la brâul mai-marelului peste căpetenii şi zvârli cu el în capul lui Vlad.
Atunci izbucniră glasurile trâmbiţelor, tobelor, chitarelor, harpelor, cimpoaielor şi al tuturor instrumentelor muzicale şi peste acestea toate răzbea lătratul câinelui Pablo, care a zis:
„Ia leapşa înapoi şi nu face cu pricea!”
Şi buzduganul s-a oprit înaintea ochilor lui Vlad; fumega ca un rug care se stinge şi stingându-se se micşora şi se subţia până ce rămase un fulg de vultur; şi fulgul se aşeză pe umărul lui Vlad şi de aici zbură înapoi la cel ce-l trimisese.
Scoase atunci Mamulici sabia cea cu mâner de fildeş din teaca ei; cu amândouă mâinile o ridică deasupra capului şi se năpusti înainte ca şi cum ar despica un buştean.
Ca săgeţile pogorâră asupra lui doi vulturi cu aripi de ceară înveşmântate în mătase stacojie; aceştia erau Ţopăilă şi Neboisa; şi atingând aceştia sabia cu aripile lor o prefăcură în fulg de vultur; şi a plutit fulgul coborând şi suind şi se aşeză pe umărul lui Mamulici.
Iar Ţopăilă s-a făcut săgeată şi a ţâşnit ca fulgerul pe deasupra arcurilor, suliţelor şi lănciilor şi tot ce atingea focul său se prefăcea în fulgi de vultur; aceştia pluteau un timp coborând şi suind şi se aşezau pe umerii lui Mamulici; de acolo îi lua vântul şi făcea din ei ţintele de joacă ale copiilor.
Şi a rămas Neboisa singură; capul său s-a rotit o jumătate de cerc pe urma lăsată de săgeata Ţopăilă şi a rămas o vreme aşa, lăcrimând; lăsând cerul în urmă a pogorât de-a dreapta lui Ion. Şi a zis: „Mulţumesc!”
Şi din fântâna zisă a fecioarei ieşea un jgheab din trunchiuri de copac deschis deasupra şi apa ţâşnea din el şi stropii ei străluceau în culorile curcubeului.
Şi-a zis Vlad către Mamulici: „Neputincios este viteazul prin doar puterea paloşului!”
Şi era Vlad de statură cu un cot mai jos decât Mamulici. Umerii săi erau firavi ca de porumbel. Pieptu-i plat nu ridica oprelişti în calea braţului duşman. Nasul se curba deasupra buzelor strânse.
Mamulici pricepea că acela era bărbatul pentru care fusese respins când lumea toată îi era la picioare; încercă într-ascuns să-şi curbeze nasul, încovoie umerii, făcea sforţări să aducă la statură cu Vlad; să fie, la rându-i, pe placul celei mai mândre fecioare dintre fecioarele regatului. Să fie primit în lumea pe care, iată, n-o putea cumpăra cu bani, nici cotropi cu armate.
Îşi aducea aminte cuvintele lui Pablo : „Există o lume pe care o doare-n cot de pedepsele tale”. Şi se ghemuia în el şi strângându-se în el, se micşora, se reducea la mărimea la care, credea el, putea trezi sentimente puternice precum cele ale Mamei Ana faţă de Vlad.
Ca un surd, nu mai auzea şi ca un mut, nu-şi deschidea gura; picioarele i se clătinau şi împotriva lui s-au ridicat căpeteniile de rang mare şi căpeteniile de rang mic, guvernatorii de dregătorii şi mai-marii domeniilor, slugile mari şi slugile mărunte; el se micşora şi potrivnicii săi se înmulţeau.
„Veţi ajunge la vorba mea, striga Mamulici, căci trăim în lumea asta şi lumea este aşa cum o vedeţi.”
Răspuns-a Pablo.
„Pot să spun ceva? Mie nu-mi place lumea aşa cum e! dar asta e şi alta n-am s-aleg; povestea ei este a tuturor, nu doar a unora; fără măreţia învinşilor, gloria învigătorilor n-ar valora nici cât o ceapă degerată; eu aşa zic: povestea este comună, a tuturor, şi doar aşa rămâne întreagă!”
Şi cei mai mulţi au râs; n-au priceput o iotă.
Oştenii toţi şedeau lângă căpeteniile lor; femeile şi copiii aduceau merinde şi vin ca să sfinţească în praznic izbânda celor drepţi; şi au venit cântăreţii cu instrumentele lor de cântat, iar preoţii trâmbiţau din trâmbiţe înaintea lor şi poporul tot stătea de faţă.
Şi-au făcut sărbătoare de trei zile şi trei nopţi în Piaţa Ospeţelor; se strânsese lume multă; veniseră tot ce era mai de sus în ţinut; şi era veselie, şi totul strălucea în lumina vie a soarelui şi a sfeşnicelor din candelabre; covoarele de mătase albă şi de purpură violetă, atârnate pe frânghii de in şi de mătase, trecute prin verigi de argint, întărite în stâlpii de marmură.
Băuturile se turnau în vase de aur şi în cupe felurite, iar vin din care beau şi Ion cu Neboisa, Vlad cu Mama Ana, vitejii Barbăneagră, Ochiverzi şi Poalelungi, a fost mult după bogăţia şi dărnicia vitejilor.
Câinele Pablo s-a apropiat de Fântânica, venise şi ea la sărbătoarea oamenilor, şi scuturându-şi blana a zis:
„Pot să spun ceva?”
Şi ea a zis: „S-a împlinit profeţia ta când ai zis:Ce se naşte din om se poate feri de rele, nu şi de fericire. Stan a văzut în mine puterea pe care nu ştiam c-o am; sunt a lui şi înapoi nu mai pot da. Dar tu, Pablo, eşti mereu singur.
Şi Pablo a zis:
„Vezi să nu! Când eram mic visam să omor toate pisicile şi să întronez în lume dreptatea şi echitatea câinească. Am la amici de nu-i pot duce. Ca şi mine, au visat cai verzi pe perţi; sunt în cărţi, dar mă-nţeleg mai bine cu ei decât cu cei în viaţă…”
SFÂRŞIT
Aici capitolul 1, capitolul 2, capitolul 3, capitolul 4, capitolul 5, capitolul 6, capitolul 7, capitolul 8, capitolul 9 şi capitolul 10.
