Basm filosofic
Capitolul 6
Creşte faima câinelui Pablo; mulţimile ridică privirile spre adevăr; Mamulica incendiază temniţa; apare Neboisa, înger salvator; Ion şi Pablo se refugiază în pădure; Mamulica naşte un monstru, aidoma fratelui său.
În vremea asta, Mamulica se dădea de ceasul morţii; zvonurile ziceau că Pablo a mai făcut o minune: a ridicat capetele oamenilor şi că aceştia, cu capetele ridicate, gândesc şi văd altfel viaţa lor decât înaite.
Şi a trimis ea iscoade să afle ce mai pun la cale Ion şi câinele Pablo; temerea îi spunea că Mai-marele temniţei, înainte de a lua drumul pribegiei, s-a abătut pe la cei doi şi au pus la cale împotriva ei.
Trimise, aşadar, doi slujitori să iscodească temniţa.
„Duceţi-vă şi cercetaţi împrejurimile temniţei şi, mai ales, casa căpeteniei gărzii şi întoarceţi-vă degrabă cu veştile voastre.” Erau cei mai buni iscoditori din întreg regatul; ce le memorau ochii, gurile cădelniţau cu punct şi virgulă.
S-au aşezat aceştia pe gorganul din faţa temniţei, spate în spate; unul supraveghea mişcările din interiorul închisorii; celălalt păzea să nu fie luaţi prin surprindere. Lui i se înfăţişă gadianul-înger, pregătit de Stan să-i apere pe protejaţii săi, şi a zis:
„Iată cei mai de ispravă iscoditori ai regatului ne onorează pe noi, umilii slujitori ai dreptăţii; au ce pricină regală împlinesc agerii lor ochi şi desăvârşitele lor urechi?”
Ochii celui cu paza spatelui sticliră de plăcere.
„Adevărat grăieşti, gardianule, suntem cei mai de ispravă iscoditori ai regatului şi împlinim poruncă regală. Duceţi-vă şi cercetaţi împrejurimile temniţei, ne-a poruncit regina reginelor, şi, mai ales, casa căpeteniei gărzii, şi întoarceţi-vă degrabă cu veştile voastre.”
„Bravo! Iată, dau fuga, aflu cele mai noi veşti şi degrabă, şi cu deplină luare aminte, le voi spune urechilor voastre auguste”, zise îngerul.
Cărturarul se odihnea; simţise dureri ascuţite ca tăietura de cuţit în ceafă şi nu pusese pleoapă pe pleoapă toată noaptea; Pablo auzi strigarea gardianului-înger şi îl opri la uşă. Aşa şi aşa, îi povesti acesta.
„Mergi înapoi, i-a zis Pablo, şi degrabă şi cu deplină luare aminte, cum ai promis, spune-le vorbele astea: Rotundul, aşa-i spun eu Mai-marelui, a fost la cărturar ca să-şi ia rămas bun şi n-au uneltit nimic împotriva nimănui.”
Slugile s-au întors la Mamulica şi i-au raportat:
„Rotundul, aşa-i spune câinele Pablo Mai-marelui temniţei, a fost acolo pentru a-şi lua răma bun şi nu au uneltit împoriva nimănui.”
Şi Mamulica a zis:
„Iată dovada necredinţei lor! Dacă n-au uneltit, de ce, dar, au ţinut să vă spună vouă că nu au uneltit?
Mergeţi şi mărturisiţi regelui vorbele spuse de câinele Pablo şi auzite de urechile voastre. Să nu uitaţi niciun cuvânt din ce-a spus câinele şi au auzit urechile voastre şi nimic din ce-am zis eu.”
Şi au plecat.
Şi iată, pe drumul către Mamulici, apăru în calea lor un băiat cu numele Mielu, fiul unei femei de la curtea tatălui lui Stan; slobod la gură, nesupus şi neastâmpărat, dar de neînlocuit; căci ştia mai bine decât oricine să facă lucruri din aur şi din argint, de aramă şi de fier, de piatră şi de lemn, de tort purpuriu, stacojiu şi albastru, de in şi de purpură; ştia să facă tot felul de sculpturi şi să îndeplinească tot ce i se poruncea în priceperile sale. Pe el îl lăsase Stan iscoadă la uşa Mamulicăi.
Ieşi acesta în calea slugilor Mamulicăi, dar n-apucă să scoată o vorbă . Ştiindu-l, acestea s-au grăbit să-l ia la rost.
„ Ce vrei de la noi? Ţii oare să ne amăgeşti cu vorbele tale? Nu ne sta în cale!”
„Cum aş putea să vă amăgesc, fraţilor? Nu suteţi voi cei mai de ispravă iscoditori ai regatului?”s-a mirat Mielu. „Nu mergeţi la stăpân să-i spuneţi că supusul Ion şi-al său câine l-au alungat pe Mai-marele temniţei din casa căpeteniei gărzii?”
Şi aceia au zis: „Asta facem!”
„Bravo! i-a lăudat şi Mielu. Să fie memoria voastră precum sufletele voastre!”
Apoi le-a dat drumul şi aceştia s-au dus, iar el a trimis-o pe Neboisa, sora de cruce a Mamei Ana, care-l avea drag pe cărturar, să-i dea veste despre cele întâmplate şi să-l ajute să fugă fără zăbavă din calea Mamulicăi.
Şi sosind Neboisa la Casa căpeteniei gărzii, s-a înfăţişat înaintea lui Ion; l-a salutat şi a salutat-o şi cărturarul.
Şi a zis Neboisa către Ion:
„A fost la mine băiatul numit Mielu; în grija lui v-a lăsat Mai-marele temniţei; te povăţuieşte să fugi din calea Mamulicăi fără zăbavă, pune la cale şi vă aşteaptă multe grozăvii”.
Şi a întrebat-o Ion:
„Tu cine eşti şi de unde vii?”
Iar ea a răspuns:
„Sunt sora de cruce a Mamei Ana şi vin din calea îngerului tău.”
Şi a mai întrebat-o Ion:
„De ce te-aş crede?”
Şi ea a răspuns: „Fiindcă n-ai încotro!”
Atunci s-a aruncat ea de gâtul lui şi l-a sărutat pe obraji; şi a plâns. Apoi a vorbit şi a zis:
„Binecuvântat fie câinele tău! Datorită lui pot face ce mi s-a dat să fac.”
„Mamă, exclamă Pablo, cu vorbele astea te-ai învârtit de-un pupic!”
Dar se lăsă urcat în turnul temniţei şi ascuns, împreună cu Ion, printre artefactele uitate acolo de nu se ştie din ce timpuri. În popor se zicea că demult, din vremuri imemoriale, vizitatori ciudaţi, coborâţi din ceruri, le lăsaseră acolo spre a prelungi timpul până când alţi trimişi vor veni să le folosească; rostul lor acolo şi-n multe alte locuri, cum ar fi peşterile, era de a le feri de eroziunea naturală şi a fi stabilită astfel o treaptă de contact cu ei; ele fiind făcute anume pentru a nu fi descoperite decât când la va fi venit timpul.
În timpul ăsta, Mamulici asculta vorbele slugilor care ziceau ce-i învăţase îngerul; mâniindu-se, acesta a trimis la Mamulica să-i zică: „Iată, ai hulit pe Ion şi Ion este nevinovat; dezleagă-mă de făgăduiala făcută ţie, să pot anunţa eliberarea lui.”
Şi s-a făcut Mamulica foc şi pară. A poruncit ca trimşii de ea la Mamulici să fie legaţi şi aruncaţi în cuptorul unde focul nu se stingea niciodată. Apoi, tunând şi fulgerând, l-a trimis de strajă pe monstrul numit Cerber, iar ea s-a dus în muntele care-i purta numele; şi tot poporul de slugi a urmat-o.
A luat cu sine topoare şi a tăiat lemne din pădure; le-a pus pe umăr şi-a zis către poporul de slugi: „Aţi văzut ce-am făcut eu? Faceţi repede şi voi la fel!”
Şi a tăiat fiecare din popor lemne; apoi s-au dus toţi după Mamulica; au rânduit lemnele jur-împrejurul turnului temniţei şi au aprins cu ele turnul; şi a ars turnul temniţei până-n temelii.
Şi-au murit atuncea ca la şase sute de osândiţi şi nouă paznici care dormeau de amiază; dar cărturarul Ion şi câinele Pablo au scăpat.
Când gărzile trimise de Mamulica au apărut pe gorganul din faţa temniţei, Neboisa, a luat lăuta, cu sunetul lăutei l-a adormit pe Cerber, s-a suit în turn, sub acoperişul cu artefacte, şi a zis: „Iată, se adevereşte ce a spus îngerul vostru!” Ion l-a trezit pe Pablo şi i-a repetat vorbele Neboisei; şi către Neboisa a zis:
„Fă ce ţi s-a dat să faci; dar, mai înainte, spune-ne ce-ai văzut.”
Şi a zis Neboisa:
„Am văzut cu ochii mei gărzile trimise de Mamulica suind pe urmele voastre ca un potop de grindină. Iată ce aveţi de făcut: luaţi fuioarele de in lăsate aici de Mai-marele temniţei; şi le-au luat; răsuciţi-le în fire câte patru; şi ei au făcut aşa şi a fost bine. Acum, a zis Neboisa, aruncaţi capetele în curte şi coborâţi.
Şi au făcut cum i-a povăţuit fata; turnul începuse să ardă şi din celule se auzeau urletele de groază ale celor năpădiţi de flăcări.
Dar pe când erau ei aproape de piatra de jos, a apărut paznicul locului care încă nu-i vedea; era îmbrăcat cu hainele sale de gardă, cu platoşă şi încins cu pumnalul care atârna la şold în teaca lui, în care intra şi ieşea foarte uşor.
„Eşti foarte fercheş, cavalerule!”, a zis Neboisa către el, apărută ca un înger.Şi l- a apucat cu mâna de barbă ca să-l sărute.
Paznicul s-a lăsat şi nu s-a ferit de pumnalul care era la îndemâna Neboisei; aceasta l-a lovit cu el în pântece şi i-a vărsat măruntaiele jos şi nu i-a mai dat altă lovitură. Apoi i-a tras jos pe cei doi şi-au alergat din calea pietrelor care începeau să se prăvale mistuite de foc.
Când au ajuns ei în grădina fetei, Neboisa le-a zis: „V-am pregătit mâncare pentru trei zile; staţi ascunşi pe munte până se vor întoarce cei ce vă urmăresc; apoi ieşiţi la lumină lângă locuinţa sorei mele de cruce, Mama Ana. Dar voi să vă prefaceţi a nu-i cunoaşte numele adevărat; s-a retras la marginea pădurii de frica Mamulicăi; prepară ceaiuri tămăduitoare şi oamenii îi spun Vindecătoarea.”
Şi-au mers ei prin pădure o zi şi o noapte şi încă o zi şi o noapte şi a treia zi au ieşit la lumina drumurilor.
Era pe vremea când în regat începuseră să apară semne neliniştitoare. Femeile însărcinate lepădau înainte de vreme, una după alta; de teamă că va lepăda la rândul său, Mamulica a pus la cale aduceri de jertfe şi întreceri care să sporească nădejdea poporului în divinitate. Care strlălucitoare treceau în toate direcţiile; nici soarele, nici luna nu le luminau şi totuşi, în ele însele, emanau o lumină orbitoare; unele, pe fondul cerului, păreau mici şi întunecate ca nişte lămpi pe cale să se stingă, altele, dimpotrivă, străluceau într-o lumină fermecătoare.
La mânăstirea de la hotarul de nord, frescele de pe bolta bisericii ofereau imagini nemaiîntâlnite; peste mulţimea care asista la ritualul smeririi treceau în zbor de la apus la răsărit două obiecte stranii; obiectele erau văzute în secţiune longitudinală, iar în fiecare din ele era un pilot; din cel din faţă, pilotul privea înapoi printr-un oval parcă vrând să constate dacă e urmat de celălalt.
Viţa-de-vie bolea galbenă în araci; văzându-se hărăziţi jertfei cereşti, locuitorii regatului îşi ferecau ferestrele, candelele fumegau, animalele erau ţinut sub obroc. Carele strălucitoare continuau să străbată spaţiile iute ca gândul; cei mai curajoşi se înarmau cu lănci înflăcărate, purtând pe piept podoabe de aur; înaintau pe cai înfrânaţi şi iuţi; străbăteau cu vigoare măsurată văzduhul; ca zgomotul furtunii însoţite de fulgere se prăvăleau carele, iar caii îşi zvîrleau podoabele în ploaie.
Cele ce lepădau zvoniră că regina va odrăsli un monstru asemenea lui Picioruş-coadă de drac şi semnele prevestesc nenorociri cum n-au mai fost.
Mamulici înainta anevoie prin noianul de griji şi gânduri negre. Căuta în zadar o cale să evite tragedia; nu găsea în el tăria de a renunţa la voluptăţile oferite de cea mai frumoasă femeie din regat şi din lume.
Şi a dat în patima mâncării şi a băuturii fără măsură. La un prânz, a mâncat doi cocoşi fierţi, a băut un sfert de butoi de vin şi a fost la un pas să dea colţul înaintea reginei. Pus pe picioare cu leacuri o mie, a luat o hotărâre nebunească: va pecetlui pe veci legătura cu Mamulica şi, la nevoie, îşi va sacrifica fătul.
Era printre femeile uitate de lume una numită Axenia, femeie fără nicio trecere, din pricina sărăciei şi a nevolniciei sale; şi a scăpat ea neştiută de nimeni din calea năpastei şi n-a pierdut sarcina. Mamulici a adus-o la palat şi a ferecat-o departe de ochii slugilor şi dregătorilor; plănuise Mamulici să înlocuiască, la o adică, fătul Mamulicăi cu cel al nevolnicei.
Dar nu se ştie cum, a căzut aceasta pradă pizmei unor slugi netrebnice şi la puţin timp după aducere a fost găsită moartă. În ciuda prevederilor Mai-marelui domestic, zvonul morţii ciudate a invadat regatul cu puterea vântului.
Zarurile fuseseră aruncate şi niciunul din vicleşugurile lui Mamulici nu mai avea vrednicia cuvenită punerii în aplicare.
Şi-a sosit şi ora mult temută; şi a născut Mamulica un fecior zdravăn şi frumos; şi era acesta vesel şi-n juru-i ridica multă bucurie. Mamulici îşi chemă toţi prietenii şi vecinii spre a sărbători împreună fericita întâmplare, ca aceştia să duca în tot regatul şi mai departe vestea că regina a dat naştere unui prunc cum nu se poate mai sănătos.
Iar pe clevetitori, care încă mai credeau în semnele rele, nu i-a lăsat să stea liniştiţi şi aşezaţi; i-a ademenit în ocolul de lângă parcul cu fiare sălbatice momindu-i cu daruri şi ospeţe.
S-au înjunghiat viţei mulţi şi sângele scurs spre margini a aţâţat pofta fiarelor; şi s-au năpustit acestea – lei, tigri, porci mistreţi -, în ocolul amăgiţilor şi din măcelul ce a urmat au rămas doar capete de femei cu păr lung; şi nu era nicio jale, atât de surpinzător şi de rapid s-a sfârşit carnagiu.
La Palat era zarvă mare. Mişunau slugile pe coridoarele şi-n curţile din jur precum furnicile, într-un du-te-vino greu de urmărit. Ţipau, jeluiau, suduiau, cărau ulcele cu apă, aprindeau lumânări şi candele, forfota se înteţea şi când oaspeţii care încă se mai distrau cu imaginile cumplite din măcelul din ocolul cu fiare sălbatice s-au apropiat au zărit-o pe Mamulica despletită, rupându-şi părul din cap.
Şi era atâta durere în zbaterea ei, încât păleau până şi cruzimile din atacul cu lei; îşi smulgea cu unghiile carnea de pe faţă, îşi sfâşia veşmintele, călca pe cioburi cu picioare sângerânde, era doar chiu şi vai şi nimeni nu îndrăznea a i se opune.
Slugile povesteau cum fătul cel zdravăn şi frumos se împuţina cu fiecare atingere; ba o ureche, ba un degeţel; iar picioarele dolofane, apropiindu-se, se făceau doar unul.
Şi zis-a Mamulici: „Oştirea să ocupe Palatul; nu iese nimeni viu; copilul să fie luat şi aruncat în gheena cea cu foc veşnic, iar regina să fie închisă în odaia ei!”
Atunci s-a făcut întuneric şi-n bezna în care-ţi puteai băga degetele în ochi s-a auzit ţipătul Mamulicăi.
„Copilul e-al meu, striga, şi cine se apropie de el, scapă doar în moarte!”
Şi când soarele a ieşit din negrul eclipsei a putut fi văzută apărându-şi plodul şi-n încleştarea luptei, în ciuda maltratărilor la care se supusese, era parcă şi mai frumoasă.
Şi-a trebuit Mamulici să gândească alte planuri de salvare şi primul cuvânt care i-a trecut prin cap a fost „Război!”
Sfârşit capitolul VI.
Aici – capitolul I, capitolul II, capitolul III, capitolul IV, capitolul V.
